A SCRIE DEFINIȚII, INSCRIPȚII (despre cartea „Inscripții pe suflet” de Constantin Stroe)

Această carte, după multe altele, vedeți bibliografia, se înscrie în trăirea întru literatura celor care suferă de arta cuvântului, bucurându-se de ceea ce descoperă în preajmă și în ei însuși, taine revelate în incizii precise, clipe total dăruite ascetismului libertății profund asumate, iubirii profunde, existenței date de Dumnezeu.

Afirmația de înainte se bazează pe poemul intitulat „Iubind”

„Învățat să-ți rostesc numele

În fiecare dimineață,

Învățat să-ți mângâi trupul

În fiecare seară.

Învățat să-ți privesc ochii

În fiecare amiază.

Nu voi putea

Muri vreodată 

Neiubind.

Cândva,

Muzele-și vor trimite corabia

Pentru a ne duce

În îmbrățișarea lui Dumnezeu.”

Poezie-sumă a experienței, a trăirii de ființă care învață mereu un nume, în fiecare zi schimbător, fiecare dimineață fiind o dăruire de la Cel Care a Numit Lumea cu lucrurile și ființele ei, fiecare trezire fiind o redescoperire a bucuriei de-a fi, de-a redenumi lumea din preajmă, a-i mângâia trupul și a-i vedea ochii. A redescoperi la fiecare nouă trezire iubirea, este a fi fericit.

Și această fericire a trezirii zilnice, a descoperirii frumuseții numelor a toate ce sunt în preajmă, inclusiv a poeziei, iubire de misterul cuvântului, este o cale către dumnezeire, către „îmbrățișarea lui Dumnezeu.”

Iubirea către ființa lângă care te trezești în fiecare dimineață este o continuă descoperire și o cale către Dumnezeu. 

„Iubind” este un poem de dragoste, o inscripție, o sumă, un rezultat (o însumare), o împăcare. Este totodată „Rugăciunea unui dac” (”totul trebuie dacizat”-spunea Eminescu), dar și o glossă (”Nu voi învăța a muri vreodată”) eminesciană, bine însușită, o continuare a ființării (Noica) scripturilor de aur, existente pe corabia trimisă de muze, cele știind arhitectura limbajului artistic, fie el desfășurat în poezie sau în sculptură (trup mângâiat), pictură (arta privirii), oratorie (arta rostirii de nume)…

Finalul poemului mai spune ceva: La îmbrățișarea lui Dumnezeu nu mergem singuri. „Corabia ne duce”- pe noi, soț și soție, familie, neam, cândva, adică atunci CÂND VA (vrea, vedea că este timpul, clipa, ora, anotimpul…)

Ne oprim, continând a vorbi despre alt poem, pentru că doar citând vom putea spune, demonstra, arăta un lucru știut, dreaptă părere, încă de la prima carte, că autorul Constantin Stroe este printre cei dăruiți cu aura poeziei, a tălmăcirii miresmelor ascunse în rotunjimea, sfera, cuvântului.

Iată poemul „PARFUM VISCOLIT”:

„Când ai plecat,

Ai luat ce-ai dorit,

Până și zăpezile

Căzute peste noi,

Când îmbrățișați

Ne sărutam…

Acum mi-a rămas

Doar parfumul viscolit –

Iluzia că te vei întoarce.”

Poem al tristeții, al pierderii unei ființe dragi, a unui timp cuprinzând toate anotimpurile, inclusiv cel al zăpezilor, al gerului și viscolului, al nopților lungi, când se-aud lupii flămânzi și câinii răspunzându să se îndepărteze -, îngeri păzitori ai gospodăriei / îmbrățișării/ clipei de dragoste.

Orice plecare dă naștere, implicit, la o iluzie, o dorință a întoarcerii, o așteptare, o amintire. Se uită multe, rămâne „parfumul viscolit”, aroma, un „nu știu ce și-un nu știu cum” și mai ales clipa androginului, a ființei una „Când ne sărutam.” E ceea ce a surprins Brâncuși în piatră, „Poarta Sărutului”, fiind o trecere din lumea aceasta în alta, pe calea vieții, spre drumul vămilor și recunoștinței.

Constantin Stroe, reamintește din când când și de Constantin Brâncuși, printre ființele – stimul, exemple de sinteză – existență pământeană a geniului național, lângă Mihai Eminescu, poetul numit de dânsul „carte vie”, adesea amintit în poemele sale, precum și pe Ovidiu, marele poet care a scris și în limba noastră, getă, prieten cu poetul-get, regele Cotiso, trăind și retrăind istoria României una și din totdeauna „Istoricește, România,/ Prin jertfe și-a sfințit și glia,/ Că-i frig sau arșiță, de-i vânt,/ Românii credincioși îi sânt!” – așa cum spune într-un alt poem al acestui volum.

Volum al vârstei înțelepte, poetul trecut de 70 de ani (născut în București, dar cu dragoste de Gorj, de Moldova și vorba lui Marin Sorescu, alt poet îndrăgit. „și alte țări românești”, la 27 mai 1950), trăit în lumea armatei românești, a artei filmului și cuvântului, cu volum prim în anul 2004, de poeme, Constantin Stroe cuprinde în această carte subiecte ale trăirii profunde, dincolo de brutala realitate, dezordonată, înspinată,  poemele sale vorbind de armonie, adevăr, cunoaștere, prin momente semnificative, scene-cheie, esențializate, rafinate.

O artă a filigranului, a esențelor, a întrebărilor fără de răspuns, de taină, descoperim și în poema „ÎNTREBARE”:

„Câte amintiri s-au strâns,

Câtă rouă de lumină?

Am albit de râs și plans

Într-o viață ce suspină…

Timp de vis, venit din dor,

Ce mi-a bucurat trăirea,

Tresărind printr-un fior,

Ce-l cunoaște doar iubirea!

Unde-i, Doamne, fericirea?”

Ritm, rimă, armonie, descriere, întrebare, viață cu urcușuri și coborâșuri, sinusoidă – mărțișor, alb și roșu, cugetare (timp de vis), ardere (venire, dor, bucurie, fior). Răspunsul la întrebarea – rugăciune, poate fi spus în opt versuri, repetând, altfel, cele din „Întrebare” –printr-o poezie simplu intitulată „TE IUBESC!”

Când se luminează,

Mă uit în jurul meu

Și văd că nu-i nimeni…

Voci neauzite

Sparg liniștea dimineții,

Răsunând:

„-Te iubesc!”

„- Te iubesc!” 

O tămăcire a poemului, pentru mine, sună în felul următor: Ascetul, în liniștea sa, știind că nu știe nimic, fiind în noaptea din sine, brusc are o iluminare (când se luminează în el însuși) și, încă nelămurit ce se întâmplă, se uită în jurul său – fiind în sine și în afară, el lui fiindu-și sferă și în sferă, întru ființă- ființând (confom Constantin Noica, alt Împărat al Credincioșiei Înțelepte Românești, vezi și Dumitru Stăniloaei, Nicolae Steinhardt ș. a.) și vede ( a vedea-vedere, a vedea în VEDE, cărție sfinte de tare demult) că nu-i nimeni (și totuși, vezi/ revezi! întrebarea pusă uriașului, ciclopului în Odiseia neamului nostru; Odiseu –Ulise – troianul daco-get plecat din Troia pe mări „- Cine te-a orbit? – Singur eu!” Adică nimeni și totuși…). Și brusc „cel trezit dimineața (Ce frumos titlul de carte are Eugen Simion „Dimineața poeților”, vorbind despre înaintașii noștri din lirica românească! Alt titlu memorabil, la același ilustru istoric și critic literar „Timpul trăirii, timpul mărturisirii”, care ar fi un alt nume al acestei cărți, de n-ar fi fost scris în 1977!)  aude „voci neauzite” spunând „Te iubesc!” 

Chiar dacă noi, cei de obște fii ai lui Dumnezeu, nu auzim, credincioși fiind, știm că Dumezeu ne iubește.

Poetul, aici, în această carte afirmă, strigă, sparge liniștea noastră comodă, afirmând că dacă te uiți în jurul tău, chiar dacă nu vezi pe nimeni, poți auzi Cuvântul lui Dumnezeu, ori al luminătorilor creați de El, Soare, Stele, Lună, sau al celor lucruri și ființe umile, obișnuite, dragi din preajmă, ori ale ființelor alese de El, din neamul nostru și din alte neamuri (precum Matsuo Basho, poetul clasic japonez, numit și „Sfântul Haikuului” – Constantin Stroe fiind un adept al acestuia, lucru dovedit și prin cartea din 2008, carte de haikuuri, intitulată „Casa bunicii” și următoarele).

Părinții, bunicii, locurile satului, de unde i-se trage neamul, sunt și teme ale poeziei sale, precum textul intitulat „LINII”:

„În palma buncului,

Căutându-i linia vieții,

Am dat de multe drumuri,

Toate marcate de trudă…

Atâtea linii

Au deveni drumri,

Ce se –ntâlnesc

În palma lui!”

Da, viața bunicului, bunicilor și părinților noștri, dar și a noastră, este plină de răscruci, de linii ce se întâlnesc…   Important este ca aceste linii să fie „marcate de trudă”, de muncă cinstită, fiindcă munca este prilej de bucurie și de plăcută înfățișare la Domnul, Care lăsând omul pe Pământ i-a poruncit să trăiască prin sudoarea muncii sale.

Nepotul, poetul, vede palma bunicului și o știe citi, ceea ce este un har dat de Pronie, lucru vizibil prin acest poem, simplu în apartenență, dar șlefuit cred, îndelung, sau brusc revelat, scris dintr-odată. 

Nepotul are, la rându-i, urmași. Poetul Constantin Stroe scie într-un text de două strofe: poemul „AMPRENTA”:

„Sunt urmă a cuiva,

Ramura unui arbore

Ce-nmugurește,

Sub tainică durere…

Tu, fiule, ești amprentă

A trăirilor mele,

Rostind cuvântul în poem

Dulce-amar și sfânt!”

„AMPRENTA” este un poem-cugetare, o mărturisire, ca multe altele din volum. Iată, transcris liniar alt poem: „UNIVERSUL POETLUI”:

„Cuvintele poetului,/ Mângâiere a sufletelor/ Oamenilor,/ Precum florile primăverii…

Cuvintele poetului,/ Cascadă prăvălită/ Peste sufletele oamenilor…

Câtă neliniște/ Trebuie să fie/ În Universul poetului!”

Sau, prima strofă din poezia „LIMBA ROMÂNĂ:

„Poetul vede și-aude/ Cum vorba în versuri răsună/

Și luptă eroic oriunde,/ Să apere limba română.”

(…)

„Prin poezia românească./ păstrăm al strămoșilor mormânt; / Plaiul și casa părintească,/ Toate, se regăsesc în CUVÂNT!”;

Iată o autobiografie, o spovedanie în fața colii albe, „AM SCRIS O CARTE”:

„Am scris  o carte

Cu nopți nedormite,

În care-am așezat frumos,

Ca-ntr-un ierbar,

Cuvinte înmiresmate.

Am scris o carte,

Cu gânduri desenate,

Ca-ntr-un tablou anonim,

Înflorit din

Culorile toate,

Să pulseze veșnic

Iubirea…”

Pe ogorul literar se plugărește, de obicei, noaptea, în liniștea stelară a cuvintelor – ninsori din spații stelare, a tablourilor – stampe, hieratice, adică desene esențializate, tablouri anonime, precum inscripțiile incizate în peșterile României, Spaniei, Franței, dar și în țări din Africa (inclusiv în piramidele Egiptului), Asia, în cele Americi, de Nord, de Mijloc și de Sud…Iubirea trăiește peste timp și în aceste lucrări de artă, dorință a tuturor celora care fac ceva, practic se dăruiesc, prcum spune poetul, „în culorile toate”. Sunt oameni care văd și muzica în culori, iar cei mult spiritualizați văd energiile omenești, straturi și straturi colorate/ Vanga, Veronica, Djuna, dar și iconarii etc. Aura acestui poem am încercat s-o decriu în cuvintele de aici.

Și dincolo de poezie, pictură, sculptură, alte arte inginerești, medicale, militare, sportive…, brusc citim un poem, iar ecoul primei strofe rămâne, tulburându-ne  (poemul „ACUZĂ”):

„M-ați judecat că-mi laud Țara,

Că sunt poetul patriot,

Dar n-ați simțit cu toții ceara

Topită-n lacrimi peste tot?”

Citiți poemul întreg și repetați-vă, odată cu toți poeții pentru că acei cei adevărați, mereu își repetă –odată cu George Coșbuc, „Sunt suflet din sufletul neamului meu” și cu Alexei Mateevici, „Limba noastră-i o comoară/ În adâncuri revărsată” și versul final din acest poem: „Eu am comoara/ Și rădăcini am peste tot!”

Închei, aducând un poem-concluzie, dar și întrebare, exemplu luat din învățăturile –fapte, vrednicii de zi de zi, spuse sau nespuse, dar văzute, prin cuvintele date de părinți și bunici, de neamul aici rostuit pe tărâmul său, scriitorului Constantin Stroe, poem al vârstelor roadelor, „CÂND VINE TOAMNA”:

„De fiecare dată

Când vine toamna,

Adun rodul cuvintelor, 

Precum tata recolta.

Câte din ele vor rămâne, 

După ce le voi cerne, 

Rostuind o carte, 

Icoană a sufletului meu?”

Și, dincolo de vremea întrebărilor, se-aude un răspuns, poate prin poemul „BINECUVÂNTARE”:

De câte ori sunt trist,

Doar Tu mă luminezi, Doamne!

Ca o fereastră deschisă,

Mi se umple sufletul –

Aud parcă

Și zborul porumbelului

Trimis de Tine,

Glăsuind:

„ – Fii binecuvântat, fiule!” 

M-am bucurat citind cartea, m-am bucurat a scrie această prefață, dorind și cititorilor a se bucura de cele scrise de Constantin Stroe. Fiți binecuvântați și voi cititori ai slovelor românești!

Florin Grigoriu