◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro29.02.2024

Omul amestec al vremurilor și lipsurile sale la inventarul contemporan 

În capitolul anterior, în încercarea de a cuprinde și fixa ideea de om, am făcut trimitere și la sufletul său, după unii contemporani, echivalent al conștiinței, după mine, lumină, o altfel de lumină decât lumina pe care o percepem cu ochiul liber. Parafrazând-l pe Parmenide, spuneam că: „sufletul este și nu poate să nu fie”. În construcția acelei afimații, a stat însăși filosofia gânditorului grec, dar și o mare parte din filosofia și mitologia indiană, shivaismul (Mitul lui Shiva). Shiva, parte a trinității hinduse, (în sanscrită, Trimurti – Brahma -creatorul, Vishnu – purtătorul și conservatorul și Shiva – distrugătorul), deși zeu al distrugerii este perceput, totuși, ca o forță pozitivă, câtă vreme în hinduism distrugerea, ca purificare, face parte din creație. Reamintesc faptul că în hinduism, ca de altfel în aproape toate miturile indiene, reîncarnarea este pedeapsa primită de la zeul suprem (Brahma) pentru a redeveni crâmpeiul de lumină pură din lumina supremă, în care hindusul trebuie să se întoarcă. Prin urmare, reîncarnarea este scop al vieții, în termenii lui Kant, niciodată doar mijloc, întru`închiderea a acestui cerc al creației.

Pe de altă parte, Ființa, în viziunea lui Heidegger, este acel „a fi aici” și „acum”. Pentru om, a fi aici și acum, ca prezență universală activă, și, evident, ca imanență pe pânza vremurilor sale.

În altă ordine de idei, tot data trecută spuneam că omul, singura făptură de pe fața pământului cu trup, suflet, rațiune, emoție, empatie etc. care trăiește în lume, își are un rost și un loc al său în mijlocul acesteia, înțelege și se înțelege pe sine spre a-și exprima, la nivelul limbajului, gândurile, își caută fericirea fără a ști ce este. Pentru a încurca și mai mult lucrurile, adăugăm faptul că fiecare dintre noi înțelegem, trăim, simțim și ne exprimăm diferit ceea ce numim fericire. Totul depinde de factori obiectivi, cultură, educație, peseverență în șlefuirea celor două, atitudine socială, dar și de factori subiectivi, dorință, voliție, dăruie etc. Prin urmare, dobândirea ei, a fericirii, se face pe căi și cu mijloace diferite. Pentru a nu lăsa la mâna hazardului această formă de a dobândi, am să reamintesc că oricare faptă pe care o săvârșim pentru dobândirea fericirii, ar trebui să fie faptă morală, să se bazeze pe o etică universală a omenirii, și, tot în termenii lui Kant, să fie făcută din datorie, ca scop în sine. În viață situația nu este aceeași oriunde și tot timpul în acest fel. Dimpotrivă, omul face cam totul din întâmplare, din interes, de cele mai multe ori ogoist sau ca mijloc de a îndeplini un scop. De aici și diferențierile noastre ca oameni în lume. Unii, firi draconice, pot fi fericiți doar atunci când răul premeditat semenilor săi, este în acțiune și la vedere. Marea majoritate a acestor indivizi au ochii rotunzi, privire satanică, fixă, sfredelitoare, genele înțepenite deasupra unor pupile parcă înghețate. Alții se consideră fericiți când se regăsesc ca proiecție socială, în ochii altora, validați ca firi pozitive, gata oricând să-și ofere sprijinul. În altă categorie se adună obsedații de funcții, gata oricând să sacrifice principii (dacă au!), chiar să ucidă pentru un loc în scaunul puterii. Alături lor, desigur, și fericirea proștilor, a celor care, potrivit lui Liiceanu, au rămas înțepeniți în sistem. Plesniți de un comportament lamentabil, pe alocuri cu pusee patologice de bipolaritate, și categoria frustraților fericiți, ce strâng laolaltă tagma mentorilor ce trebuie urmați fără tăgadă. Ei sunt cei ce, tot timpul, decretează: asta e așa, ailaltă e așa, ăsta trebuie jupuit, ălălalt, spânzurat etc.

Pentru a înțelege mai bine, am să iau un exemplu din realitatea concretă. Nu este un secret faptul că de aproape treizeci de ani, lucrez într-o instituție, care trebuie să asigure echilibrul la nivelul comunicării publice și să apere, în acest sens, și în același timp, interesul publicului. În comunicarea mass-media audiovizuală, cum de altfel în toate tipurile de comunicare, uneori, după cum am văzut în paginile anterioare, chiar și în comunicarea științifică, ne aflăm la nivelul comunicării subiective, subiectivitate, desigur, dată de cuvânt, prin denotațiile și conotațiile sale, de semantica sa, și, desigur, de contextul de semnificare. În aceste condiții, cine muncește mai și greșește, iar aici pe plaiurile românești, până și lucrurile bune, și bine făcute, totuși, din precauție sau orgolii fără margini, trebuie pedepsite. Ține de ideea cu capra vecinului, ascunsă, în ultima vreme, sub o altă idee, aceea de perfectiune. Odată făcute aceste precizări, am să vă spun cum un post de televiziune „X” a achiziționat, să-i spunem, un produs media, de la un influencer englez care, pentru a vinde produsul a apelat și la senzațional. Materialul respectiv, difuzat pe un post „Y” de televiziune, făcea trimitere, printre altele, la frumusețile României, în special la frumusețea Munților Bucegi, munți sub care sau prin care ar exista kilometri întregi de tuneluri încărcate de mister. Analizat doar prin raportare la textul de lege, fără o documentare și verificare a informației (tuneluri în Bucegi?!), produsul editorial a fost taxat ca dezinformare, postul tv, care a difuzat emisiunea, a fost sancționat de autoritate, iar moderatorul emisiunii luat în derâdere.

„Și care ar fi problema”, v-ați putea întreba unii dintre dumneavoastră întărindu-vă convingerea cu o expresie lingvistică intrată în folclor: „unde-i lege, nu-i tocmeală”. Păi este, spun eu, ținând cont atât de textul legii, dar și de spiritul ei, atribute valabile încă de pe vremea dreptului roman. Și ca să-mi justific atitudinea, am sa adaug faptul că pentru a putea funcționa, un post tv trebuie să aibă o grilă de programe ce conține, tot conform legii, câteva tipuri de emisiuni: emisiuni informative, divertisment, emisiuni educative, cultural religioase, publicitate etc. Revin la produsul media achiziționat și schimb perspectiva de abordare și de analiză a conținutului (inițial) de tip informativ, ce impunea în prealabil, pentru validare, informații din cel puțin trei surse, în produs cultural și iau în calcul faptul că autorul produsului, al filmului difuzat, a folosit în realizarea conținutului, conform ideilor sale creative, elemente de fantastic, specifice literaturii fantastice sau basmului, elemente validate de către toate academiile din lume. Din această perspectivă, a produsului cultural împănat cu fantastic, senzaționalul este justificat, iar spiritul legii protejează pe deplin atât producătorul, cât și emițătorul, în speță postul tv. În aceast nou context, sancțiunea ar trebui să nu existe, iar ironia produsă să se autodizolve, dacă nu cumva se va întoarce ca un bumerang, împotriva celor ce au urzit-o. Întrebarea pe care ne-o punem, stăruie asupra lipsei de flexibilitate în analiza de conținut, lipsă ce poate avea ca suport mental, premeditarea unei sancțiuni. Sancționarea premeditată, nu este permisă de lege. Ea, premeditarea, la rândul ei, fiind pusă în mișcare de atributele și stările umane de tip negativ, ele însele producătoare a unui acel „trebuie sancționat”, adică a unui imperativ specific aroganței, omului plasat de el însuși deasupra, ca să nu spun mai mult.

Oameni buni, am făcut acest studiu de caz, pe o faptă reală, pentru a vă convinge că oricât de diferiți am fi și ne-am crede, spusele grecilor din Antichitate, ale lui Schopenhauer, spuse trecute și prin filtrul lui Nietzsche, sunt valabile și astăzi. Prin urmare, omul indiferent din ce cultură face parte, ea, cultura sa, în funție de anumite trăsături umane, poate fi împărțită în două: apolinică și dionisiacă. Apolinicul, potrivit lui Nietzsche, reprezintă individualul, claritatea progresul, armonia, rațiunea, pe când dionisiacul ar reprezenta, în primul rând, dezordinea, beția, nebunia și mulțimile, opuse individualului. Persoana dionisiacă este, la general vorbind, impulsivă și dezordonată, dar creativă și plină de imaginație, pe când apolinicul este tipul de om logic, rațional. Potrivit aceluiași autor, împletirea apolinicului cu dionisiacul ar duce la realizarea marilor creații, a marii arte. Din nou, după un gram de reflecție și introspecție, a fiecăruia din noi, firesc e să ne întrebăm din ce tabără facem parte? Pentru un răspuns cât mai adecvat, acum când suntem la peste 2000 de ani de greci și aproximativ o sută cinzeci de ani de Nietzsche (n. 15 octombrie 1844, Röcken, d. 25 august 1900, Weimar), facem apel la noile cunoștințe despre fiziologia omului). Potrivit noilor cercetări, din secolul XX, creierul uman ar fi împărțit în două semisfere, partea stângă, responsabilă de ceea ce numim manifestări logice și partea dreaptă ce s-ar ocupa de creativitate. În realitate, în creierul omului sunt interacțiuni permanente ce au ca rezultat gândirea sa. La fel ca în creierul uman și omul ca ansamblu, un amestec de bine și rău ce se potențeză reciproc spre a se arăta lumii, când într-un fel, când în altul. Omenirea, la rândul său, prin extrapolare, are în componența sa oameni buni și oameni răi. De mii de ani la fel! Ceea ce intrigă este momentul la care îi punem, din nou, sub semnul întrebării, statutul. Avem pretenții înalte, însă el și ami decăzut! Ce este omul, ce este lumea? Pentru Umberto Eco, lumea de astăzi este invazia imbecililor.

La noi, cel mai bine a spus Eminescu.

 

Voi, pierduţi în gânduri sunte, convorbeaţi cu idealuri;

Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri,

Căci al nostru-i sur şi rece – marea noastră-i de îngheţ,

Voi urmaţi cu răpejune cugetările regine,

Când, plutind pe aripi sunte printre stelele senine,

Pe-a lor urme luminoase voi asemenea mergéţi.

…………………………………………..

Noi? Privirea scrutătoare ce nimica nu visează,

Ce tablourile minte, ce simţirea simulează,

Privim reci la lumea asta – vă numim vizionari.

O convenţie e totul; ce-i azi drept mâine-i minciună;

Aţi luptat luptă deşartă, aţi vânat ţintă nebună,

Aţi visat zile de aur pe-astă lume de amar..

………………………………………………

Rămâneţi dară cu bine, sunteți firi vizionare,

Ce făceaţi valul să cânte, ce puneaţi steaua să zboare,

Ce creaţi o altă lume pe-astă lume de noroi;

Noi reducem tot la pravul azi în noi, mâini în ruină,

Proşti şi genii, mic şi mare, sunet, sufletul, lumină, –

Toate-s praf… Lumea-i cum este… şi ca dânsa suntem noi.

 

Nicolae Bălașa

Foto: Facebook

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *