Eminescu este Cartea Fundamentală de Publicistică şi Altarul Catedralei Iubirii de neam.
Viorica Nicolescu
Gazetarul Mihai Eminescu – ”cel dintâi gânditor politic român”
„Este poate cel dintâi gânditor politic român care să-şi sprijine doctrina pe economie”.
George Călinescu
„Părerea mea individuală, în care nu oblig pe nimeni de-a crede, e că politica ce se face azi în România şi dintr-o parte şi dintr-alta e o politică necoaptă, căci pentru adevărata şi deplina înţelegere a instituţiilor noastre de azi ne trebuie o generaţiune ce-avem de-a o creşte de-acu-nainte. Eu las lumea ca să meargă cum îi place dumisale – misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele ţării e creşterea morală a generaţiunii tinere şi a generaţiunii ce va veni. Nu caut adepţi la ideea cea întâi, dar la cea de a doua sufletul meu ţine ca la el însuşi.” (G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu , vol. III, p. 44.)
„Suntem noi oare de vină dacă adevărul curat, spus neted, e deja o injurie? Ne propunem câteodată a fi foarte urbani – ce folos? Adevărul simplu, descoperirea simplă a neştiinţei şi a mărginirii multora din partidul la putere este deja o atingere. Cauza e simplă. Nu sunt oamenii la locul lor, nu sunt ceea ce reprezintă. Compararea între ceea ce sunt într-adevăr, nimica toată, şi ceea ce reprezintă, demnităţi înalte ale statului, excitează deja râsul şi ironia cititorilor, încât o vină din partea noastră, o intenţie de a ponegri, nu există defel.” (Eminescu, Opere, vol. XI, p. 145.)
„Cât despre aluatul protoplasmatic care formează, la noi, un stat în stat, aşezat asupra instituţiilor şi a poporului avem puţine de adaos (de adăugat n.n.). Trăind din politică şi prin politică, şi neavând nici un alt soi de resurse materiale sau de putinţă de a-şi câştiga existenţa, el e capabil de-a falsifica totul: şi liste electorale, şi alegeri, şi forme parlamentare şi idei economice, şi ştiinţă, şi literatură. De aceea, nu ne mirăm dacă vedem acest proteu al unui universalism incapabil şi ambiţios, îmbrăcând toate formele posibile: miniştri, financiari, întreprinzători de lucrări publice, deputaţi (parlamentari n.n.), administratori, membri la primărie, soldaţi, actori, totul în fine… Aluatul din care se frământă guvernanţii noştri e acea categorie de fiinţe fără ştiinţă de carte şi consistenţă de caracter, acei proletari ai condeiului, dintre care mulţi abia ştiu scrie şi citi, acei paraziţi cărora nestabilitatea dezvoltării noastre interne, defectele instrucţiei publice şi golurile create în ramurile administraţiei publice, prin introducerea nesocotită a tuturor formelor civilizaţiei străine, le-au dat existenţă şi teren de înmulţire; aluatul e o populaţie flotantă a cărei patrie întâmplătoare e România, şi care, repetând fraze cosmopolite din gazete străine, susţine, cu o caracteristică lipsă de respect pentru tot ce e într-adevăr românesc, că aceste clişeuri stereotipe egalitare, liberschimbiste, liberale şi umanitare, acest bagaj al literaţilor lucrativi de mâna a treia, aceste sforăitoare nimicuri, sunt cultură naţională sau civilizaţie adevărată”. Am văzut cu înlesnire…, Timpul, 24 februarie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 31, 30
„Acei ce compun grosul acestei armate de flibustieri politici sunt bugetofagii, cumularzii, gheşeftarii de toată mâna, care, în schimbul foloaselor lor individuale, dau conducătorilor lor o supunere mai mult decât oarbă. Acei ce conduc nu sunt decât străini, străini prin origine,
prin moravuri, prin educaţie – interesele străinilor dar, şi numai aceste interese, sunt dezideratul «patrioticului guvern» (persoanelor aflate la cârma ţării n.n.)” Faceţi interesele, Timpul, 17 ianuarie 1880, în Opere, vol. X, pag. 390
„Camera ajunsese o prăvălie în care fiecare panglicar cu mâncărime de limbă scotea câte o panglică de un ceas şi jumătate de lungă, aceasta nu pentru a lumina pe cineva sau a lămuri chestiunea, ci pentru a poza în această atitudine înaintea ţării alegătoare. Verzi şi uscate, vrute şi nevrute, poveşti scrise pe apă, proorociri despre lucruri trecute, c-un cuvânt negustorie grea ca fulgul pe apă, iată zilnica ocupaţie a Camerei luni întregi dupăolaltă. Şi acum, când e la adică, când s-ar fi căzut ca bugetul să fie de mult discutat şi votat, articolele bugetului zboară şi sfârâie unul după altul ca spiţele de la roată sau de la vârtelniţă; vicepreşedintele somnoros, Camera somnoroasă, raportorul somnoros petrec ca prin vis condei după condei fără ca cineva să mai deschidă gura. Toată grija Camerei nu mai e bugetul să fie corect, bine chibzuit, neîncărcat, ci să se mântuie odată comedia; răspunderea ministerului (guvernului n.n.) să fie acoperită prin votul unei Camere neresponsabile … ş-atunci toate vor fi bune.” Eminescu, Opere, vol. X, p. 210.
„La comună şi la judeţ n-ar trebui să fie vorba de alegeri cu caracter politic. Din amestecul spiritului politic în aceste alegeri, (Dacă polemica noastră…, în ziarul Timpul, V, nr. 285 din 21 decembrie 1880 – Textul este reprodus în Opere, vol. XI. ) unde cestiunea nu-i decât de o bună administraţie şi gospodărire, rezultă că atâtea conştiinţe problematice, atâtea persoane uşurele şi incapabile sunt chemate a administra interese de milioane, a face şi a întrebuinţa împrumuturi pe socoteala contribuabililor, sporindu-le necontenit sarcinile deja destul de grele, şi a nu da acestor contribuabili, în schimbul sarcinilor, decât neglijenţă, insalubritate publică, lucrări de cârpeală sporadică în stradele din centru şi, din când în când, şi oarecari vexaţiuni. Este oare vorba când se fac alegeri comunale să se afirme principii politice, mai ales la noi în ţară, unde avem atâta lipsă de simţ pozitiv, de însuşiri utile, de inteligenţă şi onestitate administrativă? Între un primar inteligent, harnic şi onest şi un găgăuţă ori un claqueur politic cuvintele de coterie trebuie să determine preferinţa alegătorilor contribuabili? Noi ştim că şcoala ai cărei adepţi sunt astăzi la putere răspunde afirmativ la aceste întrebări. Pentru aceşti onorabili nu este nimic mai important decât căpătuirea înregimentaţilor partidului. La judeţ şi la comună sunt bani, gheşefturi şi putere; unde sunt toate acestea trebuie să fie date pe mâna «patrioţilor», cu al căror concurs se votează bugetele generale ale statului şi două-trei proiecte de legi organice într-o singură noapte sau un mare gheşeft, ca răscumpărarea Cernavodă-Chiustenge, într-un ceas. Interesele comunei însă, bine înţelese, trebui să importe (să intereseze n.n.) pe aceia care, nu din prisosul, ci din strictul lor necesar, contribuie la casa comunală (la bugetul local n.n.). Recomandăm prin urmare, cu tot din-adinsul, tuturor alegătorilor să meargă la alegerile comunale şi, cumpănindu-şi bine votul, să aleagă dintre candidaţi nu pe aceia ce nu li se prezintă cu alte titluri decât că stau la umbra bairacului liberalnaţional, ci pe aceia care le prezintă garanţii de capacitate şi onestitate administrativă” Patologia societăţii noastre, în ziarul Timpul, VI, nr. 3 din 4 ianuarie 1881 – Textul este reprodus în Opere, volumul XII, PUBLICISTICĂ, 1 ianuarie 1881 – 31 decembrie 1881, Timpul, cu 28 de reproduceri după manuscrise şi publicaţii, Ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei, Bucureşti, 1985
„Partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale – care, păstrând numai coaja legilor şi goala aparenţă, calcă făgăduielile făcute naţiei în ajunul alegerilor, fac tocmai contrariul de ceea ce au promis mandanţilor lor şi trec, totuşi, drept reprezentanţi ai voinţei legale şi sincere a ţării… În cadrul lor, organizarea nu înseamnă decât disciplina oarbă a unei societăţi de esploataţie sub comunii şefi de bandă”. Fragment din „Gândirea politică”
„Dacă alegătorii nu se vor lăsa înecaţi de fraze patrioticoreversibile
(de fraze simulat patriotice n.n.) şi nu vor avea în vedere abstracţiuni gazetăreşti, atunci ţara va merge bine” (Apropiindu-se alegerile…, în ziarul Timpul, VI, nr. 4 din 6 ianuarie 1881)
Iar politicienii, la rândul lor, să „capete convingerea că statul român, moştenit de la zeci de generaţii care au luptat şi suferit pentru existenţa lui (pentru ca el să poată exista n.n.), formează moştenirea altor zeci de generaţii viitoare şi nu e jucăria şi proprietatea, în exclusivitate, a generaţiei actuale” (Între variile acuzări, în ziarul Timpul, VI, nr. 17 din 23 ianuarie 1881 – Textul este reprodus în Opere, vol. XII) . Această conştientizare este imperios necesară, întrucât, „prin izolarea noastră între elemente radical străine, suntem poate singurul popor condamnat a nu face politică momentană, ci pe secole înainte” (Erodot al «Românului» continuă…, în ziarul Timpul, VI, nr. 19 din 25 ianuarie 1881 – Textul este reprodus în Opere, vol. XII)., mai ales în condiţiile în care, „toate puterile apusene ştiu că posedăm înlăuntrul nostru (în interiorul societăţii noastre n.n.) veninul descompunerii sociale, demagogia” (Nu este cestiune care…, în ziarul Timpul, VI, nr. 23 din 30 ianuarie 1881 – Textul este reprodus în Opere, vol. XII)., iar „politica străină, împreună cu străinii care ne guvernează, tind la substituirea elementului român prin scursuri din toate unghiurile lumii”
(Laudele pe cari foile guvernamentale…, în ziarul Timpul, VI, nr. 26 din 5 februarie 1881 – Textul este reprodus în Opere, vol. XII)
„Din momentul în care luptele de partid au degenerat în România în lupta pentru existenţa zilnică, din momentul în care mii de interese private sunt legate de finanţe sau de căderea unui partid, nu mai poate fi vorba de neatârnarea politică a diferitelor grupuri care-şi dispută puterea statului. Din momentul în care interesul material de-a ajunge la putere precumpăneşte, o spunem cu părere de rău: lupta egală (votul
universal n.n.), în ţară şi în Parlament, nu mai e decât manipulul unor ambiţii personale, al unor apetituri, pe cât de nesăţioase, pe atât de vrednice de condamnat” (Se închină omul totdauna şi-n tot locul?…, în ziarul Timpul, IV, nr. 263 din 29 noiembrie 1879 – Textul este reprodus în Opere, vol. X.)
„Favoarea şi interesul electoral singure prezidează la alegerea
amploaiaţilor statului, cu toate că cine nu ştie că, integritatea, capacitatea, experienţa, şi probitatea factorilor însărcinaţi de-a aplica legile şi regulamentele sunt condiţiuni esenţiale ale mersului regulat al unei bune administraţii, a garanţiei drepturilor şi apărării intereselor fiecăruia [dintre cetăţeni], şi, prin urmare, a bunului trai şi liniştei publice? Dar, sub regimul actual, interesul personal, convenienţele de coterie, primează faţă de interesul general şi binele public. Necesitatea de-a conserva o majoritate compactă şi devotată în Adunări trece peste orice alte consideraţii. Pentru a dobândi glasurile deputăţiilor trebuie exigenţele – pretenţiile n.n. – lor satisfăcute, se încredinţează funcţiunile delicate de prefecţi şi subprefecţi creaturilor deputaţilor – protejaţilor parlamentarilor n.n. -, care, sub numele – protecţia n.n. – lor administrează districtele după plac şi dispun, fără nici o responsabilitate, de interesele, de averea şi de onoarea cetăţenilor. Funcţiunile publice sunt, adesea, în mâinile unor oameni stricaţi, loviţi de sentinţe judecătoreşti; astfel muncitorii de pământ – sintagma, de fapt, îi desemnează pe toţi truditorii n.n. – sunt supuşi la vexaţiuni, la acte arbitrare, adevărate cauze care [le] aduc mizeria. Justiţia, subordonată politicii, a devenit o ficţiune şi nu mai există nici o garanţie pentru cele mai preţioase interese ale societăţii”., (idem, Într-un lung articol…, Timpul, 27 ianuarie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 43)
„Se înţelege [de la sine] că fiecare alegător îşi are interesele sale materiale. Fiecare din aceste interese atârnă de un fir al maşinii administrative. De-o zice alegătorul nu, curentul electric al acesteia îl izbeşte în acel interes şi-i ucide sâmburele vital, de-o zice da, îşi poate vedea în linişte de treabă”., ( În numărul său de azi…, Timpul, 20 februarie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 75)
„Dacă alegătorii nu se vor lăsa înecaţi de fraze patrioticoreversibile (de fraze simulat patriotice n.n.) şi nu vor avea în vedere abstracţiuni gazetăreşti, atunci ţara va merge bine”( Alegerile consiliilor judeţene, Timpul, 7 mai 1880, în Opere, vol. XI, pag. 163). Şi, întrucât, „demosul este, adeseori, un suveran nestatornic, inesperient, lesne crezător; preocupaţiuni zilnice şi absorbirea vieţii lui într-un veşnic prezent, negândirea lui nici la trecut, nici la viitor, lesniciunea de a-i distrage atenţia prin serbări publice, prin întreprinderi hazardate, prin expediente factice, îl fac, adesea, impropriu de a gândi mai adânc asupra unei cestiuni de interes public, îl fac accesibil pentru fraza mare şi surd pentru adevăr; e bine ca ochi sobri, care disting măreţia înscenării de însuşi fondul piesei ce se joacă, să îi atragă atenţia asupra acestuia din urmă, pe când simţurile lui sunt uimite de partea decorativă a vieţii publice” (Era un obicei înainte…, Timpul, 10 mai 1881, în Opere, vol. XII, pag. 169): iată rolul unei clase de mijloc culte, prospere şi naţionale, care l-ar face să înţeleagă că „fără muncă şi fără capitalizarea ei, adică fără economie, nu există libertate. Celui care n-are nimic şi nu ştie să se apuce de nici un meşteşug (de nici o activitate n.n.) dă-i toate libertăţile posibile, tot rob e, robul nevoilor lui, robul celui dintâi
care ţine o bucată de pâine în mână, căci e cu totul indiferent dacă închizi o pasăre în colivie sau dacă ai strâns, de pretutindeni, grăunţele din care ea se hrăneşte”( Credem că destul am vorbit…, Timpul, 9 ianuarie 1879, în Opere, vol. X, pag. 168.)
„În cursul întregii istorii a românilor putem vedea, la ivirea unor pericole mari, înveninându-se, şi mai mult, urile de partid, netoleranţa politică”(Ambasadele turceşti…, Curierul de Iaşi, 1 mai 1877, în Opere, vol. IX, pag. 372.) „Sentimentul istoric al naturii intrinseci a statului sau o mână de fier, din nefericire, lipsesc; aşa încât, departe de-a vedea existenţa statului asigurată prin cârma puternică şi prevăzătoare a tot ce poate produce naţia mai viguros, mai onest şi mai inteligent, suntem, din contră, avizaţi de-a aştepta siguranţa acestei existenţe de la mila sorţii, de la pomana împrejurărilor externe, care să postuleze fiinţa statului român ca pe un fel de necesitate internaţională. Cumcă acea necesitate internaţională n-are nevoie de-a ţine seama de sentimentele noastre intime, de existenţa rasei latine, ci numai de existenţa unui petec de pământ cvasineutru lângă Dunăre, ne-a dovedit-o cu prisos Congresul (de la Berlin n.n.). Ce-i pasă Congresului că se răpeşte o parte din patria străveche a neamului românesc ca atare? Ce li-i lor de Hecuba? Ce-i pasă cine va locui pe pământul românesc? Materialul de oameni îi e indiferent, cestiunea europeană e ca să existe o fâşie de pământ între Rusia, Austria şi noile formaţiuni ale fostei Turcii, încolo lucrul le e totuna” ( La propunerea noastră…, Timpul, 31 august 1878, în Opere, vol. X, pag. 104, 105). „Istoria îşi are logica ei proprie: nici un neam nu e condamnat de a suporta, în veci, un regim vitreg, corupt şi mincinos. Ne temem că aproape e ziua în care simţul conservării fizice, revoltat de maltratările administrative şi fiscale şi de exploatarea excesivă din partea străinilor, va preface poporul nostru într-o unealtă lesne de mânuit în contra chiar a existenţei statului” (S-o lovi…, Timpul, 5 decembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 236, 237)…
Viorica Nicolescu/UZPR