Se împlinesc 163 de ani de la nașterea lui Barbu Ștefănescu Delavrancea – scriitor, publicist, orator și avocat român

”Patria este înlăuntrul nostru şi o ducem cu noi peste ţări şi peste mări, şi numai când suntem departe şi în singurătate ne trec fiori amintindu-ne de unde ne-am rupt, şi nu găsim mângâiere decât în restriște şi în lacrimi. Patria nu e pământul pe care trăim din întâmplare, ci numai pământul plămădit cu sângele şi întărit cu oasele înaintașilor noștri.“  –

În urmă cu 163 ani, în ziua de 11 aprilie, în mahalaua Delea-Nouă, din bariera Vergului, București, a venit pe lume într-o familie modestă, Barbu Ștefănescu Delavrancea – scriitor, publicist, orator și avocat român.

„Eu nu pot să uit că sunt copilul țăranului clăcaș împroprietărit la ’64 … Străbunii mei se pierd în haosul iobagilor, suferind cu ceilalți țărani deopotrivă și lipsa, și foamea, și năvălirile …“ 

După ce începe să publice versuri în ziarul România liberă, în 1878 publică primul său volum, placheta de poezii Poiana lungă. Amintiri, semnată doar cu prenumele Barbu, în tradiția poeziei din primele decenii ale veacului, cu o bună primire din partea criticii, în revistele Viața literară, România liberă, Familia.

În 1884, Barbu Delavrancea devine redactor la România liberă unde se remarcă publicând reportajele Ultimele știri și Iași și banchetul Junimiștilor. Îl cunoaște pe I. L. Caragiale, căruia îi consacră un admirabil portret și pe care mai târziu îl va apăra magistral într-un proces răsunător de acuzație de plagiat.

În 1888, Delavrancea se angajează ca redactor și colaborator la ziarele Democrația și Voința națională, unde se va remarca prin numeroase articole. Face critică muzicală și dramatică (Epoca, 1886), polemizează cu Maiorescu într-o serie de articole ce vor demonstra multiple însușiri intelectuale:

 „Din acest punct de vedere nu este poate de prisos să facem câteva observări în contra încercării unor autori de a accentua mai ales părțile slabe din întinsa lucrare a d-lui Alecsandri și de a-și ascuți spiritul lor critic înaintea prea micului nostru public cetitor pe socoteala acestui reprezentant de frunte al tinerei noastre literaturi. Așa am cetit într-o Cronică teatrală, publicată în Epoca din 11 ianuarie 1886 de d. Barbu Ștefănescu (Delavrancea), o critică aspră în contra lui Despot-vodă și în genere în contra dramelor d-lui Alecsandri. Așa am auzit că într-o conferință ținută la Ateneu la 27 februarie 1886, d. Vlahuță a înălțat poeziile lui Eminescu între altele și prin coborârea unei poezii a lui Alecsandri.

Dacă dd. Delavrancea și Vlahuță ar fi oameni de a treia mână, nu am pierde nici un cuvânt asupra criticei lor; dar fiindcă sunt dintre scriitorii cu talent ai junei generații, credem că lucrul merită o discuție publică, merită și în ceea ce privește poziția lor literară, merită și în ceea ce privește poziția literară a lui Alecsandri.

Se înțelege de la sine că nu noi vom tăgădui oricărui om de bună-credință și de bună-știință dreptul de a spune ceea ce crede adevărat și ceea ce știe greșit într-o activitate publică.

Și fiindcă dd. Delavrancea și Vlahuță sunt oameni de bună-credință și de bună-știință în ale literaturei, dreptul lor de a face critica așa cum au făcut-o este mai presus de contestare.

Dar una este dreptul și alta este folosul întrebuințării dreptului în fiece moment. Va fi având și activitatea critică noima ei, și nu orce dispoziție războinică merită să fie întrupată într-o scriere.” – Poeți și critici – Titu Maiorescu(1886)

Oratorul și conferențiarul Barbu Delavrancea își păstra intactă puritatea sentimentelor, demonstrând sinceritate și patetism. Ajuns în Parlament, într-o singură stagiune a luat cuvântul de peste 56 de ori, cu o vibrație unică în sprijinul ideii de dreptate și de prosperitate a țăranului român, pentru ridicarea poporului și pentru unitatea noastră națională.

În 1889, prozatorul, dramaturgul, gazetarul și avocatul Barbu Ștefănescu Delavrancea, datorită vocației sale oratorice, devine primar la București.

El este cel care a destinat fonduri pentru liniile ferate Galaţi-Bârlad şi Iaşi-Hârlău, iar sub ministeriatul său, în martie 1912, s-a pus piatra fundamentală la cea mai mare clădire a capitalei de atunci: Palatul CFR.

La 12 mai 1912, ca o apreciere a întregii sale activități de prozator și dramaturg, scriitorul este ales membru al Academiei Române.

A ajuns la Iaşi în uriaşul convoi de refugiaţi din Dobrogea, Oltenia, Muntenia şi din Capitală, ocupate în noiembrie-decembrie 1916 și a găsit cu greu un adăpost modest în Păcurari, pe strada Pojărniciei numărul 2, în casa Elizei Tulbure. Acolo avea să locuiască cu soţia Marya Delavrancea şi cele patru fiice: Cella, Margareta (Bebe sau Vevelca), Niculina (Pica) şi Henrietta (Riri).

În ultima parte a vieţii, a fost chinuit de angina pectorală declanșată puternic la 9 aprilie 1918 şi accentuată de depresia provocată de situaţia gravă a ţării. În ultimele săptămâni de viaţă, l-a mai vizitat fratele de cruce, Alexandru Vlahuţă, cu care, alături de I.L. Caragiale, alcătuiseră triada „Alecu, Iancu şi Barbu“.

În dimineața zilei de 01 mai 1918, l-au condus pe ultimul drum către cimitirul Eternitatea din Iași, colegii săi de condei Alexandru Vlahuță, Neculai Iorga, Sadoveanu, Goga, Minulescu, Ranetti, Rosetti şi Take Ionescu alături de mulți locuitori ai orașului Iași care cu  profundă tristețe au venit să-i prezinte un ultim omagiu.

Daniela Gumann / UZPR

–