◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro30.05.2024

Dominic Dembinski: „Teatrul este asaltat de spectatori, cu precădere tineri, produs de regizori tineri deosebit de interesanți, ca și de tineri actori
deja notorii”

IOAN  VASIU: Am aflat din biografia dumneavoastră că ați fost mulți ani regizor artistic la Teatrul de Stat din Constanța și la Teatrul Nottara din București. Vă rog să detaliați puțin.

DOMINIC  DEMBINSKI: Mai exact am fost opt ani regizor artistic la Constanța, într-o perioadă când orașele mari erau închise pentru absolvenții cu studii superioare. Așa, că, deși șef  de promoție într-o clasă cu colegi minunați și foarte talentați  precum Victor Ioan Frunză, Tompa Gabor, Andrei Mihalache, am fost „exilat” la noua capitală de județ: Călărași – Căminul Cultural. Datorită unei „inginerii  tactice” a celebrului director al Teatrului Fantasio de pe malul mării, Aurel Manolache, tatăl colegului meu actor plin de haruri Liviu Manolache, am plecat după o zi și o noapte de stat în Călărași, la Constanța, prin „transfer în interesul serviciului”. Acolo am fost imediat angajat la Teatrul Dramatic Constanța, un loc de prestigiu, unde au lucrat printre alții importanți regizori, chiar Silviu Purcărete. Era 1981, veneam după un premiu pentru regie la prestigiosul Festival al Teatrului de Tineret de la Piatra Neamț, moderat de marele om de teatru Valentin Silvestru, ce a „nășit” mulți tineri  oameni de teatru, în ciuda cenzurii sau dezinteresului. Am primit – ce vremuri bune, nu?) – un apartament  cu două camere undeva într-un bloc nou aproape de mare și departe de Teatru. Dar asta nu conta, eram plin de elan și dorință  de  expresie  teatrală, artistică în ciuda vremilor. Am regizat mai multe spectacole, unele premiate, dar altele cenzurate definitiv, cu zeci de „vizionări” de la partid. Ultimul interzis, după un premiu la Festivalul de Teatru Scurt de la Oradea, a fost „Conu Leonida”, al lui Caragiale, recitit de mine, desigur. Mi s-a retras premiul și a început o polemică  împotriva regizorilor tineri, printre care și regretatul Alexandru Darie, între Paul Everac și Valentin Silvestru, Marian Popescu și Ludmila Patlanjoglu, care ne susțineau, în paginile „României literare”. Aflând din ziar despre acest inedit conflict public, minunata doamnă Monica Lovinescu ne-a luat apărarea vehement la „Europa liberă”. Atunci lucrurile s-au complicat și am intrat și în atenția oganelor superioare, culturnicii de la București. Au parafat anularea spectacolului pentru public, nu m-au dat afară de la teatru, voiau să evite un scandal mai mare și un boss din CC al PCR, m-a „rugat” doar să-l mai las în pace pe Caragiale, nu e „momentul pentru el acum”. Dar situația mea făcea valuri mai ales după intervenția „Europei libere”, care avea masivă audiență. Cu flerul său caracteristic, un mare scriitor și director de teatru, Dinu Săraru, m-a chemat imediat la București, să montez  la Teatrul Mic două spectacole, unul după altul, primul cu distinsa doamnă a teatrului românesc Dina Cocea și al doilea pe un text de un scriitor disident chinez din perioada „dezghețului” lor de sub Deng Xiao Ping. Adică un posibil alt scandal!  Așa că publicul cunoscător a dat năvală să vadă un act nou de rebeliune. Era deja 1987. Dinu Săraru mă voia angajat la teatrul său, însă traiectoria mi-a fost schimbată printr-o contraofertă din partea altui mare director de teatru, Maxim Crișan, de a monta „Livada de vișini”, a lui Cehov, la Teatrul Nottara, cu o distribuție de aur. Era o ofertă de nerefuzat pentru mine atunci. După premieră am fost angajat prin concurs ca regizor artistic la Nottara, alături de colegi eminenți precum Dan Micu, Alexandru Dabija, Mircea Cornișteanu și o teribilă pleiadă de actori.

I.V.: De ce ați ales apoi ca loc de muncă Televiziunea?

D.D.: La distinsul „Teatru de pe Bulevard”, cum i se mai spunea, am montat texte importante, cu actori importanți, de la care am avut enorm de învățat ca și de la cei foarte talentați de la Constanța. Aici m-a prins 1989, repetând „Henric IV”, de Pirandello, cu Adrian Pintea în rolul titular. Distribuția mea în hainele de scenă a plecat pe străzi. A urmat la Nottara un schimb de directori. Ultimul însă a fost profund dezagreabil și, alături de mine, mai mulți au plecat din teatru. Eu am ales Televiziunea pentru că deja lucram acolo cu jumătate de normă și am fost fascinat de posibilitățile micului cinematograf, am filmul în sânge datorită tatălui meu, director de imagine fondator al meseriei în România, Constantin Dembinski. După un film- omagiu dedicat lui Toma Caragiu, la 20 de ani de la cutremurul ce l-a răpus, care a ieșit foarte bine, Președintele de atunci al TVR, Stere Gulea – important regizor de film – mi-a propus angajarea cu totul în televiziune, așa că am acceptat cu bucurie, dorind să scap de o atmosferă tulbure și dornic să învăț o nouă meserie. N-am renunțat cu totul la teatrul pe scândură, dar am lucrat intens la Televiziunea Națională, producții proprii după piese de teatru, filme tv, seriale de cultură și mai ales tezaurizând spectacole importante ale colegilor mei din teatre pentru Arhiva de aur a TVR.

I.V.: De câți ani sunteți la TVR?

D.D.: Sincer? Nu mai știu exact. Cert este că am început colaborarea cu TVR încă din decembrie 1989, când am intrat peste ei alături de Ion Caramitru și maestrul Victor Rebenciug, alături de celebrul său monolog. Am străbătut diverse etape: colaborator, angajat cu jumătate de normă, apoi cu normă întreagă. Aici am avut imense satisfacții profesionale, căci am deprins alături de marii profesioniști uzul unei meserii fascinante, ruda teatrului și soră a cinematografului.

I.V.: Mulți sunt cei care se întreabă de ce se difuzează astăzi la Televiziunea Română atât de puține emisiuni de teatru…

D.D. :  Vă contrazic. Mai ales de când s-a reînființat sub actualul Președinte TVR, Dan Turturică, Canalul Cultural, în fiece săptămână este programat câte un spectacol de  teatru, iar în rest se emite destul de des teatru pe cele trei canale ale Televiziunii Române. Problema acută din ultimii ani este că producem mai puțin teatru sau film tv ,din pricina bugetelor tot mai restrânse alocate Televiziunii naționale. Gândiți-vă că a fost eliminat și abonamentul ridicol de mic pe care plătitorii de curent electric îl vărsau în visteria Televiziunii, pe motiv că ei nu se uită la TVR. Nu e normal. TVR este o unitate de elită, non-profit, care contribuie la educația de masă și ar trebui susținută și din bani publici, precum în mai toate țările civilizate!

I.V.:  Am auzit vorbindu-se în anumite cercuri că sunt tot mai puțini iubitori de teatru, mai ales în rândurile tinerilor. Dumneavoastră ce părere aveți?

D.D.: Din nou vă contrazic. Nu cunosc bine situația din provincie, dar am știre prin colegi și despre ce se întâmplă acolo. Iar în București teatrul este asaltat de spectatori, cu precădere tineri, produs de regizori tineri deosebit de interesanți, ca și de tineri actori deja notorii, alături de colegii lor seniori. Mai toate spectacolele de teatru sunt „sold out”. Sigur, vorbim de un public selectiv, educat, dar avid de arte și cultură, iar teatrul și filmul este pentru el o pasiune stabilă. Biletele de intrare s-au tot scumpit și totuși publicul este prezent în număr mare. Tinerii sunt fanii unor creatori tineri care îi reprezintă ca teme de interes sau implicare socială.

I.V.: Alături de care actori importanți și apreciați ați lucrat în decursul anilor?

D.D.:  Am lucrat cu mulți actori mari, ei fiind adevărata mea școală într-o meserie care mai mult se fură decât se învață. Întâi cu maeștrii de la Constanța, Ileana Ploscaru, Virgil Andriescu, Diana Cheregi, Vasile Cojocaru, Nina Udrescu, Liviu Manolache și mulți alții. Apoi în București cu Dina Cocea, George Constantin, Alexandru Repan, Adrian Pintea, Coca Bloos, Horațiu Mălăele, Claudiu Bleonț, Dana Dembinski Meteleanu, Adrian Titieni, Ștefan Radof, Emil Hossu, Catrinel Dumitrescu, Ilinca Goia, Valentin Teodosiu, Ion Dichiseanu, Lucia Mureșan, George Alexandru, Cristian Șofron, Dana Dogaru, Ioana Crăciunescu și mulți alții, pentru a nu lungi o listă atât de glorioasă. La ei se adaugă actorii extraordinari de la Teatrul „Sică Alexandrescu” din Brașov, cu care am colaborat de câteva ori. De la fiecare am învățat reale lecții de teatru viu, cum nici la marele institut de teatru și film „Lee Strasberg”, din New York, unde am avut o bursă de studiu, nu am deprins… Mulți dintre acești monștri sacri nu mai sunt decât în arhive de teatru și film. Cu fiecare ce a plecat într-o lume mai bună mă simt mai sărac, cu fiece artist mare ce moare murim și noi câte puțin.

I.V.: Ați regretat cândva că nu ați ales o altă profesie?

D.D.: Nu. Este o profesie ce o iubeam de copil, din vremurile când tatăl meu  pasionat de film mă ducea să văd capodoperele lui Felllini, Antonioni, Wajda, Tarkovski, Bergman, când mama și bunicii îmi citeau povești pe care le ecranizam în căpușorul meu. Este o meserie grea, dar care îți permite să te exprimi printr-o largă simbolistică și care se filtrează prin trupul viu al actorului cu care devii substanțial. Și văd cu mândrie că tradiția merge mai departe. Fiul meu cel mare, Vladimir Dembinski, este deja un minunat regizor de televiziune, iar mezinul, Nikita Dembinski, a ales drumul muzicii pop, dar creează deja videoclipuri excelente. Aștept cu interes și rog pentru sănătate pe Dumnezeu să apuc să văd și parcursul celor doi nepoți, Adam și Ioachim, ce la 3 ani este deja un mic actor delicios! Mama lor, soția lui Vladimir, Cristina, este o superbă actriță.

I.V.: Ce mesaj doriți să transmiteți iubitorilor de teatru, în finalul acestui scurt interviu?

D.D.: Ce altceva decât să creadă în Teatru și Artă? Să citească mult, să caute spectacole și filme bune, căci așa trăiesc mai multe vieți. Sala de teatru să le devină familiară și să renunțe, educați fiind, la „ spălarea  creierelor” prin kitschuri  comerciale de televiziune proastă, muzică non muzică, evadarea în paradisurile  artificiale ale alcoolului și  drogurilor. Dostoievski spunea că „frumusețea  va  salva  lumea”. Așa  este, deși  sună  paradoxal. Și să nu uite altă vocație teribilă ce se cere  cultivată: să creadă în Dumnezeu. Și în Iubire și Iertare. Artele mijlocesc toate astea.

 

             interviu  consemnat  de Ioan Vasiu /UZPR

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *