Colectivitatea presupune să trăiești și să muncești alături de alte persoane și, mai ales, să te adaptezi, făcând anumite activități în comun. Cam așa este și în cadrul școlilor, acolo unde elevii petrec între patru și șase ore zilnic cu alți colegi, de aceeași vârstă.
Ca în orice grup există uneori o bună înțelegere, dar de cele mai multe ori apar discuții și chiar ceartă ori bătaie. Din păcate, în ultimul timp, s-au înmulțit atât de mult situațiile în care copilul este agresat în școală, fizic și verbal, încât s-a ajuns să se susțină ore de prevenire a violenței. Profesorii diriginți și învățătorii, împreună cu psihologii din școli, au făcut nenumărate lecții de consiliere de grup pentru a încerca să stopeze cazurile de violență.
Poate că rezultatele ar fi spectaculoase dacă și acasă s-ar continua pe aceeași linie și dacă părinții ar susține acțiunile profesorilor. O educație cu adevărat durabilă se realizează când între părinte și profesor există o relație de conlucrare, de interdependență, nu de separare ori de indiferență.
Îmi aduc aminte despre un episod petrecut în copilăria mea, când doi colegi s-au îmbrâncit și și-au vorbit urât: au fost certați de profesorul diriginte, li s-a scăzut nota la purtare, au fost chemați de urgență părinții la școală, care, aflând despre incidentul respectiv, i-au certat la rândul lor pe copii – subliniind acest lucru și prin câteva perechi de palme, lucru nerecomandat astăzi. Poate că era mai dură educația pe vremea aceea, dar pot spune cu siguranță că niciunul dintre elevii implicați nu s-a mai certat, nu s-a mai îmbrâncit și nu a mai vorbit urât toată perioada cât am fost colegi.
Acum, însă, ne aflăm la extrema cealaltă, în care părinții și copiii au numai drepturi și foarte puține – spre deloc – îndatoriri, iar acest lucru se vede din atitudinea pe care o au față de anumite reguli care le sunt impuse. Spre exemplu, s-a spus, nu de mult, că elevii vor fi monitorizați prin montarea unor camere de supraveghere video, cu ajutorul cărora să se poată urmări cu exactitate cum se comportă copiii la ore și în pauze. Măsura respectivă nu a fost aprobată, ea fiind momentan doar în fază de proiect, sau, poate, nici măcar atât. Cert este că pe foarte multe rețele de socializare au început să apară primele nemulțumiri din partea părinților în această privință, venindu-se chiar cu argumente din Legea Educației.
Stau și mă întreb dacă, în loc să consumăm atât de multă energie și timp pentru a veni cu argumente și contraargumente în favoarea unui lucru sau în detrimentul altuia n-ar fi mai simplu să ne ocupăm de educația copiilor noștri, în așa fel încât să nu fie nevoie de nicio supraveghere suplimentară. Nu știu răspunsul la această întrebare, dar mi-aș dori ca, într-adevăr, părinții să pună pe primul loc siguranța tuturor copiilor, să depună eforturi mai mari în a-i educa, căci doar așa vom avea elevi cuminți și silitori, care vor dori să vină la școală pentru a învăța, nu pentru a se bate ori a se certa.
Cheia succesului există la fiecare partener implicat în procesul de învățare: profesori, părinți și elevi; dacă unul încalcă vreo regulă, atunci tot eșafodajul se dărâmă și, odată cu el, tot ceea ce ne-am străduit să ridicăm în atâtea zeci de ani. Iar dacă, fie și prin intermediul camerelor de supraveghere și a „modelării” protecției datelor cu caracter personal (GDPR) îi putem educa, în mod corespunzător, pe copiii noștri, observând, semnalând și corijând greșelile acestora, atunci de ce nu…?
Alina Ane-Maria Pripon
Foto: pixabay.com