◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro02.03.2024

Lumi în vâltoarea vremurilor. Veronica Balaj: „Rotirea neamurilor”

Cunoscută poetă și jurnalistă, dna Veronica Bălaj excelează și în domeniul prozei, publicând de vreo trei decenii încoace, inclusiv în ediții bilingve (unele traduse în Canada, Israel, Franța etc.), proză scurtă și, mai apoi, romane (Baltazara – 2001, Carnavalul damelor – 2008, Cina lupilor – 2013, Amiază nevindecată – 2018, Tatuaj interior – 2021). Avem a face cu o scriitoare plurivalentă, de proteică inventivitate, desfășurându-se, cu prezențe în spații culturale euro-atlantice, pe o plajă largă de creație, de la jurnalism și promovare culturală (a lucrat la Radio France International și profesează în continuare în presa radio-tv de la Timișoara), la poezie și proză de elevate registre artistice. Criticul literar Cornel Ungureanu o reținea, alături de alți valoroși confrați bănățeni, în lucrarea „LITERATURA BANATULUI – istorie, personalități, contexte” (2015) la capitolul „Moderni și postmoderni”, un amplu proiect în șase volume de „Geografie literară românească” adusă la zi și urmărind „o cartografiere firească a spațiilor culturale românești” cu „deschiderea” către o perspectivă mai largă angajând conceptul de Mitteleuropa („o Mitteleuropa a periferiilor”), menită a pune în evidență valorile potențiale și estetice ale „marginalității”,  „uimitoare jocuri ale vecinătăţilor şi întâlnirilor literare”… A se vedea, în cadrul proiectului în desfășurare, după volumul dedicat „Munteniei” (2003), cel consacrat „Banatului” (2005), – un Banat „definit altfel decât sub semnul Bucureștilor sau al Ardealului” -, și, de asemenea, altele vizând contribuția cultural-literară a Moldovei Transilvaniei, Basarabiei și Bucovinei. 

Comentând, în anii din urmă, în afară de unele cărți de poezie și interviuri, „Amiază nevindecată” (un roman de dragoste jurnalier-confesiv) și „Tatuaj interior” (o scriere-jurnal de spăimos disconfort, din primul an de pandemie), observam, la rândul nostru, un anumit simț al construcțiilor inteligente și originale, dezvoltarea unitară a unor planuri diegetice stăpânite cu dexteritate, ceea ce face lectura antrenantă sub semnul unei regii a evenimențialului și a unui conținut pe mai mute „voci” marcate în roman cu italice și congruente atât cu substanța cât și cu sensul evocărilor epice.

Și de data aceasta, prozatoarea nu se dezminte de la strategiile acestei tot mai articulate poetici prozastice, prin consemnarea aproape reportericească a faptelor de viață întrețesute cu semnificative pagini de rememorare a trecutului, pe latura observației social-etice cu evidente conturări de caractere umane și psihologii, cu amănunte comportamentale și detalii de decor, chiar o poezie a reveriilor dezvăluind ipostaze ale „eului” la unele personaje de prim-plan, reliefând o relație dinamică exterior-interior a fondului sufletesc. Avem, totodată, în plan secund, referința la altă lume cu valori adevărat democratice față de „infernul” aceleia comunizate, din România postbelică, în care își plasează acțiunea romanului.

ROTIREA NEAMURILOR este un roman social și de moravuri, cu acțiune plasată undeva într-un târg din apropiere de orașul Bistrița-Năsăud, în care se stabilise, în vremea prigonirii lor, o familie de evrei „ca și mulți alții din lumea largă, au îndurat destule”. În acest „târg natal” descinde, – cu dorul „rădăcinilor” și al revederii locurilor de veci în care își dorm somnul părinții, bunicii din partea mamei și alte rude (unchiul Lazăr și un verișor), – tânăra Cătălina, venită din Franța, al cărei discurs narativ la persoana întâi constituie însăși substanța scrierii. Desigur, nu este o scriere lirică, ci doar un roman al regăsirii unui trecut pierdut de mult, odată cu plecarea dincolo, în lumea liberă, în care reușise să evadeze un unchi, Jorj, medic cu studii la București, fratele bunicului fost primar G. Filimon, căruia fratele i se adresează cu o scrisoare, înainte de anchetarea lui politică.

Romanul este construit pe istoria celor trei familii din localitate, una fiind aceea a familiei Cătălinei, alta a unei familii vecine de evrei (cu Berta, „prietena cea mai aleasă” din copilăria Cătălinei) și cealaltă a tinerei Nadia (o altă „prietenă din copilărie”), al cărei tată fusese prieten cu bunicul protagonistei, fostul primar Filimon. Și, astfel, între cele trei familii, fiecare cu neamul său în devălmășia vremurilor, lucrurile se leagă. Sunt familii care dovedesc spirit de solidaritate în cazul unei Istorii agresive, indiferent că este vorba de evenimente petrecute înainte de al Doilea Război Mondial sau după instaurarea regimului stalinist, în care au de suferit toți cei ce nu se lasă mutilați de o ideologie de import, de inimaginabile cruzimi și mistificări.

În prim-plan avem familia Cătălinei, care vine incognito să revadă „locurile de care mă leagă rădăcinile” (207), – „un fragment de eden afectiv” (p.47) – inclusiv mormintele familiei din cimitir. Însoțită de cea mai bună prietenă a sa din copilărie, evreica Berta Solomon, protagonista Cătălina (vocea narativă, care are sub observație atât realitatea prezentă cât și evenimentele din trecut, aflate în mare parte de la familiile respective) ajunge la bisericuța satului în momentul oficierii unei slujbe de înmormântare. Autoarea insistă, în primele două capitole, pe starea sufletească apăsătoare a Cătălinei, care simte împrejurul ei atât prezența unui „înger păzitor” (mângâierea de a fi aproape, acolo, în atmosfera bisericuței de lemn, de mormintele celor dragi) cât și a unei „fantasme”, o siluetă având contur de aburi reprezentând, desigur, partea rea a destinului de care tânăra avusese parte după moartea mamei, când nu împlinise nici șapte ani. „Îngerul bun”, păzitor, și „fantasma” rea, „sfrijita din aburi”,  străjuindu-i tristețea și neliniștile (amintind de „îngerul” trezviei crude al lui Rilke din „Elegiile duineze”!), constituie „tandemul imaginar” ce pun stăpânire pe sufletul Cătălinei, pentru care drumul acesta la matcă, la locurile de veci ale celor care „și-au lăsat ADN-ul și în ființa mea”,  nu este decât unul „inițiatic”, „cu rol purificator”, după cum este consemnată, cu italice, vocea interioară a tinerei femei. Venită în reculegere, din „periculosul capitalism”, „din zona considerată rău influențabilă comunismului”, tânăra Cătălina este, alături de lumea de față, de față la apariția unui șarpe deasupra ușilor de la altar, pe rama icoanei, scenă care ar putea sugera, în deschiderea narațiunii, o tentă de fabulos și fantastic, dar care se dovedește ad hoc de un realism terifiant, potrivit cu împrejurările. Dimpotrivă, romanul înaintează, episod cu episod, către o acumulare de evocări și informații aflate, succesiv, de la familiile amintite (inclusiv de la bătrâna gazdă, incognito/ conspirativă, a tinerei, care ar fi trebuit să-și declare prezența la postul de Miliție!), către evenimente curente din familia Bertei (învățătoare disponibilizată de vreme ce familia introdusese actele de plecare în Israel), sau din aceea a prietenei Nadia, mamă a unui copil „din flori” cu actorul de circ Axi, „Marele Blond”, figură de tânăr nonconformist care, încercând să treacă Dunărea în Serbia, este prins și întemnițat la Orșova. Tânăra mamă, ilustrând un sentiment de iubire ieșit din comun, pleacă însoțită de fratele Nelu în căutarea tatălui micuțului Rafael/ Rufi, „floare de dragoste”. Odată cu ei, își încheie deplasarea și Cătălina – este scena care încheie romanul, cu această frazare mărturisitoare: „Port cu mine spirala întâmplărilor neamului meu, iar în bagaj cadourile primite și partea mea de eden, rescrisă.” (p. 300).

Revenind la problematica de fond a romanului, vom constata că, din mărturiile celor cu care vine în contact (în special cu bătrânii din cele trei familii, fiecare dintre acestea cu câte trei generații, precum: bunicul Filimon – fiica Adela – nepoata Cătălina; bătrânul evreu Solomon, „blănarul târgului” – fiica Estera – nepoata Berta; Tatăl cu experiența războiului – fiica Nadia și fiul Nelu – micuțul Rafi, nepotul, având ca „nașă” pe Berta), tânăra Cătălina află fapte abominabile din lumea românească, implicând și familiile amintite. Bunăoară, evreul Solomon, „blănarul târgului”, prevenit de prietenul său, fostul primar Filimon, scapă de pogromul de dinainte de război, fugind din localitate, noaptea, cu soția și copilul după ce a trebuit să dea foc casei. Toți evreii, stigmatizați – obligați să poarte pe piept „steaua galbenă” pe o bucată de postav –  au fost aduși la locul numit Câmpul Morii și apoi îmbarcați în vagoane de marfă, cu ferestrele bătute în scânduri și deportați. Mai târziu, bunicii se vor întoarce, vor ridica o nouă casă, pe care acum o vor părăsi fiica Estera și nepoata Berta, depunând actele de plecare în Israel. Impresionantă este viața de familie a acestor evrei trăind cu adevărat în spiritul religiei mozaice, cu ritualuri specifice de sărbătorile calendarului evreiesc, de Hanuka (întâmpinarea Anului Nou/ Rosh Hasana cu sunet de corn și menorahul cu opt brațe și lumânări aprinse), cu specificul respectiv reflectat în comportament, în mentalitate, până și în bucătăria tradițională. Nu întâmplător Berta este „cea mai bună prietenă” din copilăria Cătălinei, care, la moartea bunicii dinspre mamă, avea doar trei anișori…

Un accent aparte este pus pe „regăsirea” locurilor natale, cu proprietățile bunicului și familiei, deopotrivă avere mobilă și imobilă, loturi și case, confiscate de regimul comunist, în anii colectivizării forțate – prilej pentru tânăra venită incognito în vatra natală să revadă locurile copilăriei, părăsite imediat după moartea mamei, la o vârstă fragedă. Nepoata lui Filimon, fostul primar independent (căruia noul regim îi căuta pricini de arestare și întemnițare), află de toate aceste abuzuri și de grozăviile din timpul prigonirii evreilor. Călcând pe vatra copilăriei („fosta casă a familiei și trecutului meu”, rechiziționată), revede salcâmul din poarta casei, fântâna cu scripete din care bea apă, dar vede cu ochii minții și nucul din grădină, de care era atârnat leagănul în care se dădea împreună cu prietena Berta. Retrăirea copilăriei, în sânul familiei și colectivității de altădată, este pentru protagonistă „partea mea de Eden”, sintagmă regăsită atât în capitolul inițial, dar și în ultimul, al treisprezecelea. Este aici o vibrație anume, desigur autobiografică (după cum ne-a mărturisit autoarea, într-o recentă convorbire telefonică), după cum simțisem deja și noi la o primă lectură a textului, care înaintează pe două voci: una propriu-zis narativă, strict epică, alta punând în evidență o voce lăuntrică, ținând de o reflexivitate oarecum lirică, ambele voci fiind congruente în realizarea unei efective și credibile transfigurări, ficționalizări.

„Rotirea neamurilor” – al cărui titlu provizoriu fusese „Partea mea de Eden” – este un roman trăit, o scriere care pune degetul nu numai pe rănile familiei, dar și pe durerile altor „neamuri”, dezvăluind fața inumană, animalică, sălbatică a terorii, indiferent de ideologie (fascistă ori comunistă). Istoria era aceeași „peste tot” ca în „târgul natal și în alte localități bistrițene: Ilva, Salvia, Rodna, Prundul Bârgăului, pretutindeni în țară, indiferent de provincie, „stalinismul” infestase întreaga țară, cum persecutarea etnică înainte de război (pogromul, deportarea țiganilor, lichidarea chiaburimii…).

Pachetul cu hârtii lăsat de fostul primar Filimon (id est: bunicul matern al autoarei din județul Mureș), pe care tatăl Nadiei îl restituie nepoatei, conține, între altele, și o scrisoare lămuritoare prin care fostul primar, teorizat de regimul stalinist, o adresează fratelui său, medicul Jorj emigrat în Franța, în caz că vreodată acesta va trebui să afla drama vieții sale… Este personajul cel mai reliefat din „panoplia familiei”, „falnic ostaș”, om „de vază”, „tare înțelept și bun la suflet” (Estera), apreciat de locuitori pentru spiritul lui de gospodar și de corectitudine. Impresionantă este scena rememorării înmormântării mamei, pe o vreme înghețată de iarnă, când fetița, de frig și durere, se aruncă leșinată peste mormântul acoperit, trezindu-se abia acasă, la pomana din care nu a putut mânca deloc… Apoi, luarea în creștere a copilei, care trebuie să plece din casa natală… Poate ar fi fost bine ca autoarea să facă loc și unor date din viața nepoatei Cătălina, despre care nu aflăm decât că vine „dintr-o țară din Vest”, „la chemarea înaintașilor”, cu „misiunea” unor lămuriri și liniștiri lăuntrice („o misiune care impune lămuriri lăuntrice”, p. 51).

Sunt, desigur, și alte aspecte, demne de menționat, în legătură cu imperioasa nevoie de „revedere” a locurilor natale (pe care, bunăoară, franțuzoaica Nicolle nu poate s-o înțeleagă, ea aparținând altei lumi, scutită de grozăviile abătute asupra societății românești vreme de mai bine de o jumătate de secol). Autoarea are un minuțios simț al văzului, realizând adevărate tablouri, indiferent că este vorba de locuri ca Valea Morii ori târgul din apropiere cu tot felul de vânzări și distracții populare de bâlci (tiribombe, dulapuri, arenă de circ, tarabe cu mici și bere…). Valorificând, în vorbirea personajelor, și aspecte lexicale regionale (nimurice, ogoit, a se crămălui, a abțigui, a grâjbi, a găbji etc), romanul menține o linie literară îngrijită, cu resurse imagistice chiar, simțindu-se o „manus poetica” de linii sigure…

„Axa lumii se rotește în mine”, mărturisește vocea lăuntrică, evidențiind o conștiință atât a neamurilor „rotitoare”, dar și a propriului destin atât de încercat, din fragedă copilărie, totul fiind comunicat cu tremur sufletesc aparte, cu un sentiment copleșitor de trăire lăuntrică, cu o vibrație adeseori de un lirism cam nereținut, devălmaș, de unde impresia că romanul este și expresia unui talent poetic de reale confirmări valorice…

În totul „Rotirea neamurilor” este, atât în registrul social-istoric cât și în acela al unor transfigurări biografice, unul din cele mai bune romane al Veronicăi Bălaj, adunând, ca într-o matcă de rodire, mijloace și procedee de construcție literar-artistică, cu indimenticabile contururi estetice.

 

Zenovie Cârlugea

 

Nb: Aflăm cu bucurie că romanul a beneficiat până acum de cronici literare pertinente, la obiect, pe măsura valorii sale, semnate de Marian Odangiu („Orizont”), Pompiliu Crăciunescu („Vatra Veche”), drd. Emilia Stajilă – Chișinău  („Actualitatea”), Aurora Rotariu-Planjamin („Libertatea, Serbia).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *