Există o istorie mai puțin cunoscută privind „invazia” vlahilor pe Muntele Athos în secolul XI. Călugării greci se plângeau de venirea masivă a păstorilor vlahi pe Sfântul Munte, care deja din secolul X, era o patrie a mănăstirilor creștine. Revolta grecilor o pun mai degrabă pe seama unui filetism religios, decât pe realitatea unor plângeri făcute de către stareții greci deranjați de venirea păstorilor vlahi ca să facă comerț în Athos, cu tot cu turmele și famiile lor. Până la urmă Peninsula Athos era un teritoriu în care au locuit milenar populații tracice, trunchiul etnic al poporului român. Izvoarele bizantine consemnează caracterul patriarhal, precumpănitor pastoral al comunităţilor vlahilor balcanici. Ciobanii valahi au fost fermentul etnogenezei românești pe un spațiu geografic foarte întins. Vlahii erau oameni puternici, înalți, bălai și energici. În marea lor majoritate, vlahii practicau păstoritul. Aveau turme mari și multe de oi. Ei îşi desfăşurau activitatea pe domeniile imperiale şi mănăstireşti, având obligaţii faţă de stat sau faţă de mănăstiri. Istoricul bizantin Kekaumenos în lucrarea „Strategikon” descrie practica transhumanţei păstorilor vlahi din Thessalia în secolul XI. El spune foarte clar că valahii trăiau de-a lungul cursului Dunării și râului Sava și îi mai numea daci sau besii. În timpul primăverii, vlahii, însoţiţi de familiile lor, îşi duceau turmele la păscut în munţii Pindului şi Rodopi, iar toamna reveneau pe păşunile din câmpia Thessaliei: „… Şi le-a vorbit şi vlahilor: «Unde vă sunt acum dobitoacele şi nevestele?». Ei au zis: «în munţii Bulgariei». Căci aşa li-e obiceiul, ca dobitoacele şi familiile lor să stea din luna aprilie până în luna septembrie în munții înalţi şi în locuri foarte reci”. Aşadar, păstorii vlahi din Thessalia practicau transhumanţa „normală”, câmpie-munte-câmpie. Fenomenul transhumanţei este definitoriu pentru românii balcanici. Practicarea transhumanţei de către vlahi şi deplasarea lor continuă între câmpie şi munte pe itinerarii bine stabilite, a indus-o în eroare pe Anna Comnena care afirma că vlahii duc o viață nomadă. Prinţesa comnenă a confundat nomadismul cu transhumanța, făcându-i pe unii istorici moderni să le atribuie uneori vlahilor, în mod eronat, nomadismul. Vlahii constituie un însemnat factor economic în Balcani. Ei sunt producători de produse lactate şi pânzeturi. (De citit Zbuchea, Gheorghe, O istorie a românilor din Peninsula Balcanică (secolele XVIII-XX), Bucureşti, Ed. Biblioteca Bucureştilor, 1999). La începutul secolului al XII-lea, păstorii vlahi îi aprovizionau cu lapte, brânză şi lână pe călugării de la Muntele Athos. Produsele vlahilor, în special brânza şi ţesăturile, erau apreciate, de asemenea, pe piața constantinopolitană.
Un document păstrat la mănăstirea athonită Marea Lavră (datat în februarie 1094) ne informează că păstorii vlahi din thema Moglenei (situată la nord-vest de Thessalonic), stabiliţi pe proprietăţile mănăstirii Marea Lavră aveau statutul de iobagi (șerbi) ai mănăstirii (doulop£roikoi). Vlahii puteau să-şi pască turmele pe păşunile mănăstirii, fiind obligaţi faţă de aceasta la plata anuală a păşunatului. În schimb, ei erau scutiţi de dări către stat. Acelaşi statut de şerbi ai mănăstirilor (doulop£roikoi) îl aveau vlahii stabiliţi la Muntele Athos în secolul al XI-lea. Ei aprovizionau Sfântul Munte cu lapte şi pânzeturi, având în schimb dreptul de a-şi paşte turmele pe domeniile mănăstirilor. Vlahii erau dependenţi de patriarh, fiind scutiţi de obligaţii financiare faţă de fiscul imperial. Sporirea obligaţiilor fiscale ale vlahilor de către autorităţile bizantine a dus la revoltele acestora din Thessalia (1066) şi Haemus (1185). În secolul XI păstorii valahilor controlau de fapt economic și pastoral Peninsula Balcanică. Călugării greci ai Muntelui Athos, într-o revoltă etnică și de un filetism religios de neînțeles, într-un document de la începutul secolului al XII-lea, își arată disperarea după ce 300 de familii de valahi au plecat de pe Muntele Sfânt. Ei își aminteau de hrana îmbelșugată pe care le-o aduceau valahii drept binecuvântare mănăstirilor. Strămoșii românilor actuali au controlat în secolul XI Muntele Athos. Existența valahilor reprezintă seminția românească în secolele VII-XI formată din populația traco-daco-romană. Valahii aveau libertatea de a stăpâni munții din Carpații Păduroși până în Munții Pindului, nu plăteau dări către stat și aduceau mari ajutoare mănăstirilor din zona unde-și aveau așezate stânele.Valahii erau amintiți de cronicile bizantine amintiți în nordul Greciei, în jurul orașului Salonic și Tesalia, la poalele munților Pindului. Marele istoric polonez Slavomir Lukacek, într-o lucrare publicată în perioada interbelică la Paris, susținea că în secolul al XIV-lea, în Polonia Mică (Pocuția/Galiția/Cracovia/Zakopane), erau 300 de sate de valahi. (Vezi și Dragomir, Silviu, Vlahii din nordul Peninsulei Balcanice în Evul Mediu, Bucureşti, Editura Academiei, 1959). Menționez că memorandistul Vasile Lucaciu declara la Comgresul raselor umane ținut în 1911 la Londra, următoarele: „Am venit aici să vă vorbesc despre un popor crescător de animale care a pendulat cu turmele din munții Balcani în Carpații nordici. Este o rasă umană demnă de tot respectul altor popoare”. Vlahii străbăteau Europa centrală și de est în jurul anului 1000. Istoria Muntelui Athos pornește de la o legenda din Iliada lui Homer și anume că Athos, un gigant care provenea din Tracia, se luptă cu zeul Poseidon și aruncă împotriva acestuia un bolovan uriaș care a ieșit din mare și care astăzi îi poartă numele. La baza etnică a acestui Vatican al ortodoxiei erau tracii. Athosul se întinde pe 335 km pătrați și așezat pe muntele cu înălțimea de 2.033 m, iar poalele muntelui este o peninsulă de 60 km lungime și lată de 12 km, scăldată de apele Mării Egee. În Evul Mediu, erau 300 de mănăstiri pe Muntele Sfânt. Pe vremea când valahii stăpâneau Muntele Athos, în secolele XI-XII, erau consemnați în jur de 40 de mii de călugări. În secolul al X-lea, împăratul Constantin Ducas, în jurul anului 1060, a reconfirmat autionomia Athosului și a oprit accesul femeilor, copiilor, eunucilor și animalelor de sex feminin în această zonă. Documentele vorbesc îngrijorate despre un Athos stăpânit de invazia păstorilor valahi, a piraților și a cavalerilor cruciații.
Pe vremea când domnea Alexios Comnenul între anii 1081-1118, datorită slăbiciunilor interne ale aparatului de stat, acesta s-a văzut silit încă de la început să ia o serie de măsuri precum introducerea „pronoiei” şi a „apanajului” pe plan intern, precum şi a unor concesiuni economice pe plan extern menite să-i consolideze finanţele şi relaţiile cu aliaţii. Pronoia şi apanajul sunt reforme care se referă la acordarea cu titlu viager în cazul primeia şi cu titlu ereditar în cazul celei de-a doua a unor terenuri împreună cu ţărani dependenţi unor persoane. Acestea erau scutite de taxe dar trebuiau să participe la eforturile militare ale împăratului. În cazul vlahilor, pe aceştia îi găsim ca „douloparoikoi”, mai exact un fel de şerbi ai mănăstirii Sf. Atanasie. Ei sunt scutiţi de dări faţă de stat, dar plătesc mănăstirii. Ana Comnena descrie românii în Alexiada folosind termenii vlahi dar și daci: „dacii locuiesc pe pantele de nord ale munților Haemus (Hercinici în unele traduceri) iar macedonenii pe pantele de sud.” (Anna Comnena, The Alexiad, English translation: Elisabeth Dawes, London, 1928, p.253). Parte dintre monahii athoniţi au reacționat împotriva prezenţei femeilor vlahe la Sfântul Munte, deoarece ele tulburau sufletele călugărilor, făcându-i pe aceştia să renunţe la post şi rugăciune şi să se dedea preocupărilor lumeşti. Ei l-au înştiințat pe patriarhul Nicolae al III-lea (1084-1111) cu privire la prezenţa femeilor vlahe şi au trimis o delegaţie la împăratul Alexie I Comnenul, cerând alungarea vlahilor. Însă, majoritatea călugărilor s-au împotrivit alungării vlahilor, dându-şi seama de utilitatea economică a prezenţei acestora în vecinătatea mănăstirilor. Într-una dintre scrisorile schimbate între patriarh şi împărat în scopul stăvilirii scandalului, se consemnează că cele trei sute de familii de vlahi stabilite la Muntele Athos alcătuiau katoÚnai, supuse patriarhului. Un cătun cuprindea între 10 şi 105 familii de vlahi, cel mai adesea în jur de 50. Aşadar, între anii 1100-1104, existau în preajma Muntelui Athos, între trei şi şase cătune de vlahi. „Un inventar al bunurilor Lavrei athonite, datând de la sfârşitul secolului al XII-lea, menţionează o serie de katounai vlahe din Moglena, dăruite mănăstirii de arhontele Nichifor Kephalas” (Vezi și Djuvara, Neagu (coord.), Aromânii. Istorie. Limbă. Destin, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1996).
După ce valahii au controlat în secolul XI Athosul, călugării le-au regretat plecarea forțată. „După alungarea turmelor și vlahilor din Sfântul Munte în loc să mulțumească lui Dumnezeu că a îndepărtat o urgie mare și vătămătoare, că prin pedepsire Dumnezeu ne-a venit în ajutor și a curățit Sfântul Munte, muntele ales de Dumnezeu spre a locui într-însul, ei se jeluiau încă și mai mult și se băteau cu pumnii în piept. Și era în Sfântul Munte frământare mare ca în Egipt. Își aminteau de hrana îmbelșugată din Egipt, de cărnuri și de căldările de gătit, de ceapă, usturoi și pepeni, căci părinții de la Athos nu mai puteau uita binefacerile vlahilor: bucuriile și întâlnirile, laptele, brânzeturile și lâna, ospețele, schimburile de servicii și afacerile cu ei, adică dintre vlahi și monahi, apoi bețiile diavolești care au apărut până la urmă. Intrase diavolul în inimile vlahilor, deoarece aveau cu dânșii și femeile lor, îmbrăcate în straie bărbătești ca păstorii; pășteau turmele, slujeau mănăstirilor, aduceau călugărilor brânză, lapte și stofe, făceau și pâine în paraclisele mănăstirilor și erau, să zic așa, iobagii și slujitorii îndrăgiți ai monahilor. Faptele rușinoase săvârșite de ei nu pot fi nici povestite și nici auzite. Dar cei care sufereau și urau greșeala și doreau să îndrepte păcatele, au spus și vestit toate acestea nu numai sihaștrilor, pustnicilor și schimnicilor, ci au arătat în scris // chiar și patriarhului chir Nicolae, anume că vlahii au ca păstori femeile lor. Ce a săvârșit diavolul cu ajutorul lor nici nu putea fi încredințat scrisului […]”. În document aflăm câteva amănunte interesante care ne ajută să ne facem o idee cu privire la modul de viaţă şi la obiceiurile aromânilor. Îi aflăm în primul rând ca o populaţie mereu în mişcare având ca îndeletnicire principală oieritul. Sunt şi negustori după cum se deduce uşor din text. Le oferă monahilor stofe, fructe, legume şi fac pâine, deci au cereale şi toate acestea provin cel mai probabil din schimburi cu alte comunităţi. Cel mai interesant fapt este însă acela că femeile vlahe sunt îmbrăcate în straie bărbăteşti şi fac munci cu care se îndeletnicesc în general doar bărbaţii. Din text deducem că aromâncele sunt singurele femei care au ajuns la Sfântul Munte în ultimii aproape 1000 de ani. “Spunea monahul Ioan Trachaniotes că cele petrecute la Sfântul Munte mai înainte şi de la început, adică cele întâmplate înainte de hotărârea patriarhului şi după hotărâre, au fost scrise nu numai de monahul Leontios episcopul, ci şi de mulţi alţi sfinţi părinţi. Ele se înfăţişează spre ştiinţă în felul acesta. Vlahii erau în număr de trei sute de familii, iar împăratul zicea că sunt unităţi supuse patriarhului, deoarece hotărâse de multe ori să le impună zeciuială, dar nu izbutise acest lucru din pricina conducătorilor de provincii, spre a nu îngreuna mănăstirile şi supăra pe monahi”. (Textul a fost preluat din lucrarea „Die Haupturkunden fur die Geschichte der Athoskloster grosstenteils zum ersten Male herausgegeben und mit Einleitungen versehen”, autor Ph. Meyer, apărută la Leipzig în 1894, paginile 163-165.) Din aceste cronici se poate trage mai multe concluzii. Valahii erau buni comercianți, păstori îndemânatici,oameni intreprinzători, liberi și curajoși. (Vezi Fontes Historiae Daco-Romaniae-Izvoarele istoriei României, vol. I, (ed. Vladimir Iliescu, Virgil G. Popescu, Gheorghe Ştefan), Bucureşti, Editura Academiei, 1964). Alungarea lor din Muntele Athos o putem pune nu pe seama „ieremiadelor” călugărilor greci, care-și vedeau autoritatea știrbită ca și astăzi față de vigoarea morală, religioasă și socială a valahilor – lucru ce se poate vedea și astăzi, deoarece românii nu au aprobat de conducerea autonomă a Athosului măcar un așezământ cu rang de mănăstire, deși sute de ani domnii Țărilor Române au fost cei mai importanți donatori. Revolta călugărilor greci o putem pune pe seama invidiei și acuzațiilor calomnioase la adresa schimbării centrului de putere și etnice a Athosului secolului XI. Vlahii din Muntele Athos au mers pe crestele munților din Pind până în Carpații Păduroși sau Alpii austrieci, cu mioarele lor, ca pe o autostradă istorică și simbolică.
Ionuț Țene/UZPR