◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro20.04.2024

Pe vremea mea…

Sunetul diform al noilor tangouri ne sperie puțin, deoarece reprezintă, parcă, o scurtă ocheadă către viitor, ca o presimțire că vor veni vremuri tot mai stranii, în care nici muzica nu va mai fi o alinare pentru cei deja obosiți de înnorările repetate, cotidiene. Un prilej pentru noi, cei trecuți de o anumită vârstă a îmbrățișării chichițelor contemporane, să exclamăm, nostalgici: „Ei, pe vremea mea…”. Un prilej pentru alții, mai versatili, de a adopta rapid noua modă, legănându-se într-un dans bizar, dăunător încheieturilor, pentru a nu părea, sub nicio formă, altfel.

Nu este vorba doar despre muzică. Tangourile nu mai sunt de mult decât prilejuri de a privi departe, în urmă. Este vorba despre ceea ce ne definește, în special: veșnica schimbare, ca ofrandă adusă devenirii pentru un parcurs mai lin către zări. Fiecare generație abandonează și adoptă idei, acțiuni, sloganuri, mimici, toate având ca scop inițial progresul și devenind spre final balastul care îngreunează călătoria către mai nou.

Nu era nimic progresist în vânzarea sticlelor goale. Dimpotrivă, totul părea prăfuit și retrograd, de parcă strădania, chinul de a căra tot soiul de recipiente goale până la spațiul dedicat celor trei R (recuperare, recondiționare, refolosire – sloganul din perioada comunistă) ar fi avut vreun sens. Dar ne conformam, gândindu-ne că, până la urmă, decât să arunci la gunoi sticle și borcane, mai bine câștigi câțiva lei, ca urmare a predării lor către centrul de colectare.

Aveam un acord tacit cu părinții: eu căram recipientele goale și colectam banii, iar ei nu făceau calculul corect, ca să-mi rămână o sumă pentru înghețată. O afacere bună, care începea să-și piardă farmecul atunci când tata descoperea mai multe sticle de un litru (pline, cândva, cu apă minerală), iar greutatea și numărul drumurilor creșteau dureros. Îmi făceam treaba, conștient că, pentru o înghețată, ajunsesem să prestez mai mult, iar capitalismul, dacă așa arăta (și, sincer, poate arăta și astfel), nu îmi plăcea deloc.

Ambalajele trebuia să fie spălate și deposedate de etichete, ceea ce constituia, adesea, un chin. Mama le curăța cu peria de sârmă și, în lipsă de altceva, cu un cuțit, până când dispărea orice urmă a peticelor de hârtie și a urâciosului adeziv. Era un adevărat spectacol îndepărtarea etichetelor, urmată de inevitabila desfundare a chiuvetei, iar eu, din chibiț, deveneam adesea protagonist, atunci când dădeam o mână de ajutor (iar înghețata rămânea doar una, căci, pe atunci, nu se punea problema prea deselor recompense acordate copiilor pentru orice).

După 1989, centrele de colectare, aflate până atunci în mai toate cartierele, au dispărut, încet-încet. A rămas în urma lor doar amintirea copiilor de atunci, deveniți adulții enervant de sfătoși, astăzi. Sticlele au rămas tot mai puține pe rafturile magazinelor, fiind înlocuite de peturi. Fără centre de colectare ușor accesibile, cu timpul, ambalajele au fost trimise la gunoi. Iar pe la sfârșitul anilor ‘90 mă trezeau dimineața, la niște ore inumane, cei care scormoneau prin containere, în căutarea peturilor, pe care le goleau de aer, spre a încăpea cât mai multe în saci. Le duceau, apoi, la marginea orașului, unde se aflau ultimele centre de colectare a plasticului, primind niște sume derizorii pe căruțe întregi de ambalaje. Ceea ce a dus, cu timpul, la abandonarea oricărui efort de a mai strânge „sticle de plastic”. Pădurile, plaja, apele, toate s-au umplut de ambalaje purtate de vânt dintr-o parte în alta.

Desigur, s-a discutat mult despre colectarea selectivă a deșeurilor menajere, despre așezarea în recipiente diferite a gunoiului, a sticlei, plasticului, aluminiului și hârtiei. Și – lucru la care noi, românii, suntem, fără îndoială, campioni mondiali – lucrurile au rămas la nivelul de discuții, deoarece trebuia creată o infrastructură menită să înlocuiască defunctul triplu R, ceea ce era prea greu de înfăptuit într-un mandat, unde mai pui că nici nu aducea modificări îmbucurătoare în intenția de vot… La un moment dat, o firmă de salubritate găsise cea mai ingenioasă soluție de a evita amenzile repetate pe motiv de neprotejare a mediului: colecta deșeurile separat, apoi le ducea pe toate la aceeași groapă de gunoi, după îndelung verificatul principiu „să ne facem că facem”.

Vestea că ambalajele goale din plastic, aluminiu și sticlă vor fi returnate, contra unor sume de bani, mi-a redeșteptat, firește, amintiri cu o ușoară febră musculară în zona umărului și gust de înghețată. Și i-am spus soției că exact o înghețată îmi doresc să cumpăr după ce voi duce primele deșeuri de acest gen la centrul de colectare. Mă așteptam să fie acolo domnul acela exigent din copilărie, care să verifice ambalajele și să mă privească mustrător dacă există vreo urmă de etichetă. Dar centrul de colectare este o baracă, unde introduci sticlele printr-un orificiu, se mișcă rapid pe o bandă rulantă, apoi apeși pe un buton pentru eliberarea bonului. Nu-i nicio problemă, mi-am spus, vârând cu sârg peturi în aparat, simțindu-mă iarăși copil. Lucru remarcat și de mașinărie, care a început să se joace cu mine. Eu introduceam ambalaje, ea mi le returna, cu tot soiul de mesaje zglobii: ba că produsul nu a fost cumpărat din magazinul pe care îl deservea aparatul, ba că ambalajul era deteriorat sau nu era conform (m-am simțit vinovat, cu toate că nu eu am inventat sticlele acelea pătrate de la o anumită apă minerală, nici nu am îndoit, la transport și depozitare, cutiile de suc), ba că eticheta nu poate fi citită… Atunci am cedat. Care etichetă? Ambalajele nu trebuie predate curate, fără etichete, mirosuri, lichide etc.? Se pare că nu. Eticheta trebuie să rămână intactă, altfel petul nu poate fi predat, iar garanția nu-ți va fi returnată.

Mofluz, remarcând că nu pot eu să prind, ca un portar de divizie superioară, câte ambalaje îmi respingea aparatul acela urâcios, l-am întrebat pe un domn care aștepta, cu răbdarea pe sfârșite, în spatele meu: „Și eu ce fac cu toate astea pe care nu le primește?”. Omul mi-a răspuns, cu un calm pe marginea exploziei: „Le puneți în tomberon, unde le-au pus și ceilalți”. În recipientul respectiv erau înghesuite zeci de peturi, la care s-au adăugat și ale mele, în așteptarea unor vremuri mai bune. Apoi am plecat să-mi cumpăr o înghețată (cu bani din buzunar, nu de la mașinăria țâfnoasă), cugetând la felul în care știe românul să complice până și cele mai simple lucruri. Și rostind, cu glas încet, ca să nu mă audă nimeni: „Ei, pe vremea mea…”, ca într-o melodie complet diferită de noile tangouri.

 

Alexandru Pripon

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *