◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro23.04.2024

Haijină laureată
și „culegătoare de purpură”, din neamul
lui Abel. Clelia Ifrim: „Mieii lui Abel” / „Les agneaux d’Abel”

CLELIA IFRIM (n. Cecilia Bucur, 22 ianuarie 1950, București) este autoare a peste treizeci de cărți (poezie, teatru, proză scurtă, roman, traduceri), între care sunt de remarcat eseurile despre haiku și tanka, precum și traducerile din literatura japoneză.

A debutat în 1979 în revista „Luceafărul”, cu poezii în care Aurel Dragoș Munteanu remarca „încadrarea gândului și exactitatea expresiei, ce traduc suferința artistului”. În 1986, o întâlnim  cu proză în volumul colectiv „Debut” (editat la „Cartea Românească”), povestiri pe care Laurențiu Ulici le găsea „stranii, vădind o sensibilitate extremă de neliniștită și o imaginație în regim fantastic”…

În povestirile din volumele ce-au urmat  comentatorii au reținut când „proza delicată și gravă, de un fior magic” (Adrian Sângeorzan), când „revelația, și, prin urmare, certitudinea absolută a unei lecturi incitante și savuroase în orele fertile ale însingurării” (Andrei Zanca), când „replica esențial dramatică, precisă” și cuvântul care are „duritatea și răceala diamantului” (Elisabeta Pop), ca în piesa de teatru „Câmp de medalii” (premiată la una din edițiile Festivalului Internațional de Teatru Scurt și jucată la Oradea)…

Este, așadar, autoare a unor remarcabile volume de proză („Rudele Domnului”, „Frontiera” etc.), în care Nicolae Manolescu găsea „idei interesante și finețe de stil”, iar Laurențiu Ulici – „povestiri stranii, dovedind o sensibilitate extrem de neliniștită”.

Membră a Uniunii Scriitorilor din România, dar și a unor societăți și asociații internaționale, d-sa are la activ câteva importante premii naționale, o nominalizare UNITER (1994) și alta a Uniunii Scriitorilor  pentru carte de teatru „Copiii Casei Regale” (2015), precum și valoroase premieri internaționale (Marele Premiu pentru haiku – „Intoen New Haiku”, Tokio, 1994; Grand Prix la Festivalul „Matsuo Basho”, Japonia, 2011, „Best Books” pentru cartea „My Loved Japan”, The Japan Times, 2011). Este membră IWA – Asociația Internațională a Scriitorilor și Artiștilor (USA). I s-au tradus în japoneză trei cărți la Editura „JUNPA Books” din Japonia (două dintre aceste poeme au fost selectate de JAXA (Agenția Spațială Japoneză) și depozitate pe modului spațial KIBO, de pe Stația Spațială Internațională (Kibode – ISS).

 

*

Numărându-se printre mai vechii colaboratori ai trimestrialului nostru de cultură „Portal-MĂIASTRA”, i-am comentat și noi până acum, fără a ne cunoaște face-à-face, câteva apariții editoriale. Mai întâi o traducere: „ISTORIA HAIKU-ULUI. Zece haijini și poezia lor” de Ryu Yotsuya (Editura Universitară, București, 2010), relevând un acut simț poetic în opera de retroversiune din poezia niponă, precum și o marcantă eleganță culturală.

Traducătoarea știe că haikul-ul nu înseamnă numai 5-7-5 silabe, ci o întreagă lume de delicată sensibilitate și frecventă imaginație: „Adevărații poeți de haiku și cititorii care iubesc această formă de poezie, vor găsi în cartea lui Ryu Yotsuya, poet contemporan japonez care scrie și în limbile franceză și engleză, multiplele modalități de a scrie haiku, ale poeților japonezi.” Lucrarea lui Ryu Yotsuya se constituie, după știrea noastră, într-o primă Istorie a haiku-ului scrisă de un poet japonez, fiind totodată și o sinteză de grăitoare afinități și corespondențe în plan axiologic.

Mai înainte de impunea haiku-ului, a existat în Japonia, în secolul al XV-lea, o formă de poezie numită „renga”, un fel de poem academic de 100 de versuri, alcătuit în mod colectiv din alternanța versurilor de 17 silabe (5-7-5) cu cel de 14 silabe (7-7). În sec. al XVI-lea, locul poeziei renga a fost luat de haikai-ul umoristic și popular, care parodia poemul renga alternând versul de 17 silabe cu cel de 14 silabe. Primul vers din renga și haikai se numește „hokku”, prezentat uneori ca poeme independente de autorii lor. Aici trebuie căutată originea haiku-ului.

Cam aceasta este starea liricii japoneze înainte de Basho Matsuo (1644-1694), primul mare haijin în istoria haikai-ului (și a haiku-ului). Basho aduce în textele sale meditații profunde din scrierile antice chineze, dar nu la modul generalizărilor ideatice, ci cultivând particularul, semnificația realității imediate, atitudinea ironică și paradoxală. Poemele sale pun în evidență umilitatea existențială, anodinul, concretul vieții imediate, degajând un sentiment de compasiune față de fragilitatea ființei umane și de splendoarea vremelnică a naturii: „Primăvara pleacă./ Păsările plâng / Ochii peștilor numai lacrimi. // Vântul de toamnă / Mai alb decât rocile / Din muntele stâncos. // De pretutindeni / Vântul aduce petale de cireș / În lacul cormoranilor. // Secera lunii luminând / Pământul aburit./ Flori de hrișcă. // Trifoi în valuri de flori / Fără să verse / Nici un strop de rouă.”

În sec. al XVIII-lea, hokku-urile lui Busou Yosa (1716-1783) se disting prin claritatea imaginilor descriptive, prin picturalitate și rafinament stilistic. Poetul are geniul esențializării concretului: „Văzduh tremurând./ Zborul aproape alb / Al unei insecte neștiute.// Noapte scurtă de vară./O picătură de rouă/ Pe o omidă. // Patru sau cinci oameni dansează în cerc./ Deasupra lor / Luna gata să cadă.// Stând la priveghi / El spune că deja a adormit./ Noapte rece de toamnă.// Luna strălucește la zenit./ Eu trec de cartierele sărace.// Păsări de apă./ Se vede un felinar la castel.”

În spiritul rafinamentului și stilizării lui Basho, Shiki Masaoka (1867-1902) merge pe concizia spontanee și lapidaritatea imaginii, având meritul de a fi descoperit filosofia occidentală: „Frunzele de lotus / Își continuă drumul pe lac / Ploaie de iunie. // Atârnă iedera / Deasupra unei scobituri în rocă./ Templu mic. // Sunt un suflet / Prăbușit în indiferență./ Burete de mare-nflorit.”

Kyoshi Takahama (1874-1959), un fel de Bacovia al liricii nipone, este și un teoretician al haiku-ului la revista „Hototogisu”, care a susținut programatic modernizarea speciei. Dezavuând artificialitatea, Kyoshi militează pentru expresia frustă, cotidiană și pentru încifrarea unor enigme în imagini laconice: „Un câine doarme./ Doar ochii lui care m-au privit / Rămân în iarbă. // Ei numesc această floare, bujor alb./ Da, dar/ Puțin roșu. // Un câine doarme / Ținându-și capul între labe./ Casa crizantemelor. // Vine primul fluture din an./ «Ce culoare?»/ «Galben.»”.

Militând pentru un stil cât mai personal, Ippekiro Nakatsuka (1887-1946) a renunțat la limbajul literar tradițional, introducând stilul popular și colocvial, ba mai mult, a inițiat stilul haiku în formă liberă, dincolo de constrângerea prozodică de 5-7-5 silabe: „Imaginea mea / Din afara oglinzii / A venit la târgul de crizanteme. // Doica udă / S-a oprit și privește castraveții de mare / Apoi se plimbă din nou. // Un câine numai coaste, e trist./ Rapița înflorită.// Șoapte în spatele carului de fân./ Vine o zi de vară. // Hambarul este alb / Adăpostind tot meiul cules.// În c/mp / Spice de orez umplu pământul uscat,/ Și copacii taro / Lasă atârnate frunzele lor mari.”

Haijinul Sekitei Hara (1889-1951) face parte din primul val impus de revista da haiku „Hototogisu”, condusă de K. Takahama. Cultivă, într-un stil tradițional și limbaj nobil, imagini ale omului încadrat în marile peisaje, stăruind asupra imaginilor mărețe, impresionante, copleșitoare și pline de o neliniștită sensibilitate: „Vârful colinei./ Crizantemele se leagănă-n vânt / În largul lor.// Luna / Deasupra munților înzăpeziți./ Grindina căzută.”

Haijina Hisajo Sugita (1890-1946) vine în lumea haiku-ului cu o sensibilitate feminină aparte, bazată pe ample antinomii imagistice, pe delicatețe și o anume candoare a percepției vag-enigmatice, pe intimismul potolit, aproape statuar al schiței imagistice: „Dezbrac kimono-ul./ Șnururile lui împletite / Mi-nconjoară corpul. // Flori de yago / Pe jumătate deschise/ Cu pliuri adânci.//Flori de zorele./ Cerul de deasupra acestei străzi/ Începe să se-ntunece.// În ziua crizantemelor/ Îmi scutur și-mi piaptăn părul ud/ Lăsând picăturile să cadă.// Ecouri ale cântecului de cuc./ Ele stăpânesc valea în voie.// Când el se-apleacă peste barcă/ Să ia castane dulci,/ Balta miroase-a foc.”

Excesul imagistic, uneori de o febrilitate emfatică, teatrală, al haiku-ului cultivat de școala «Hototogisu» la revista «Taisho Hototogisu», a fost întâmpinat de Sugo Takana (1893-1976), prin reîntoarcerea la imaginea limpede și precisă, la emoția directă, la schița vizionară reală și frustă, încărcând expresiv haiku-ul cu simboluri poetice de acută reverberație: „Lăstar de banan./ Trei frunze/ De mărimi diferite.// El se plimbă/ Prin grădină/ Spre dealul verii.// Ca și valurile/ Zăpada de primăvară/ Trece peste gard.// Un fir de păianjen/ se-ntinde drept/ În fața unui crin.// Separându-se,/ Ciorile de Anul Nou/ Zboară departe de aici.// Marea crește./ Foița de gheață se mișcă ușor.”

 

*

O lămurire mai profundă privind legătura Cleliei Ifrim cu poezia japoneză întâlnim în lucrarea  CÂND LUMINA E O PASĂRE LA GEAM. Eseuri despre haiku și genuri înrudite” (2016), apărută într-o vreme când haikul a cunoscut în literatura noastră o indubitabilă „resurecție”, atât prin varii traduceri cât mai ales prin „producția”  editorială care nu e deloc puțină. O virtuoză în domeniu și binecunoscută în lumea culturală din multe țări s-a dovedit CLELIA IFIM, laureată a unor asociații și festivaluri internaționale. A colaborat la revista „KO” editată în engleză (Nagoya, 2001-2011) cu traduceri din maestrul incontestabil al haikului, Matsuo Basho.

Prezentă în diverse antologii de poezie din țară (Antologia Sonetului Românesc, Haiku) și străinătate, Clelia Ifrim este autoarea lucrării „My Loved Japan” (Best Books of 2011, The Japan Times). Redactată în limbile română, engleză, franceză și germană, cartea a cunoscut o circulație mai amplă, bucurându-se de atenția unor cunoscuți critici. Un comentator precum Hidenori Hiruta de la „Akita International” are revelația de a descoperi „un foarte original gânditor și artist, a cărei sensibilitate umple inima fiecărui cititor cu cea mai subtilă muzică a cuvintelor și ideilor pe care le-ai ascultat odată.”

„Când luna e o pasăre la geam” (Limes, 2016) este o carte de „eseuri despre haiku și genuri înrudite”, cu reproduceri din Mamora Nakanishi, poet și maestru caligraf. Apărută mai întâi în periodice culturale din țară („Cronica”, „Luceafărul”, „Albatros”, „Boema”, „Portal-MĂIASTRA”) și străinătate („Alternanțe”, Germania), eseurile Cleliei Ifrim constituie o mărturisire de credință în domeniu și lămuresc mai bine aplecarea și dragostea poetei față de această specie lirică de proveniență orientală: „Am considerat totdeauna această compoziție orientală, infimă de altfel, dar existentă, această filă lejeră, elastică, drept un mare avantaj”, „un punct de plecare” dincolo de care „mă voi deplasa pe ruta mea artistică”.

Haiku-ul – desprins, cum s-a văzut, la rândul lui din tanka – este „o poezie pură”, holografică, scrisă „dintr-o singură suflare”, neîngăduind modificări, întoarceri, reluări, părând „o poezie închisă, autodevorându-se”. Haiku are o logică a lui internă după care „comunică” și „se comunică”, în sensul „intranzivității” reflexive, fiind un fel de ideogramă a unui gând  oglindit în azur sufletesc.

Exemplificând cu haiku-uri din Basho, Clelia Ifrim mărturisește că a asimilat această formă de poezie, care o exprimă perfect, pe de-a-ntregul, aici, la Porțile Orientului, unde speră, ca poet român, să scrie „un haiku la fel de frumos ca unul japonez” (Haiku la Porțile Orientului). Aici, în sud-estul Europei, la Porțile Orientului, „où toute est à la légère”, vorba lui Clemanceau (vezi mottoul la romanul matein „Craii de Curtea-Veche”, 1928), și unde pe țărmul Pontului Euxin a murit, exilat de împăratul Augustus, marele poet latin Ovidius (43 1.e.n. – 17 e.n.), Clelia Ifrim trăiește revelația haiku-ului în care rezonează spiritul Extremului Orient:

„Marea Neagră, imperturbabilă, își leagănă valurile de țărmurile anticului port, Pontus Euxinus, și deschide prin această poartă de apă, lumea, Europa, spre Orient. Într-un fel, România și Japonia sunt cele două puncte extreme ale lumii orientale (…) Vechile cărți sfinte, filosofia și poezia orientală, sau un vers din Longfellow, ne amintește faptul că «viața nu este decât un vis». Componenta mea orientală, atât în viața de zi cu zi, cât și în poezie, urmează acest drum al visului.” („Viața văzută, visul nevăzut”).

Este o plăcere să citești aceste suple și sprintene eseuri cu citate din haijini, comentate la modul intuitiv-impresionist și cu o sensibilitate acută și vizionară, o dovadă foarte clară de dăruire și pasiune inițiatică. Basho, Ryokan, Chiyo-jo, Ogawa Shushiki, Marakoshi Kaseki, Yamaguchi Hatsujo, Seishi Yamaguchi, Yoshiko Yoshino, Masaoka Shiki, Kaneko Totha, Yosa Buson, Fay Aoyagi, Kyoshi Takahama, Saito Fumi (1909-2002, „regina poeziei tanka din Japonia” – Susumi Takiguchi), Michio Nakahara,  Murakoshi Kaseki (1922-2014)… Am mai aminti, în acest context intercultural, și alte nume de haijini din opera cărora puțin câte puțin s-a tradus și în românește: Tomizawa Kakio (1902–1962), Nakatsuka Ippekiro (1887–1946), Sumitaku Kenshin (1961 – 1987), Nagata Kôi (1900 – 1997), Kakimoto Tae (n. 1928), Takahashi Mutsuo (n. 1937), Sugawa Yoko (n. 1938), Imai Sei (n. 1950), Natsuiishi Ban’ya (n. 1955) ș.a.

Bună cunoscătoare a literaturii în domeniu (creație și lucrări teoretice, interpretative, fie de la sursă, fie prin canale englezești europene și americane), Clelia Ifrim este, altfel zis, la curent cu tot ceea ce s-a scris despre haiku, atât din punct de vedere istoric și cultural, dar și estetic, ceea ce vădesc din plin eseurile de față.

Foarte interesante sunt considerațiile sale de tip impresionist  despre estetica artei japoneze, cu opțiuni pentru „gradul zero al scriiturii”, sintagmă barthiană ce trebuie înțeleasă „în sensul oriental al cuvântului”  și nu în cel occidental (zero, ca spațiu de origine): „Ajungând la acest grad zero, putem găsi sensuri nebănuite și înțelesuri mai bogate, fertile pentru imaginația noastră, și implicit pentru a scrie haiku sau a picta, sau a fotografia imagini care conțin poeme haiku.” (Despre Yohaku).

Comentând realizarea artistică a unor creații aparținând unor haijini de mare prestigiu și însemnătate în cultura japoneză, de la Matsuo Bashi (sec. XVII) până la Kaneko Totha sau Michio Nakahara (sec. XXI), în special starea estetică a visului ca reverie onto-poetică în varii ipostaze, autoarea comentează anumite metafore-simbol întâlnite la acești autori, reținând date esențiale din practica speciei, devenită figură eponimă în cultura japoneză: emisia concentrată a emoției lirice, delicatețea liniei imagistice, concretețe și transfigurare, contemplare și reverie, metafora „ca realitate intensivă” („joc de foc”), jocul expresiv al sonorităților lexicale, al bivalenței imagistice și contrariilor, percepția senzorială și saltul într-o idealitate oglinditoare/ salvatoare a ființei, imanentism senzorial și iluminare, „viața văzută, visul nevăzut”, estetica relațiilor în plan etern (fueki) – efemer (ryuko), spațiul alb (yohaku) – spațiul plin (yojo) ș.a.

Constituind o recapitulare a unor eforturi  creatoare și culturale, cartea de eseuri „despre haiku și alte genuri înrudite” a Cleliei Ifrim readuce în atenție, deopotrivă, o poetă a percepțiilor delicate, subtile și grave, și o eseistă pe măsură, calități ce se luminează și se completează reciproc, într-un spor de profil scriitoricesc pe deplin original și inconfundabil.

 

*

În 2022-2023, Clelia Ifrim revine în atenție cu noi apariții editoriale: piesa de teatru existențialistă cu personaje simbolice, cor și anticor, CÂND DEPĂRTĂRILE VIN LÂNGĂ NOI, datată „București, 1999-2022” („Oscar Print”, București, 2022, 44 p.), care se adaugă celor cinci lucrări dramatice : „Centru de Excelență” (nominalizare UNITER, 2005), „Copiii Casei Regale” (nominalizare USR; Tracus Arte, 2012), „Colonia de Păsări” (2016), „Faptele Îngerilor” (Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2018; Editura Universitară, București, ediție română-japoneză, 2022), „Floare de scorțișoară” (e-Literatura, 2019). În general, un teatru de o modernitate frapantă atât în recuzită cât mai ales în problematica de idei, dezvoltând un existențialism de viziune, cu prelungi ecouri culturale, investigând condiția umană, destinul creator, lumea și problematica vieții. Un studiu al acestei dramaturgii ar releva aspectele unei incontestabile originalități de viziune, concepție artistică și stil.

O revenire la haiku îl constituie placheta „Umbra liniștii / The Shadow of the Silence”, ediție bilingvă română-engleză, realizată în tandem cu Ecaterina Neagoe (n. 1956, Prahova), membră a Societății Române de Haiku (București), a Societății de Haiku din Constanța, a Asociației Francofone de Haiku (Franța), a Asociație Mondiale de Haiku (Japonia) și colaboratoare la diverse antologii de haiku din România, Japonia, Italia, Ungaria, Germania (cartea sa, „Florile vântului / The Flowers of the Wind/ Les Fleurs du Vent”, a fost premiată la Concursul R. H. Blyth, 2013, Londra, de poetul Susumu Takiguchi). În jumătatea de spațiu a plachetei, Clelia Ifrim publică 34 de haikuri, străjuite de un motto semnificativ în sensul unei mărturisiri de credință: „O carte de haiku este un mic amănunt în viața de zi cu zi. După ce o citești, poți asculta vântul, care vine de departe. El îți va spune ceva, ce nu ai știut niciodată.”

În toate aceste 34 de piese, întâlnim aceeași discreție expresivă, aceleași linii delicate de conturare a imaginilor, de viziuni sintetizând gândul cu percepții senzorială, de sugestii evocând inefabilul, inexprimabilul, de relaționare a concretului cu ideea: „Poet solitar -/ nici fânul abia cosit/ nu știe unde-i!” // Solitary poet -/ not even the new-mown hay/ knows where he there is!”

Iată ardoarea iuliană a unui anotimp secetos: „Soare de Iulie -/ niciun mac n-a mai rămas/pe câmpul uscat!” Sau: „Vară uscată -/ un porumbel bea apă/ din mâna mamei.”

Sau delicata percepție/ oglindire cosmică în concretul imaginii, implicând o fină ironie: „Oh, o stea din lac/ se prinde-n undița lui -/ pescar adormit.”  Sau: „Calea Lactee -/ dintre florile de stea/ aleg doar una.”

Ciclul de haikuri „Liniștea umbrei” al Cleliei Ifrim intră într-o relație de corespondențe, fie ele și vizionar-empatice, cu „Umbra liniștii”, al Ecaterinei Neagoe, ca  ecou al unei voci, o dialectică de inefabilă interdeterminare, desigur cu sporuri de expresivitate și noi înțelesuri.

Deși temele sunt aproape similare (singurătate, peisaje și fenomene ale naturii, liniște, anotimpuri, reverii, suflet hoinar, tandrețe etc.), haikurile Cleliei Ifrim par a izvorî dintr-o percepție adâncă până la geologic, pe care concretul o anunță: „Munte de sare -/ ploaia a săpat în el/ mici râuri albe.” Nu lipsesc interogațiile și exclamațiile retorice privind necunoscutul, misterul, reveria: „Norii de vară/ trec mai departe spre Est -/ ce este-acolo?”; „Oglinda din cer -/ la o fereastră albastră/ răsare luna!”; „Casă închisă -/ ierburi uscate/ n-au nicio umbră!”

Surprinse în imagini ce le adâncesc sensurile, anotimpurile sunt deopotrivă stări de spirit și prilej de transfigurare, de la mirabile germinații primăvăratice („Cartofi încolțiți -/ într-o pungă de hârtie/ atâta viață!”), la ardorile verii cu „umbrare de frunze”, de la „seara de toamnă” și „șoapta de toamnă” cu „boabe de rouă” din păduri desfrunzite, la apariția „vântului” cu „sunet alb în zori”: „Prima ninsoare -/ inima mea freamătă/ când deschid ușa.”

 

*

Mult mai închegată, dată fiind și forma neîncorsetată a versului, este poezia Cleliei Ifrim din recentul volum bilingv „MIEII LUI ABEL /  Les agneaux d’Abel” (Limes, 2023, 58 p., traducere în franceză de Gabrielle Danaux). Vizionar, poezia surprinde „febra” peisajului montan în care „vor veni vitele la păscut” – „mieii lui Abel” nu sunt decât fiii luminii care poartă „semnul soarelui pe frunte/ ca și mine”. Așadar, o revendicare ontologică cu prelung ecou veterotestamentar, poeta declarându-se a face parte din neamul  dușmăniei fratricide, supraviețuind într-o istorie cu adâncă mitologie: „Copiii nenăscuți/ vin și-mi povestesc ce vor ei./ Nici unul nu știe cum mă cheamă./ Nici între ei nu se cunosc./ Au doar semnul soarelui pe frunte./ Ca și mine.” (Mieii lui Abel).

Alături de simbolul lui Abel, „Muntele măslinilor” intră și el în poezie cu frusta lui solitudine: „Singurătatea/ are culoarea frunzelor/ de măslin sălbatic.” Imaginea „măslinului sălbatic” este sugerată și de cruciulița de lemn de la piept, dar un eveniment trist din viață pune un zăbranic, condiția existențială devenind una rezervată, cernită, pregătind-o pentru o imperativă redempțiune, în spiritul Mântuitorului care speră că nu toți oamenii au trecut în neamul lui Cain: „Nu am voie să spun că sunt creștină ortodoxă./ Nu am voie să port cruciulița de lemn,/ chiar dacă ea este făcută din măslin sălbatic./ Nu am voie să duc flori albe/ la mormântul fetiței mele./ Nu am voie să mănânc înghețată albă./ Nu am voie să privesc luna/ pentru că este albă./ Nu am voie să scriu pe o foaie albă./ Nu am voie să trăiesc ziua/ pentru că lumina este albă./ Interdicții./ Catalogul darwinist se strigă în piața mare./ De aceea vreau, Doamne,/ să fiu unul din cei zece oameni,/ pentru care vrei să vii în lume.” (Zece oameni).  

Foarte sugestiv este acest „Autoportret cu un miel în brațe”, în care întrevedem umilitatea de miel pascal a poetei conștientă de apartenența la o lume desacralizată, în care tăvălugul globalismului a ajuns până la poalele muntelui: „Orașul din care au plecat oamenii și păsările/ se face tot mai mic, și mai mic,/ ca un copil, dormind cu un miel în brațe,/ pe o pășune de la poalele muntelui”… Adresându-se Mamei, scrisoarea face vorbire de „scufundarea orașului”, „griul fiind o culoare lichidă/ înghite tot ce-i iese în cale”, „Gri brut. Neprelucrat. Gri într-o zi de vinei” (Fortăreața de pe munte).

„Calul de lemn” s-a dovedit foarte eficient, totul este distrus/ cucerit/ profanat – „lecția de marketing secolul XXI/ se predă în stradă, în termeni vizuali,/ pentru binele tuturor.// Uitat într-o vitrină,/ un cal de lemn privește trecătorii./ Vânzătorul îi schimbă prețul din oră în oră./ Calul de lemn nu spune nimic.” (Calul de lemn).  „Paradisul în destrămare” din poezia lui Blaga devine în poezia Cleliei Ifrim un tărâm tot mai golit de sacralitate, în care abia se mai ghicește cripticul, iar autoarea se dorește a fi „culegătoare de purpură”, ipostază ce se lasă așteptată: „Culegătoarele de purpură încă nu au venit./ Eu sunt una dintre ele.” (Culegătoarele de purpură)… Tot „de purpură” sunt și cuvintele, de unde dialogul misterios cu „îngerul” păzitor de la porțile raiului: „Ce visează un câmp de levănțică?/ Miresmele se deschid până în adâncul cerului./ Acolo sunt porțile raiului/ și orașul se hrănește din el./ (…) Îngerul cu sabia de foc/ îmi spune că pot să mai stau,/ că pot să dorm și noaptea următoare, acolo.” (Din purpura cuvintelor).

Clocotul morții dă peste margini, totul este perceput cu o luciditate metalică și de o conștiință care nu poate să se sustragă, fiind congruentă cu soarta lumii: „Punctul de argint a ajuns la maxim/ și aici încep șoaptele tânguitoare,/ întrebând despre adresa paradisului./ Trupuri solare, subțiri ca foițele de gheață/ se văd la ferestre./ Apoi nu se mai vede nimic./ Nimeni nu mai întreabă nimic./ Crengile copacilor goi/ se desfac în alte, multe alte șuvițe de vânt/ și toate intră în moștenirea orașului,/ ca obiecte de foc.” (Obiecte de foc).

Impresia de univers bolnav, de sanatorizare a unor oameni (paznicul, violonistul, călugărul), impresia de pacient într-un salon cu numărul 6 este comunicată cu frustă trăire de stare clinică: „În salonul cu numărul 6 suntem o mie de pacienți./ Stăm toți în dreptul ferestrei, de mărimea unei privighetori/ și-l așteptăm să se întoarcă din oraș” (pe călugărul „ce mai tânăr dintre noi”, plecat la cumpărături pentru salubrizarea spațiului spitalicesc) – „Fereastra cu o mie de trupuri”.

Poezia Cleliei Ifrim degajă o mare suferință, cu ecouri biblice, într-un limbaj în care tranzitivitatea este asumată de o anume vocație metaforică și simbolică. Poeta, trăindu-și cu demnitate condiția existențială, nu renunță la ideatica soteriologică de a fi „culegătoare de purpură”, de aceea volumul întreg, „Mieii lui Abel”, devoalând un topos al desacralizărilor și premonițiilor negre, lasă întredeschise speranțele în salvarea din iureșul extincțiilor. Asumându-și austeritatea condiției existențiale, după încercările repetate ale destinului, poeta mărturisește că, prin această nevoință de sine, dorește să fie unul din cei zece oameni de care este nevoie pentru ca Domnul să revină în lume… Parabolă a Creatorului de care s-a îndepărtat însăși Creatura sa și care nu poate să uite de „Mieii lui Abel”, tot mai încercați și împuținați, dar fără a-și pierde speranța în învățătura mântuirii creștine…

 

Zenovie Cârluge

Un comentariu pentru “Haijină laureată
și „culegătoare de purpură”, din neamul
lui Abel. Clelia Ifrim: „Mieii lui Abel” / „Les agneaux d’Abel”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *