◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro30.05.2024

Când ți se dă gura…

Există multe persoane care își lasă amprenta asupra devenirii noastre, încă de la începuturi. Cred că, dacă am trage, într-un moment de sinceritate, linie, am descoperi în oglinda a ceea ce suntem atât de mulți prieteni, cunoscuți, vecini, rude… Pe toți cei care au pășit pe lângă noi, de-a lungul timpului, măcar o dată, ajutându-ne să adoptăm o idee ori o postură a corpului, un zâmbet firav sau un rictus nesuferit, un element care ne-a transformat, mai mult sau mai puțin, ajutându-ne să fim cei de astăzi. Aportul multora dintre ei îl uităm. Ne rămân în amintire chipuri și momente disparate, micile chestii importante și marile nimicuri; și este nevoie de un declic, de un imbold al clipei ca să așezăm la locul cuvenit oamenii și rolul lor în devenirea noastră.

„Măi, băieți, nu mai ziceți așa, că vi se dă gura…!”, ne spunea nouă, tinerilor din jurul său, un mentor al adolescenței mele. Era vremea propice pentru cuvinte mari și fără prea mult rost, pentru glumițe insuficient sărate și prețiozități absurd de serioase. Vremea copilăriei pornite către maturitate, când sfaturile îți trec pe lângă ureche cu mare viteză. Noi ziceam multe, fălindu-ne puțintel cu bruma de cunoștințe acumulate, fâlfâind stindardul rebeliunii fără cauză. Părintele Dima Stamate ne asculta, mustăcind și ascunzându-și un zâmbet, apoi ne avertiza că „ni se dă gura”, iar noi râdeam, neatenți cu adevărat la prezent și nici la cele care aveau să urmeze.

Am păstrat mici șabloane (ca să nu zic ticuri) verbale din adolescență, iar unele mi se par teribil de copilărești, numai bune să-mi amuz fiica. De altele am scăpat cu greu, pe parcurs, observând, fără a recunoaște, că mi se cam „dăduse gura”. Dar momentul hotărâtor pentru o serioasă revizie a expresiilor din dotare a fost atunci când un bun prieten mi-a mărturisit, acum niște ani, că a devenit mult mai atent la ceea ce spune după o ședere pe lângă părintele Stamate, care l-a avertizat și pe el, ca și pe mine, odinioară.

Este foarte complicat să-ți explici de ce vorbești așa și nu altfel, de ce preferi anumite formulări, de ce-ți complici existența cu niște cuvinte fistichii. Probabil că ți s-a dat gura, de mult, dar controlul asupra exprimării presupune o strădanie uriașă, întinsă pe o perioadă lungă de timp, vreme în care nu poți să nu te întrebi cum ar fi fost dacă, la momentul potrivit, ai fi acordat mai multă atenție vorbelor, până să-ți intre în vocabularul reflex.

Vă mai aduceți aminte de „almanahe” și de „succesuri”? Cât de mult ne-am amuzat atunci când au fost emise aceste gafe, am râs superior și am utilizat muniție de război (nu vreau să scriu bășcălie) în exces, până când limba română a adoptat, fie și ca exemplu negativ, cele două cuvinte, că prea se răspândiseră. Deunăzi, un cunoscut, fără probleme de exprimare, a încurcat până la zăpăcire pluralul succesului, recunoscând, încurcat până la amuzament, că a râs de succesuri până când a început să le aibă. Sau până când, am completat eu, în gând, i s-a dat gura… Și, trebuie să recunoaștem, mai toți aplicăm o frână bruscă și analizăm (măcar) pluralul cuvintelor mai sus menționate de vreo câteva ori, înainte de a-l rosti, cu teama că ne aflăm în pragul unei pozne.

Există și astăzi clișee la modă – ori expresii năstrușnice, repetate în glumă, ori duhuri scoase din lămpi de pe alte meleaguri, care au ajuns să ne bântuie limbajul cotidian, până la deplina și necondiționata adopție. Iar încetățenirea unei astfel de vorbe sau construcții devine vizibilă, fără cale prea accesibilă de întoarcere, atunci când mass-media, prin canalele dedicate, consfințește utilizarea, cu o repetare neatentă, perpetuată. De la invitatul în studio, care vorbește straniu, până la persoana intervievată, emoționată și cu un vocabular pauper, de la redactorul care scapă din vedere o eroare sau un periplu de greșeli evadate din carcera lexicului până la autorul care aduce din condei niscai bărzăuni lingvistici, toți suntem supuși ispitei inexactității (ca să formulăm elegant), până când bazaconia devine, cumva, din tolerată, normă, infectând vocabularul de zi cu zi, și-așa firav, supus atâtor stimuli și boli exotice.

Mă gândesc că este necesară multă atenție, multă determinare și o cunoaștere impecabilă a regulilor lexicale și fonetice pentru a scăpa de clișeele prea generos adoptate. Limba română este frumoasă, melodioasă, bogată; este păcat, sincer, să o încărcăm cu tot soiul de împrumuturi și siluiri care par să „dea bine” în anumite contexte, generalizate apoi abuziv. Mecanicul meu auto spune că, „dacă nu este stricat, nu are rost să repari. Nici măcar nu șurubări acolo, să nu faci vreo prostie”. Dar asta presupune să știi și să vrei. În caz contrar, e tare simplu să dereglezi un mecanism, pentru că așa „ți s-a dat mâna”. După cum e tare simplu de parazitat un limbaj, până la ridicol, pentru că așa „ți s-a dat gura”, pixul sau tastatura. Știa ce spunea părintele Stamate!

 

Alexandru Pripon

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *