„Ce ne trebuie sunt câtiva nebuni; uitați-vă și voi unde ne-au dus cei normali” (Confucius)
În zilele de astăzi, gândurile multor oameni sunt îndreptate parţial spre politică – ştiinţa şi practica de guvernare a unui stat – la orientarea, acţiunea propriu-zisă a partidelor care deţin dreptul de conducere a statului şi care transpun în practică programul de acţiune propriu. Pentru o schimbare, desigur este necesară o conştiinţă politică structurată superior, prezentată ca o concepţie politică unitară ce converteşte ideile concepţiei privitoare la stările de fapt în norme generale de acţiune. Oamenii sunt interesaţi de tot ce se întâmplă, unii înţeleg, aprobă sau dezaprobă, alţii nu înţeleg şi renunţă la a se mai interesa, ca şi cum ar pleca de lângă patul unui bolnav, neştiind ce se va întâmpla, zicându-şi: fie ce-o fi! Nu este bine, fiindcă o schimbare îi va afecta pe toţi.
Un om politic sau politician este o persoană cu un rol important în activitatea politică. Grecii antici spuneau că „Omenirea nu va scăpa niciodată de necazuri până când iubitorii înţelepciunii nu vor ajunge la frâiele puterii politice, sau până când deţinătorii puterii nu vor deveni iubitori ai înţelepciunii”. Cu alte cuvinte, conducătorilor care au idei pentru anumite legi care indică o nouă direcţie în care trebuie să meargă societatea, chiar înţelepţi fiind, li se cere respect pentru înţelepciune, să asculte părerile celorlalţi oameni înţelepţi, fiindcă întotdeauna se vor găsi unul sau unii mai înţelepţi decât conducătorul aflat la putere.
În „Banchetul şi alte dialoguri”, Platon spune că după ce un atenian se bucură de drepturile lui de cetăţean, ia cunoştinţa de legile tării şi are libertatea să plece unde vrea, dacă legile nu-i sunt pe plac: „… poate cuiva să-i placă o cetate fără să-i placă legile ei?”. În acest fel trebuie să se înţeleagă plecarea/fuga unor oameni din propria tară, cei mai mulţi pentru a-şi salva vieţile lor şi a copiilor. Întrebarea în acest caz este în ce procentaj se poate încadra acţiunea în normalitate, normalitatea fiind de fapt starea de echilibru pe care şi-o doreşte orice om folosind raţiunea sa. Cred că este, totuşi, o aritmetică grea.
Mai putem spune că un om normal este omul care după un travaliu, mai intens sau mai puţin intens, mai dureros sau mai puţin dureros, naşte normalitatea. Făcând putină filosofie, normal înseamnă obişnuit, natural, înseamnă să acţionezi pentru un ideal în viaţă şi să te înscrii în nişte limite. Fericitul Augustin spunea că e normal ceea ce e moral: „Iubeşte şi fă ce vrei!”. Conform acestui aforism, gradul de normalitate este dat de gradul de adaptabilitate, de acomodare a subiectului la societate, la mediu, înseamnă a te ataşa de adevăr, pentru a putea trăi cât de cât liniştit, în dreptate. Aforismul include raţiunea, dar şi sentimentul.
Din Antichitate şi până în prezent – aflăm dintr-un studiu intitulat „Starea de Normalitate”, a omului de cultură român contemporan Cornel Nistea (n. 1939) – fiecare filosof şi scoală filosofică a definit altfel normalul: la Socrate normalul reiese din întrebarea „cum trebuie să trăim pentru a trăi conform binelui”, la Platon normal este „să trăim după lumea ideilor”, la Aristotel normal este „să trăim după fiinţa ca fiinţa, şi să ne mulţumim cu justa măsură”, la Descartes normal este ca „omul să vadă clar pentru a acţiona bine”, la Kant normal este să trăim după o „voinţa bună”, căci „voinţa bună îşi dă sieşi lege”, la Freud este normal să trăim şi după inconştient ca realitate a „mecanismelor ascunse care sunt adevărata realitate”, la Kierkegaard este normal ca fiecare dintre noi „să se străduiască să devină tot mai subiectiv”, la Nietzsche este normal ca omul să trăiască cu acea „voinţa de putere” străduindu-se să fie şi ceea ce nu poate fi, adică supraom; ajungând la filosofia contemporană, aflăm că se consideră a fi normal să se „renunţe parţial la cultul raţiunii” şi, în rezumat, să existe o „orientare tot mai pronunţată către problemele vieţii sociale şi ale tehnicii”, toate acestea înscriindu-se în ideea de Bine.
Din punct de vedere social, Normalitatea – caracterul a ceea ce este normal – trebuie să se afle întotdeauna în media unui comportament social, o medie a comportărilor, a gândirii şi acţiunii; eticul momentului chiar ne spune că atât timp cât omul şi-a propus să trăiască în societate, el trebuie să respecte regulile. Dicţionarul din 2009 acordă Normalităţii „limite largi, de o parte şi de alta a mediei, ceea ce fundamentează acceptarea diferenţelor interumane. Aceste limite largi ale normalului sunt condiţionate în acelaşi timp de a vârsta, sexul cărora le aparţine individul evaluat”. În plus, nu peste tot întâlnim Normalitate, după cum nu toţi oamenii sunt normali, mai sunt şi dintre cei aşa-zişii a-normali, care gândesc diferit, o parte din ei – distructiv sau „curios”, opunându-se unor schimbări făcute chiar în favoarea lor, sau din dorinţa de a fi remarcate ca persoane speciale, diferite de restul. Grav este când în această categorie se înscriu unii conducători. Dar să facem o diferenţiere: există şi oamenii ajunşi la conducere care au un dram de nebunie care este echivalentă cu îndrăzneala de a încerca a schimba ceva ce nu mai foloseşte Binelui, dar pe care alţii nu au curajul sau cunoştinţa sau ideea de a depăşi acel ceva existent, ca pe un prag, purtând în spate, ca apărător, în mod exagerat
Prudenţa, cea care nu lasă curajul să treacă pragul. Îndrăznesc doar oamenii stăpâniţi, în primul rând, de ideea libertăţii, cei care vor să construiască o lume urmărind integrarea unor noi idealuri, cărora nu le lipseşte nici viziunea urmărilor acestor schimbări. „Nu-mi place nebunia nebunului; îmi place nebunia sănătosului”, spunea înţeleptul român Constantin Noica (1909-1987). Îmi permit a cita şi aforismul meu dintr-un volum editat în 2005: „Avem nevoie de oameni buni sau nebuni care să mişte lucrurile din loc”.
Despre o nebunie frumoasă vorbea şi Confucius, o nebunie a curajului şi a înţelepciunii. Filosoful german Johann Gottlieb Fichte (1762-1814) – unul dintre marii succesori ai lui Kant – în „Menirea omului” spune: „Cine după judecata tuturora ar îndeplini lucrul cel mai bun în chipul cel mai bun, pe acela îl vor ajuta toţi, şi cu toţii se vor bucura la fel de reuşita lui”.
Vavila Popovici, Carolina de Nord
(„Observatorul”, Toronto)