În vâltoarea dezastrelor stârnite de timpul prea iute trecător, devine complicat până la imposibil să rămâi contemporan cu tine însuți. Dualitatea trup/suflet întâmpină tot soiul de piedici și componenții echipei rămân unul în urma celuilalt, legându-și șireturile, apoi luând-o la fugă, într-o direcție măcar bănuită, niciodată privită în ochi. Astfel se întâmplă că trupul ne hălăduiește, parcă descăpățânat, pe cărările prăfuite ale prezentului, în timp ce sufletul rămâne pe undeva, prin trecut, molfăind cuminte o gumă Turbo, Final sau CinCin (cunoscătorii porniți spre cincizeci de ani nu vor ridica sprâncenele a mirare) și căutând pe cineva să facă schimb de surprize – un Carlos Valderama contra unui Cheorche Hagi, ușor mototolit.
Anii trec, printre locuri comune și clipe desperecheate, dar undeva, în interiorul nostru, noi suntem tot copiii de altcândva, deconectați total de la încruntările cotidiene, ne zâmbim problemele importante și tratăm morocănos micile nimicuri, de parcă toată viața ar fi a noastră. Și, când nu va mai fi, abia atunci vom uita și să mai fim copii, respirând mirosul de catastrofă inevitabilă a secundei care nu ne poartă spre zările însorite, ci ne apropie de final.
Nu am înțeles niciodată de ce prezentul trebuie descătușat de trecut. În trecutul meu trăiesc încă oameni de o frumusețe fantastică: bunicii, prietenii, cunoscuții și chipurile zărite numai o dată pe stradă, toți cei pe care îi voi reîntâlni, sper din inimă, în momentul când voi trece și eu dincolo, în viitorul pe care cu toții îl avem în comun. Până atunci, îmi place să-i revăd în amintire, să le ascult cuvintele devenite aldine, odată cu înțelepțirea adusă de vârstă, să le privesc mișcările neîncetinite de suferință, să-i știu aici, nu acolo… Ca mine sunt, probabil, mulți. Refuzăm să-i lăsăm să plece pe aceia ce nu mai sunt, deoarece cu ei va pleca o bună parte din noi și vom rămâne singuri, într-o lume a chipurilor abia cunoscute.
Ionuț era mai mic decât mine cu un an sau doi. Un băiat cuminte, delicat, un brunet cu privire adâncă și comportament elegant. La miuțele din fața blocului, unde ne strângeam toți prietenii acelor vremuri frumoase, se descurca excelent, atât în poartă, cât și în atac – subțire și rapid, îndeplinindu-și rolul cu seriozitatea celui care știe să-și trăiască viața cu pasiune. Avea mingea lui, ceea ce era un avantaj destul de rar întâlnit. Când jucam la două porți, printre bunicii ieșiți cu nepoțeii mici și trecătorii adoptați în meci fără voia lor, măcar ca obstacole, Ionuț fenta cu mult calm, încurcându-și oponenții, ba chiar și coechipierii. Lui i-a strigat Geni – prietenul nostru mai plinuț, cu un suflet de aur –, pornind pe contraatac: „Te-ajut, te-ajut!”. Apoi, descoperind că Ionuț chiar alerga, în timp ce el își pierduse suflul, a răcnit, cu același entuziasm: „Ajută-te singur!”… Mi s-a spus, de curând, că temperamentalul, minunatul Geni ar fi murit, dar nu pot să cred. El este acolo, printre amici, printre noi-cei-de-atunci, râzând contagios și inventând expresii ușor ironice, care ar fi smuls zâmbete și unor statui.
Cât despre Ionuț, el devenit cameraman, corespondent al Antenei 1, la vremea când cochetam și eu cu audiovizualul. Doar că, în timp ce eu m-am mișcat greoi și neîndemânatic, abandonând, până la urmă, strădania de a fi reporter la un post concurent, el a devenit rapid numele scris în dreptul informațiilor din județul Buzău și din împrejurimi, omul care era acolo unde se nășteau știrile. Ionuț Barbu, chipul pe care nu pot să-l asociez cu tragedia de la Mihăilești, deși mi-l amintesc de fiecare dată când trec prin acea localitate.
Pe 24 mai 2004, în jurul orei 5.30, un autocamion încărcat cu 20 de tone de azotat de amoniu s-a răsturnat și a luat foc pe DN2 E85, la intrarea în comuna Mihăilești, județul Buzău. După cum relatau colegii prietenului meu din copilărie, „În timp ce pompierii și localnicii încercau să stingă focul, corespondenții Antena 1, cameramanul Ionuț Barbu și reporterul Elena Popescu, au venit să filmeze accidentul. Atunci s-a produs explozia care a provocat un crater adânc pe o rază de 30 de metri. Deflagrația a ucis pe loc 18 persoane și a rănit alte 13. Potrivit specialiștilor puterea exploziei poate fi comparată cu un cutremur de 3 pe Richter”. Îmi amintesc că, după tragedie, cineva spunea că Ionuț l-ar fi protejat, cu propriul corp, pe șeful de post din comună, salvându-i viața. Dar a a trecut atât de mult timp și atât de repede, încât cuvintele s-au așezat, cuminți și aldine, pe marginea imaginii îndoliate cu un tânăr slab, brunet, serios, un jurnalist devotat, plecat mult, mult prea curând dintre noi.
Am văzut zilele trecute, pe o rețea socială, fotografia lui Liviu, fratele lui Ionuț. Era mai mic decât noi și nu avea mereu acces la jocurile celor mari. M-a surprins până la durere să observ aceeași privire serioasă și adâncă, privirea fratelui său. Nu l-am contactat, nu am putut, mi-a fost teamă să depănăm amintiri. Îmi este imposibil să vorbesc despre Ionuț la timpul trecut, pentru că și el, și Geni se află acolo, în trecutul mereu prezent, la o miuță, glumind, tineri și lipsiți de griji, alături de noi-cei-ce-am-fost, departe până la imposibilitate de momentul despărțirii.
Și mă simt mult mai liniștit după ce am scris aceste rânduri, ceea ce înseamnă că ei, cei pe care îi păstrăm în suflete, ne știu, ne văd și ne aud, alungând orice mohorâre din preajma numelui și amintirii lor. De aceea, cred că, la vremea cuvenită, când vom pleca și noi, Ionuț, după ce își va fi isprăvit îndatoririle de jurnalist de acolo, din ceruri, își va lua mingea (căci are mingea lui, în continuare) și ne va invita la o miuță – un pretext să mai râdem și să mai vorbim, deoarece știe, cum să nu, ce dor ne-a fost de el și de vremurile când trecutul era un veșnic azi, iar viitorul avea formă de zâmbet fără sfârșit. Așa cum, de altfel, trebuie să aibă mereu, cât timp vrem să fim tineri!
Alexandru Pripon