Vacanța a trecut și, odată cu ea, s-au prelins către uitare momente unice, care nu încap decât parțial, nedeslușit, în fotografii. Și nu se poate, nu este drept să încredințăm totul neamintirii, întrucât cele care au fost, sunt și vor fi constituie repere ale existenței noastre, explicații, peste timp, ale felului în care am devenit ceea ce suntem – cu toate că, uneori, chiar nu era cazul, deși merge și așa…
Avea barba neagră, nu foarte lungă, și o constituție prea puțin atletică. Purta un tricou alb, larg, șort negru, iar pe cap îi trona impunătoare o pălărie de soare, cu boruri uriașe, concepută, cred, pentru doamne. Se considera, probabil, din cauze greu de identificat, un adevărat muschetar, în luptă cu forțele naturii.
Steagul roșu era arborat, iar turiștii evitau valurile mari, stând pe lângă mal. Plaja aceasta avea desemnat un salvamar foarte relaxat, care nu ieșea în evidență, ci își păstra calmul în același loc unde își ținea și anonimatul, neinducându-le celor veniți să se relaxeze nici stres, nici încredere. Nu își utiliza fluierul din dotare ca să-l avertizeze pe vreun copil că a înaintat prea mult (până la genunchi), nu striga la câte un curajos care înfrunta vreun val viguros, trezindu-se apoi în patru labe, pe scoici, lângă mal, nu admonesta domnișoarele care plimbau prin apa mică pernuțe și saltele gonflabile, încercând să se așeze pe ele și căzând, apoi, între stropi și alge aduse la țărm, spre amuzamentul spectatorilor… Era, așadar, un salvamar discret, iar turiștii se comportau, cu măsură, în consecință.
Deodată, chibiții și înotătorii de ocazie au început să-și dea coate, exclamând zgomotos, femeile și-au dus mâna la gură și copiii au chiuit zgomotos. Printre valurile uriașe pășea ferm, afișând o firească lipsă de grație, dar și dezinvoltura ușor nepăsătoare a celui care se simte privit, el, omul cu pălărie de damă, teribilul muschetar care înfrunta marea.
„O fi drogat”, a opinat un bătrânel cu ochii holbați. „Sau beat”, a răspuns cineva, deloc convins. Priveau cu toții înaintarea tot mai dificilă a temerarului printre valuri de aceeași înălțime cu el, apoi mai înalte, tot mai înalte… Era ceva iresponsabil de curajos în gestul acelui om, așa simțeau mulți, fără îndoială. „O fi știind bulgărește? Că acolo se duce…”, a încercat cineva să destindă atmosfera, fără succes. Deodată, muschetarul s-a ridicat deasupra talazurilor și aș putea să jur că am auzit câteva domnițe suspinând. Explicația era simplă: ajunsese la un prag de nisip, iar apa îi venea, deja, până la glezne. Doar că îți trebuia ceva timp să accepți această explicație. Muschetarul înainta tot mai mult și, în curând, se mai vedea doar impunătoarea, ușor caraghioasa pălărie, tronând deasupra valurilor, într-un efect năucitor. Dacă ar fi avut cineva ideea de a vinde bilete la acest spectacol, devenea bogat. Lumea se strânsese pe mal, privind, aproape în tăcere, lupta omului cu forțele dezlănțuite ale naturii – stupidă, fără sens, fără învingător sau învins.
Atras de mulțime, dintre șezlongurile unde căra perne, lua bani și elibera bonuri, ca orice angajat cu două servicii și norme inegale, a apărut salvamarul. Privea și el uluit pălăria ținută parcă de o forță misterioasă deasupra valurilor. A dat să strige și să gesticuleze, dar a ieșit un geamăt mocnit și o ridicare din umeri, a neputință.
„Lasă, poate-l duce pe ăla apa mai încolo, să aibă grijă alt salvamar de el”, a comentat cineva, mușcător. Poate la auzul acestor cuvinte, poate pur și simplu deșteptându-se din amorțirea uluită, omul a cărui meserie (fie ea și secundară) presupunea salvarea vieților dintre talazuri a luat o primă și drastică măsură: a suflat cu sete în fluierul de arbitru atârnat la gât, semnalând fie un fault clar, în careu, fie o tentativă disperată de comunicare cu muschetarul. Rezultatul nu a fost cel scontat. Mai toți și-au dus mâinile către urechi, în timp ce pălăria a rămas acolo, nepăsătoare.
După câteva minute de fluierat, timp în care mulțimea a proferat, cuminte, niște înjurături de cătană bătrână sau de vizitiu înfuriat, salvamarul a pus mâna pe telefon. „Cumpără o vocală sau sună un prieten”, a remarcat mucalitul de mai devreme, tot fără succes. Între timp, pălăria se mișca odată cu valurile, rămânând deasupra – un efort straniu, parcă neomenesc. Din larg, într-un târziu, a apărut o ambarcațiune fragilă, acel așa numit skijet, care te ajută, la mare, să percepi, simultan, mirosul de apă sărată și pe cel de benzină arsă. Era un alt salvamar, care s-a apropiat cu mare greutate de pălăria impunătoare. Făcea eforturi să rămână în șaua motoretei plutitoare, iar imaginea semăna cu una din filmele western, legată de îmblânzirea unui mustang. Nu știu, nu înțeleg cum s-a apropiat acest profesionist desăvârșit (și o spun cu admirație, fără nicio ironie) de muschetar, ce discuție au purtat acolo, în mijlocul apelor, am văzut doar cum salvatorul a făcut niște semne către colegul cu două joburi de pe țărm, apoi a plecat, printre valuri care păreau să-l înghită, apoi îl eliberau, din nou și din nou, până a devenit doar un punct mișcător, în zare, acolo unde cerul și marea se îmbrățișează.
Muschetarul a rămas în mare, nemișcat. Salvamarul nostru a revenit la șezlonguri și saltele, aducând bonuri și discutând, amabil, cu zecile de clienți. Târziu, foarte târziu, când toată lumea își vedea de treabă – de relaxare, mai exact –, pălăria a început să se apropie de mal, încetișor. Apoi, precum o caricatură nemiloasă a Afroditei, din valuri a răsărit, murat binișor, cutezătorul, în tricou și șort, ambele ude leoarcă, cu borurile pe ochi, pășind demn și nesigur. Ajuns la mal, s-a îndreptat glonț către salvamar, dovedind un spirit de orientare fantastic (salvatorul era printre șezlonguri, supraveghind, se pare, cu spatele talazurile înfuriate). Au purtat o discuție, scurtă, apoi muschetarul a plecat spre alt colț de plajă, cu acel mers nesigur care putea impune fie respect, fie amuzament. Iar viața a revenit la normal, în acel colț de litoral cu valuri dezlănțuite și turiști ajunși la concluzia neclară că aici, în România, merge oricum. Până și așa…
Alexandru Pripon