Cu două decenii în urmă, când începuseră să curgă în cascadă titluri de doctor în ştiinţe, iar fabricarea şi comercializarea tezelor de doctorat devenise o industrie, un distins profesor universitar şi academician mi-a spus această amară constatare al cărei adevăr este astăzi mai evident ca oricând: „Va veni o zi în care o să îţi fie mari mare ruşine că ai doctoratul şi nu că nu îl ai!”. Îl cunosc pe acest eminent dascăl şi cărturar de mai mult de cinci decenii, adică din vremea când era tânăr asistent al unui alt magistru al generaţiei mele şi nu numai al ei, şi de aceea nu vreau să îi fac public numele. Nu de alta, dar l-aş expune unui val de sudalme şi de invective, aşa cum a intrat, deja, în uzanţele unor vardişti de bune moravuri ale vieţii noastre publice.
Am ţinut minte această zicere şi trebuie să spun că, deloc întâmplător, mi-am amintit de ea acum, când pe canale de socializare circulă o petiţie care promovează şi susţine ideea de a da profesorilor şi şcolii respectul pe care, fără doar şi poate, îl merită şi, în primul rând, de a i se asigura deplina siguranţă în exercitarea misiunii sale. Petiţie care vine după nenorocitele evenimente din unităţi şcolare din Bucureşti şi din judeţul Prahova. Evident, pentru asta nu este neapărat nevoie ca profesorul să aibă şi doctoratul, dar, dacă ne gândim că titlul de doctor atestă şi întăreşte valoarea şi performanţa în domeniul învăţământului şi al cercetării, constatăm că devalorizarea acestui titlu face parte din categoria manifestărilor care ne demonstrează că educaţia nu mai reprezintă atât de mult în scara de valori şi de priorităţi ale societăţii româneşti din zilele noastre. Mai direct spus, ale acestui capitalism de cumetrie în care, pentru mâna invizibilă a pieţei (de fapt, a tarabagiilor cu ifose de manageri!) nu contează decât valoarea de schimb şi valoarea de întrebuinţare. În schimb, valorile spirituale – valorile etice, religioase, culturale, ştiinţifice sau artistice – sunt trecute în con de umbră şi nu vor fi afişate decât atunci când neo-ciocoimea vrea să se afişeze în public, la zile mari.
Şi atunci, la ce bun să îi mai spună profesorul beizadelei care vine la şcoală cu ditai bolidul şi cu baxul de kentane să ia aminte la zicala „ai carte, ai parte”, când acesta ştie de acasă şi din proximitate că o doză mare de tupeu şi niscai şmechereală, adică un tun în afaceri veroase şi nişte pile acolo unde trebuie te scutesc să mai îţi toceşti coatele pe băncile şcolii? Mi se va răspunde, foarte probabil, că provin dintr-o generaţie expirată – şi la propriu şi la figurat! – care nu a avut parte, pe vremea când mergea la şcoală, de binefacerile internetului şi ale corectitudinii politice. Recunosc, acesta este adevărul! Dar mai recunosc şi faptul că, încă din vremea când buchiseam slovele alfabetului, dascălii noştri ne învăţau ca atunci când ni se spune ceva despre ceva sau despre cineva să punem întrebarea: „Pentru ce spuneţi aşa ceva?” sau, după caz, o alta la fel de îndreptăţită: „Din ce cauză s-a petrecut acest fapt?”. Şi trebuie să spun că, liceeni fiind, să punem asemenea întrebări ne îndemnau chiar unii dintre profesorii noştri. Unii mai tineri şi mai îndrăzneţi, alţii mai trecuţi prin şcoala vieţii.
Foarte adevărat, nu era deloc uşor să pui, cu voce tare, asemenea întrebări, dar trebuie să adaug că, la vremea când generaţia mea se pregătea să intre în viaţa cetăţii, nu mai existau deţinuţi politici, iar viaţa politică şi culturală cunoştea o perioadă de relativă dar reală relaxare. Relaxare căreia îi va pune capăt, în mod ireversibil, mini-revoluţia culturală din 1971. Este atunci lesne de înţeles de ce, imediat după momentul de răscruce din decembrie 1989, societatea românească a manifestat o entuziastă deschidere către curentele de idei din lumea occidentală. Deschidere care, însă, nu întotdeauna, a fost asociată şi cu un examen critic argumentat şi la obiect. În acest fel, ne-am căptuşit (vorba clasicilor ) cu alte forme fără fond, pe care le-am preluat în mod mimetic, fără să le adaptăm condiţiilor reale şi specificului societăţii româneşti. În plus, a apărut şi a produs efecte neavenite un alt soi de dogmatism, ai cărui adepţi şi prozeliţi etichetează fără drept de apel şi resping, fără argumente şi fără demonstraţii, orice încercare de a opera cu ajutorul clasicei metode cartesiene a îndoielii metodice.
Pe fondul acestei alt fel de revoluţii cultural, şcoala românească de toate gradele s-a văzut pusă în faţa unor provocări cărora, nu în toate cazurile, din păcate, a reuşit să le răspundă. Dovada cea mai la îndemână fiind cursul zig-zag al reformelor învăţământului românesc din ultimele trei decenii, fenomen în care regăsim atât de păguboasa mentalitate şi practică a „zidului părăsit şi neisprăvit”. Iar dacă la cele spuse mai înainte adăugăm şi modelele de comportament sau mentalităţile pe care le propagă, nu o dată foarte agresiv, unele canale de socializare, vedem că şcoala românească, în primul rând învăţământul preuniversitar, se află în capcanele unei concurenţe neloiale pe care comunicarea online i-o face permanent. Concurenţă, nu emulaţie, pe care, din păcate, asemenea canale de socializare o câştigă la scor.
Nu aş vrea să se înţeleagă de aici că sunt un adversar obtuz al acestor canale de comunicare. Atrag, însă, atenţia asupra unui efect foarte grav pe care îl au unele campanii de acest fel şi anume absenţa spiritului critic, al discernământului, de care dau dovadă mulţi dintre tinerii receptori sau utilizatori, prea repede dispuşi să cedeze impactului, şocului emoţional al unor mesaje ,,suuuper” şi foarte în trend. Mesaje care nu o dată propagă violenţa ca formă absolută de manifestare a superiorităţii şi vulgaritatea ca singura cale de întoarcere la naturalul mutilat de artificial. Aşa după cum comportamentul agresiv, nihilismul negativist şi intoleranţa, clamată zgomotos şi fără argumente, faţă de tot ce nu intră în canoanele unor modele anume, ar trebui să treacă drept manifestare a radicalităţii şi a fermităţii opiniilor şi comportamentelor. Ca să numai vorbim despre postările trivial- erotice care sunt recomandate în numele educării,f ără complexe, pentru viaţa ca cetăţean matur, în toată puterea cuvântului. În semnificativ de multe ori, asemenea manifestări cu un pronunţat, chiar ostentativ caracter antisocial, fiind livrate publicului consummator – adolesecenţilor, în special – ca reţete patentate pentru o rapidă şi radicală emancipare. Bineînţeles, emancipare imbatabilă şi delimitare categorică faţă de babalâci şi de generaţia expirată. De la care, nu-i aşa?, nu mai are rost să înveţe palavrele alea învechite despre respect, bun simţ şi civilizaţie
Că, din fericire, nu este vorba despre o situaţie generalizată şi fără scăpare ne-o dovedeşte numărul mare al premiilor pe care elevi şi studenţi români le obţin în competiţii europene şi internaţionale. Un foarte recent record fiind al lui Alexandru Drăghia, elev clasa a XII-a la Liceul „Viteazul” din Caracal şi, alături de Ana Maria Lăzăruc, delegat al Tineretului Român la ONU, care a fost admis la Universitatea din Harvard. Fiecare dintre aceste recorduri fiind atât încununarea eforturilor proprii, cât şi rezultatul muncii educative a unor dascăli cu dăruire şi cu vocaţie.
Acestea ar fi, aşadar, câteva dintre provocările cu care şcoala românească trebuie să se confrunte şi cărora nu le poate da revanşa decât în condiţiile în care societatea românească se va aşeza pe temelii solide şi va prelua, în mod critic, expertiza valoroasă a partenerului strategic de peste ocean, a altor state membre ale Uniunii Europene sau a altor ţări în care valorile morale şi în general cele spirituale, ale umanismului clasic şi contemporan, sunt valori esenţiale, permanente ale realităţii. Societăţi în care şcoala, procesul instructiv educativ are un loc bine stabilit, iar cadrele didactice se bucură de binemeritatul prestigiu al nobilei lor misiuni. De aceea, înclin să cred că tocmai ignorarea sau subestimarea unor asemenea provocări se află şi în eşecul unor proiecte, altminteri bine intenţionate, cum ar fi cel de stopare a bulliyng-ului în şcoli şi terminând cu „România educată”.
Altminteri, iertat să fiu, dar numai un „bună ziua” pentru domnul profesor sau un „sărut mâna” pentru doamna profesoară nu ar fi decât un premiu de consolare. De care mă îndoiesc foarte tare că un adevărat om al şcolii ar avea nevoie…
Șerban Cionoff
(jurnalul.ro)