◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro22.04.2024

„Pe jumătate, mă simt român!”. Interviu cu Sulejman Demollari, cel mai bun stranier din istoria fotbalului românesc

Mulţi dintre fotbaliştii străini care au sosit în fotbalul românesc au venit din motive strict financiare. Când a ajuns la Dinamo Bucureşti, în 1991, Sulejman Demollari era, deja, un nume cunoscut în fotbalul unei Europe în plină transformare geo-politică. Demo nu s-a mulţumit, însă, doar cu statutul de cel mai longeviv stranier în Divizia A (patru sezoane), ci a ales să fie şi…cel mai bun! Un titlu pe care i l-au acordat gazetarii şi microbiştii, toţi cei ce l-au văzut evoluând pe stadioanele ţării, când fotbalistul albanez demola apărările adverse şi dinamiza jocul lui Dinamo anilor 90…

 

– Demo, pentru cei care nu cunosc povestea venirii tale în România, aminteşte-ne, te rog, cum s-a întâmplat…

– Totul s-a datorat unei întâmplări fericite. Iniţial, un student albanez, Vasil Toce, care făcuse facultatea la Braşov şi juca fotbal acolo, a venit cu echipa la Bucureşti şi, trecând pe lângă stadionul lui Dinamo, în zi de antrenament, i-a solicitat lui Mircea Lucescu, antrenorul de atunci al bucureştenilor, un joc de pregătire. Lucescu, aflând că este albanez, l-a întrebat imediat cum ar putea lua legătura cu mine, întrucât mă urmărise în cupele europene, cu Dinamo Tirana şi Naţionala de tineret, şi îi plăcusem. Fiind după 1990, ca şi în România, fotbaliştii albanezi au avut dreptul să părăsească ţara şi să activeze în campionatele străine. De această oportunitate, am beneficiat şi eu, care am ales să vin la Dinamo, pe un contract de 3 sezoane. Asta se petrecea în 1991. Numai că, la venirea mea la Bucureşti, Mircea Lucescu plecase la Brescia, în Italia, şi mulţi dintre fotbalişti îşi pregăteau, deja, bagajele, să urmeze aceeaşi cale. Dinamo avea, însă, un lot suficient de puternic, cu Florin Prunea, Dorinel Munteanu, Tibor Selymes şi, sub comanda lui Florin Halagian, a reuşit să câştige titlul. Îmi amintesc că, în meciul decisiv cu Steaua, am marcat unicul gol al partidei, din penalty, şi asta m-a propulsat definitiv în inima suporterilor alb-roşii. Cu banii câştigaţi, mi-am cumpărat imediat un Mercedes, pe care l-am folosit, la început, doar în România, întrucât în Albania, în anii aceia, erau încă multe restricţii. Aşa am ajuns să fiu primul jucător străin din istoria clubului Dinamo. După mine, au venit portarul naţionalei albaneze, Musta, care a decedat, din păcate, în 2007, în Canada, şi ghanezul Nelson…Ce să mai spun? În numai 6 luni, am învăţat româneşte, pentrtu că stăteam în cameră cu fraţii Costel şi Marian Pană. Nu am avut nevoie de profesori. Ei le-au ţinut locul foarte bine….

– Aşadar, la Dinamo ai început şi ai evoluat, până aproape de final, sub comanda lui Florin Halagian… Ce îţi mai aminteşti despre acest antrenor atât de exigent?

– Când am ajuns în vestiar la Dinamo, toţi îi ştiau de frică. Era numit dictator. Eu, însă, m-am înţeles foarte bine cu dânsul, în ciuda severităţii sale. Nimic nu se poate face în sport fără disciplină! Halagian era un maniac al disciplinei şi ordinii. Aşa am luat titlul în sezonul 91-92, când secundul Armeanului era Viorel Hizo, omul său de încredere care i se potrivea ca o mănuşă.

– Ştiu că ai avut şi o tentativă de a trece la Steaua, marele rival…

– S-a întâmplat după al treilea an petrecut la Dinamo, unde lucrurile au început să scape de sub control. Preşedintele clubului, Vasile Ianul, a intrat în puşcărie, iar exodul fotbaliştilor continua spre ţările vestice. Eu mi-am zis să continui în România, unde eram extrem de îndrăgit, şi am început pregătirile cu Steaua, în cantonamentul de la Braşov. Numai că la finalul acestuia, s-a întâmplat ceva neprevăzut. Suporterii dinamovişti, văzând că le tot pleacă fotbaliştii, s-au revoltat, au năvălit peste noua conducere şi i-au cerut să mă aducă imediat înapoi. N-am avut ce face şi m-am întors la Dinamo, unde am mai stat 6 luni, după care m-am transferat în Grecia, la Panionios, apoi, în Ungaria, la Gyor, şi, în cele din urmă, am ajuns în Italia, în Liga a 4-a. De acolo, m-am retras din fotbal şi m-am întors acasă, la Tirana. Perioada petrecută la Dinamo a fost, însă, cel mai frumos capitol din viaţa mea.

– La Bucureşti ţi-ai adus şi familia…

– Da, la un moment dat, a venit şi soţia, Etleva, care s-a apucat de facultate şi a devenit studentă la Universitatea din Bucureşti, la Facultatea de limbi străine, secţia franceză-engleză. Atunci ni s-a născut, tot la Bucureşti, şi primul nostru copil, fetiţa, Suevi. De aceea, când spun că sunt pe jumătate român, nu greşesc! Băiatul, Dario, s-a născut, mai târziu, în Italia. De câtva timp, am devenit şi bunic, datorită Suevei, care a dat naştere unui băieţel, Etien. Pe el chiar am să-l fac fotbalist! Revenind la studenţia soţiei, să vă povestesc şi o întâmplare hazlie. În 1992, am făcut 4-4 cu Rapidul, iar eu am marcat 3 goluri. Luni, după meci, m-am dus la facultate, la Etleva, care tocmai dăduse un examen. În timp ce o aşteptam, un profesor m-a recunoscut şi a venit direct la mine. Ce-ai făcut, Demo, ieri, ne-ai înscris 3 goluri!, mi-a spus el, foarte serios. Am înlemnit, era un suporter al Rapidului. Să ştii că, dacă are examen cu mine soţia, n-o trec. 3 îi pun! Am rămas mut. Nu i-am zis nimic Etlevei, dar noaptea m-am tot gândit ce-i de făcut… Din fericire, nu s-a întâmplat nimic, soţia deja, trecuse examenul cu el şi primise nota 10 Atunci am înţeles cel mai bine câtă pasiune provoacă fotbalul!

– Albania a înregistrat, în ultimii ani, un progres fotbalistic deosebit. Care e secretul?

– Secretul e unul singur. Foarte mulţi fotbalişti albanezi joacă, acum, în campionate puternice din afară. Aşa am ajuns să ne calificăm la turneele finale. Sigur, nu contăm pentru primele locuri, dar nici nu vom fi uşor de întrecut. Asta cred că e valabil şi pentru naţionala României.

– Dacă tot a venit vorba de turneul final european, cine crezi că îl va câştiga?

-După părerea mea, Franţa are cele mai multe şanse. Este cea mai în formă formaţie şi constantă.

– În încheiere, ce ai vrea să le comunici suporterilor români care nu te-au uitat nicio clipă?

– Să fie fericiţi şi să aibă răbdare cu noua echipă naţională care se formează astăzi. Iar dacă îşi mai amintesc ceva din fotbalul anilor `90, de generaţia de aur a lui Hagi, să-şi amintească şi de cel care a venit din altă ţară să joace la Dinamo, a îmbrăcat tricoul alb-roşu de 100 de ori şi a marcat 39 de goluri. În toată această perioadă a primit un singur cartonaş galben, pe care i l-a arătat celebrul Ion Crăciunescu, într-un joc cu Ceahlăul, la Piatra-Neamţ. Nu pentru un fault, ci pentru o simulare. A fost singura dată când am încercat altceva, iar eu nu eram obişnuit să păcălesc fotbalul. Nu l-am trişat şi i-am oferit totul. Atunci, însă, interpretând atât de prost o partitură falsă, arbitrul şi-a dat seama imediat şi m-a penalizat. După meci, Crăciunescu mi-a şi spus, de altfel, că, de era altul în locul meu, îi arăta roşul fără ezitare…

 

Leonard Popa /UZPR Bacău

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *