Simbol al unității spirituale a românilor de pretutindeni

Pământurile vechii Dacii, în vremurile care i-au urmat, nu s-au aflat totdeauna între aceleaşi graniţe, dar ele s-au regă­sit mereu în cuvintele Limbii Române, în tradiţiile şi unitatea noastră culturală.

Încercări de a crea „academii”, după modelul celor euro­pene, au fost mai multe în ţările române. Una dintre ele a fost Schola latina de la Cotnari, înfiinţată de domnitorul Despot-Vodă (1561-1563), care l-a avut rector pe poetul Johann Sommer (1542-1574), cel care avea să cânte în elegiile sale faptele cărturăreşti ale voievodului moldav:

„De înţelepţie sufletul lui era plin

Şi strânse floarea cărturarilor în preajma sa”.

Petru Cercel, domnitor al Ţării Româneşti (1583-1585), lansase şi el ideea înfiinţării unei „academii” la Târgovişte, pentru care adusese profesori italieni, francezi şi greci. Dom­nitorul-poet avea să cânte în versuri italiene „bătaia de aripi” ce urma să îndrepte făptura omenească din ţara sa.

Vasile Lupu (1634-1653) va organiza Academia Vasilia­nă, numită şi Academia Greco-Latină, care va activa din 1640 până spre sfârşitul secolului al XVII-lea. Constantin Brânco­veanu va pune la Bucureşti bazele unei Academii Domneşti, care va rezista în timp (1694-1821). La Iaşi, Antioh Cantemir, sfătuit de fratele său, Dimitrie Cantemir, va inaugura propria Academie Domnească în 1707. Tot la Iaşi va funcţiona ulterior Academia Mihăileană (1835-1847).

De-a lungul secolelor au funcţionat mai multe asociaţii, societăţi literare, atât în Moldova sau Ţara Românească, cât şi în Transilvania şi Bucovina, care au anticipat prin preocupări şi programe viitoarea Academie Română.

Abia Unirea Principatelor Mol­dova şi Muntenia a creat condiţii optime pentru înfiinţarea unei Aca­demii, similare celor din Europa de Vest.

Academia Română a fost creată în primăvara anului 1866, din iniţiativa unor cărturari ai României moderne, ul­terior Societatea Literară Română, cum s-a numit iniţial, a fost transformată în Societatea Academică Română, care din 1879 ia titulatura de Academia Română.

Ea a adunat sub auspiciile ei reprezentanţi ai tuturor terito­riilor locuite de români, fiind un parlament cultural al români­lor de pretutindeni.

Cei 21 de membri ai Societăţii Literare Române, ca urmare a decretului nr. 582 din 1/13 aprilie 1866, urmau să reprezinte toate provinciile româneşti din afara graniţelor României de atunci: patru erau aleşi din Muntenia, câte trei din Moldova, Transilvania şi Basarabia, câte doi din Banat, Maramureş, Bu­covina şi Macedonia.

Marele nostru consângean Bogdan-Petriceicu Hasdeu avea să afirme ceva mai apoi: „Când cineva zice Român, şterge şi Dunărea, şi Carpaţii”.

Basarabia a participat şi ea la crearea Academiei Româ­ne prin cărturarii ei: Alexandru Hâjdeu, Constantin Stamati şi Ioan Străjescu.

Când lui Alexandru Hâjdeu autorităţile ţariste nu i-au per­mis să treacă Prutul – aşa cum Făt-Frumos din basm îşi trimi­tea înaintea lui buzduganul –, acesta a expediat către Acade­mia Română de la moşia sa din Cristineşti un mesaj de dor:

„Trăieşte pentru ţară, cu-al ţării interes;

Ca să-ţi câştigi onoarea, viaţa să i-o dai,

Şi imne despre dânsa a scrie drept să ai”.

Nici Constantin Stamati n-a putut obţine paşaportul nece­sar ca să participe la lucrările înaltului for ştiinţific al români­lor.

Într-un poem, poetul vorbeşte de fumul care mai răzbea de dincolo de Prut, trecând nestingherit prin sârma ghimpată, menţionând:

„Unui patriot şi fumul ţării sale

I se pare dulce şi mirositor”.

Şi lui Ioan Străjescu, inginer agricol, i s-a interzis să treacă Prutul.

Dar cei trei membri fondatori, ca şi cei care i-au urmat, au fost prezenţi la lucrările Academiei Române, precum şi româ­nii aleşi din partea altor provincii înstrăinate, cu operele lor, cu bucuria de a se regăsi, din punct de vedere cultural şi ştiinţific, în acelaşi context al năzuinţelor româneşti.

De aceea cred că ar fi logic ca anul 1866 să fie considerat an de constituire şi a Academiei de Ştiinţe a Republicii Mol­dova, el, şi nu 1949, când la Chişinău a fost fondată o filială a Academiei de Ştiinţe a fostei URSS. Acest lucru ar fi o dovadă în plus că istoria noastră e mult mai veche şi ea nu începe în 1940, anul când tancurile sovietice au trecut Nistrul.

Primul preşedinte al Academiei Române este poetul Ion Heliade-Rădulescu, despre care Eminescu avea să spună în poemul „Epigonii”:

„Eliad zidea din visuri şi din basme seculare

Delta biblicelor sfinte, profeţiilor amare…”

Majoritatea academicienilor dintâi au fost scriitori şi filo­logi. Era firesc acest lucru, deoarece Academia îşi propusese drept unul dintre scopurile ei desăvârşirea şi „facerea unui dicţionar” al limbii române sau, cum menţionase Timotei Ci­pariu, vicepreşedintele Academiei Române de atunci, „conser­varea unităţii limbii româneşti din toate provinciile locuite de români”.

Au urmat o serie de lucrări fundamentale: Dicţionarul limbii române, Dicţionarul latino-român, Etymologicum Magnum Romaniae, ultimul întocmit de Bogdan-Petriceicu Hasdeu, şi altele.

În 1869, prin publicarea „Analelor Societăţii Academice Române”, a început valorificarea operelor lui Dimitrie Cante­mir, întâiul român membru al unei academii străine (Academia din Berlin, 1714).

În 1903 Biblioteca Academiei Române a fost completată cu manuscrisele, documentele cele mai vechi din ţară, care se păstrau la Muzeul Naţional de Antichităţi. Azi ea este una din­tre cele mai bogate biblioteci din tot estul Europei, cu peste 11 milioane de unităţi: manuscrise, cărţi, periodice, stampe, hărţi, microfilme, monede etc.

În 1918, anul când naţiunea română a sfărâmat graniţele din interiorul devenirii ei istorice şi naţionale, Academia Română şi-a adunat reprezentanţi din toate provinciile ei străvechi.

În octombrie 1918 Academia Română îi alege membri titulari pe basarabenii Ştefan Ciobanu, savant preocupat de literatura veche românească, şi pe profesorul Ion Inculeţ, pre­şedintele Sfatului Ţării. Tot atunci Pantelimon Halippa e ales membru corespondent, iar Paul Gore – membru de onoare. În 1922 devine membru de onoare Nicolae Donici, astronomul care construise la Dubăsarii Vechi un observator celebru în Europa.

Transnistreanul Nichita Smochină, un alt membru de onoa­re al Academiei Române, avea să afirme despre dorul nestins al celor înstrăinaţi pentru ţara moşilor şi strămoşilor lor astfel: „Toţi ortodocşii îşi ţin icoanele cu faţa spre răsărit. Şi numai noi, basarabenii şi transnistrenii, le ţinem cu faţa spre apus, pentru că acolo e România”.

La 12 iulie 1940, când Hitler îi dăruise lui Stalin părţi din teritoriul României, în urma înţelegerii stipu­late în Pactul Ribbentrop-Molotov, Academia Română s-a adresat cu un apel academiilor lumii, solicitându-le „ajutor” şi „sprijin moral”, prezentând „problema Basarabiei şi a părţii din Bu­covina rupte recent din trupul României”.

Timp de aproape o jumătate de secol nu­mele Basarabiei fusese interzis în aula Academiei Române, aşa cum noţiunile de România, român, limba ro­mână erau tabuizate în stânga Prutului.

După Revoluţia din Decembrie 1989, între Academia Ro­mână şi Academia de Ştiinţe a Republicii Moldova s-au stator­nicit relaţii fireşti, semnându-se, la 31 octombrie 1990, şi un acord de colaborare. Au fost chemate în sânul Academiei Ro­mâne personalităţi culturale şi ştiinţifice ale Republicii Mol­dova. Andrei Andrieş şi Gheorghe Duca, preşedinţi ai Acade­miei de Ştiinţe a Republicii Moldova, au fost aleşi membri de onoare ai Academiei Române. Criticul literar Mihai Cimpoi, scriitorii Ion Druţă, Grigore Vieru, Nicolae Dabija şi Valeriu Matei, istoricii Alexandru Moşanu şi Andrei Eşanu, matemati­cianul Petru Soltan, fizicienii Ion Rădăuţan şi Ion Tighineanu, economistul Sergiu Ion Chircă au fost şi ei aleşi membri de onoare ai Academiei Române. Preşedinţii Mihai Drăgănescu, Eugen Simion şi Ionel Haiduc, academicienii Alexandru Bâr­lădeanu, N. N. Constantinescu şi Cristofor Simionescu, Flo­rin Filip, Maya Simionescu au fost aleşi membri de onoare ai Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova.

Cele două Academii întreţin o colaborare ştiinţifică cu re­zultate comune, conlucrând fructuos pe multiple planuri.

Una dintre sesiunile ştiinţifice, cu tema „Limba română şi varietăţile ei locale”, desfăşurată în cadrul Academiei Româ­ne, la iniţiativa academicianului Eugen Simion, la 31 octom­brie 1994, a dovedit că aşa-zisa „limbă moldovenească” şi aşa-numita „naţiune moldovenească” sunt menite să argumenteze „ştiinţific” ruperea unei părţi din teritoriul românesc de către URSS în 1940.

Această decizie epocală a Academiei Române, urmată de o alta în acelaşi subiect, a Academiei de la Chişinău, au fortificat numele de limba română în toate sferele ei de activitate din Republica Moldova şi Nordul Bucovinei.

Printre realizările deosebite ale Academiei Române din ul­timii ani ar trebui menţionate: „Micul dicţionar academic al limbii române”, „Dicţionarul general al literaturii române”, „Dicţionarul tezaur al limbii române”, „Istoria românilor”, „Dicţionarul etimologic”, Colecţia „Opere fundamentale”, ajunsă la 175 de volume, facsimilarea caietelor-manuscris ale lui Mihai Eminescu în 88 de volume şi altele, donate de către Academia Română Academiei de Ştiinţe din Chişinău şi bibli­otecilor mai importante din Chişinău.

Academia Română, cel mai înalt for de cultură şi ştiinţă românească, a reuşit să adune sub cupolele ei de-a lungul ani­lor cele mai de seamă personalităţi ale culturii şi ştiinţei româ­neşti: de la Bogdan-Petriceicu Hasdeu la Mihail Kogălnicea­nu, de la Nicolae Iorga la Lucian Blaga, de la Henry Coandă la Constantin Daicoviciu, de la Ioan Bianu la Mihail Sadoveanu, de la Dimitrie Gusti la Tudor Arghezi, de la Eugen Simion la actualul preşedinte, Ionel Valentin Vlad.

Ea a devenit un simbol al unităţii spirituale a tuturor românilor, un reper moral şi intelectual al naţiunii române, cea mai importantă instituţie culturală şi ştiinţifică a României moderne.

La cei 150 de ani de la fondare, urăm Academiei Române şi membrilor ei să-şi aibă şi în continuare drept stea călăuzi­toare căutarea şi apărarea Adevărului, luminarea şi propăşirea poporului român de pretutindeni.

Nicolae Dabija

14 aprilie 2016