◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro20.04.2024

Camelia Pantazi Tudor
în dialog cu Crina Decusară Bocșan

CRINA DECUSARĂ BOCȘAN, doctor în filologie, cu o îndelungată carieră universitară, este membră a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România și a Uniunii Scriitorilor din România.

Fondatoare și președintă a Asociației Culturale „Iulia Hasdeu”, vicepreședintă a Fundației „Hasdeu”, vicepreședintă a FRACC-UNESCO, este binecunoscută ca exegetă a Iuliei Hasdeu.

Autoare de manuale și cursuri, dicționare, articole științifice, a publicat și cărți pentru copii, versuri, eseuri, romane, piese de teatru, traduceri.

Pe parcursul timpului, creațiile sale au fost cuprinse în numeroase reviste de specialitate și de cultură, a semnat prefețe și recenzii, a colaborat cu unele posturi de radioteleviziune, a participat la congrese naționale și internaționale, la nivel academic, dar și în școli și centre culturale județene, la lansări de carte și la manifestări tematice de istoriografie sau istoria literaturii.

Este prezentată în: The American Biographical Institut (2001), Woman of the year (2005), „Who’ s who in Romania (2002, 2009, 2017) și alte lucrări (Forța civică a femeilor, Doamne, doamne ce mai doamne ș.a.)

 

– Sunteți binecunoscută pentru activitatea de promovare a operei literare a Iuliei Hasdeu, ați fondat o asociație culturală dedicată tinerei și genialei scriitoare. Prin intermediul acestui interviu, m-aș bucura ca toți cei care îl vor citi să aibă plăcerea și, probabil, surpriza de a vă cunoaște și… altfel, ca jurnalist cultural și scriitor devotat domeniului cultural în totalitatea acestuia. Așadar, vă propun o călătorie în timp și vă rog să ne destăinuiți de când ați fost atrasă de literatură, care au fost primele dumneavoastră încercări literare?

– Se pare că discuția cu dumneavoastră va fi un fel de terapie, pentru că mă determină să răsfoiesc jurnalul de însemnări abandonat în momentul în care am depășit vârsta adolescenței. Jurnalul imaginar are file care se contrazic, căci ce credeam eu că este doar firesc poate fi considerat pasiune pentru scris. De pildă, m-a obsedat multă vreme o scenă petrecută la serbarea de sfârșit de an școlar, când am scris un text în numele absolventelor clasei a patra, în care comparam școala cu un castel ce trebuie cucerit. Tovarășa învățătoare, care mă poreclise Știu eu (pentru că mereu ridicam două degete ca să răspund prima) m-a întrebat cine mă ajutase să fac discursul. Adică eu nu aș fi fost în stare să scriu așa ceva din capul meu?! În loc să mă bucur de aprecierile elogioase, am suferit că mă bănuiau… de furt intelectual. Glumesc, dar îmi place să consider momentul acela drept debut literar. De fapt, a fost o compunere, așa cum la examenul de curs primar oricare elev ar fi fost în stare să povestească, pentru că învățătoarea dădea teme de vacanță, să spunem ce am citit. Citeam vara ascunsă în șura mătușii de la Pădureni, sau sub nuc la Nicorești, ori mai târziu cu lampa de carte sub plapumă, în timp ce din camera alăturată mama striga Stinge lumina și culcă-te, că e târziu! Citeam orice îmi cădea în mână, mai cu seamă colecții întregi din Viața românească și Trup și suflet din podul vecinilor, dar începuse în școală concursul Iubiți cartea, la care, dacă făceai dovada că ai citit cel puțin trei cărți din cele recomandate, primeai insignă și carnet. Aveam ce povesti, așa că ne-am organizat trei prietene, colege și vecine și am scos o revistă scrisă de mână, Pe băncile școlii, în care puneam prezentarea unor cărți „subversive”, cum ar fi fost Cișmigiu et comp., ori nuvele de dragoste de Drumeș și Dox-uri găsite la curățenia de primăvară. Consider că acelea sunt momentele în care am dat mâna cu viitor de scriitor, nu când am scris la Gazeta de perete a școlii, ori în revista Luminița copiilor, reportaje din tabăra de pionieri și câteva rânduri sub fotografia Iuliei Hasdeu. De bună seamă, taberele cu cercurile de la Palatul Pionierilor au avut rol determinant în creșterea apetitului pentru scris creativ, căci inventam scenete, pe care le jucam sub îndrumarea unor regizori renumiți și a căror carieră noi, copiii, o ignoram. Probabil că fuseseră maziliți, surghiuniți să lucreze cu copiii nume ca Radoslavescu, Oniceanu, Bob Călinescu, H. Nicolaide. Erau entuziasmați de bogăția de imaginație a noastră, iar nouă ni se părea firesc să se joace cu noi, să ne încurajeze. În tabăra cercurilor artistice de la Palatul Pionierilor, la Homorod, unde erau mulți copii maghiari, care nu vorbeau românește, am inventat o scenetă (premiată, la închiderea taberei), în care replicile erau dublate, dar cu intonație diferită. Adulții au fost încântați de găselniță și a ieșit un spectacol grozav. Șansa mi-a surâs și mai târziu, când cadrele didactice de la disciplinele umaniste erau solicitate să se ocupe de antrenarea studenților pentru festivalul Cântarea României, așa că scriam scenarii pentru brigăzile artistice. Apoi a urmat o perioadă de acalmie în creativitate, deoarece eu, făcând studii filologice, scrisul însemna meserie, profesie și dispăruse libertatea de divagații – asta în orele de curs, seminarii; rămâneau însă preocupările literare libere în cenaclu, în serile cu focuri de tabără, când se cânta ca la reuniunile din holul Universității, dansul fiind întrerupt de scenete și monologuri satirice în prezența  autorilor anonimi. Povestesc despre fleacurile acestea pentru că acum realizez că întâmplările mărunte s-au înșirat la locul lor pe un fir al carierii de scriitor fără să forțez nota. Nu mi-am zis: „Vreau să fiu scriitoare”, ci „Simt că vreau să scriu” – cam așa aș caracteriza pașii pe arena literară. La un moment dat, când viitorul se contura în ceață, m-a ispitit gândul să mă duc la Forțele de muncă și să mă angajez măturătoare de stradă, mai exact ca femeile acelea care împingeau pe caldarâm un fel de tomberoane durdulii, de tablă, cu roți mari. Aveam impresia că așa aș cunoaște viața adevărată, a tuturor care își aruncă papucii vechi, pantofii scâlciați, baticurile ferfeniță în lada de gunoi. Fantezia mea era bogată și așa a rămas și a marcat primele încercări literare.

Ne puteți împărtăși o amintire din timpul anilor adolescenței, care v-a marcat drumul în viață? Au existat profesori, catalizatori ai formării dumneavoastră ca viitor om de cultură?

– Se conturează cu ușurință momentul în care m-am simțit atrasă de frumusețea cuvântului împodobit de imaginație. Profesoara de limba și literatura română (în liceu așa se numea) a avut harul de a ne citi și a face în clasă analiza literară a poeziei lui Vasile Alecsandri Lunca Siretului. Parcă s-ar fi tras cortina când Emilia Milicescu (devenită mai târziu membră a Academiei Române) a evocat ridicarea ceții pe meleagurile unde copilărisem. Atunci mi-am dorit să fiu ca ea, să am puterea de sugestie pe care o dă cuvântul. Alt moment se datorează academicianului Alexandru Graur. Colaboram ca studentă la un catalog al publicațiilor și făceam rezumatul aparițiilor de lingvistică, deja știam câte ceva despre Iulia Hasdeu și mi-a împrumutat o carte despre Marie Bașchițev, sugerându-mi asemănarea destinelor celor două tinere răpuse de tuberculoză. Atunci mi-am propus să argumentez cât de eronată era afirmația lui. Și astfel m-am apropiat foarte mult de Iulia Hasdeu. Însă momentul decisiv, ce mi-a deschis poarta istoriei literaturii, a fost o discuție cu viitorul academician Eugen Simion. Publicam din când în când în Gazeta Literară și în Almanahul scriitorilor și dădusem poezia ei inedită România spunând: „De ce nu se republică opera Iuliei Hasdeu”, pe care eu am avut-o în mână doar din întâmplare? Răspunsul a fost dezarmant de logic. „Propuneți republicarea la o editură”. Așa a început totul. Aplecată pe manuscrisele ei, am deprins arta scrisului pentru alții. Am bătut la ușile editurilor pentru copii, ca să se publice poveștile Iuliei traduse de mine și am editat apoi și povești originale. Totul a curs ca apele unui râu limpede, din ce în ce mai voluptuos, în sensul nu că ar fi năvalnic, ci tot mai cuprinzător între maluri. În mod firesc m-am desprins din matca Hasdeu, găsind, fără să caut, propriul făgaș.

– Ce ne puteți spune despre scriitorii preferați și genurile literare asupra cărora v-ați aplecat mai mult pentru lectură și studiu în perioada cursurilor liceale și a celor universitare?

– Se citea foarte mult când eram în liceu, toți citeam mai mult decât era în programă. Profesoare inimoase ne recomandau cărți „dacă le găsiți pe undeva, pe la bunici sau mătuși păstrătoare”. În facultate, aveam la dispoziție biblioteca universității, dar niciodată nu reușeam să citim tot ce se recomanda la cursul de literatură universală. Ce trebuia studiat estompa dorința de a citi, abia mai târziu „am gustat” cu plăcere capodopere și cărți, recomandate de pasiunea cu care se făcea aluzie la cărți așa zis interzise. Eu cred că tipul de lectură îndrăgită depinde și se modifică după vârstă și preocupări. Așa de pildă, un Sadoveanu, un Bacovia, un Lamartine sau Balzac pot fi înțeleși într-un context strict personal, în timp ce Hugo, Dumas sau Shakespeare, parțial, pot fi oricând interpretați /înțeleși diferit. Într-o anumită perioadă, când nu îmi permiteam călătorii lungi, citeam cu nesaț despre Expediția Kontiki sau despre Insula Paștelui (și asta pentru că primul roman serios citit a fost Insula misterioasă, cine știe?!). Pe Sadoveanu și Hogaș i-am descifrat atunci când nu au mai fost autori de lecturi obligatorii și scriam poezii despre alei pustii și frunze căzute. Mi-e mai ușor să recunosc ce nu m-a atras, cum ar fi Dante și Petrarca, respectiv poezia de dragoste mărturisită, declarată în gura mare. Dar asta depinde de fire, de experiență… Urmăresc dramaturgia, de la romane ce se cer dramatizate, până la scenarii brodate pe schelete de nuvele. Caragiale a avut succes cu momente și schițe ce puteau fi foarte ușor scenarizate. Acum urmăresc cu interes cum pot fi folosite mijloacele audio și lumini în spectacolele clasice, cu condiția să nu se depășească anumite norme (ceea ce se întâmplă). Îmi place literatura noastră de începuturi, dar și literatura rusă – datorită profesorilor de la facultate, mari critici și istorici literari. De multe ori am descoperit scriitori fascinanți tocmai pentru că primiseră oprobiul public. La un moment dat, m-am aplecat mult asupra versului lui Maiakovski, tocmai pentru că am descoperit acolo mirajul cuvintelor inventate sugestiv și explicit. Apreciez traducerile și pe traducătorul care trebuie să aibă o cultură generală excepțională și încerc să-i apreciez efortul. Nu i-aș considera scriitori pe cei care pot transforma orice temă în roman istoric sau social, folosind doar subiectul și predicatul propuse de editură. Asta înseamnă transformarea artei scrisului în meserie. Și mă îndoiesc că vibrația mesajului ar fi suficient de puternică, cât să depășească rama documentarului. Poate da… poate nu.

– Ați scris și ați publicat mult – cursuri, dicționare, articole științifice, cărți pentru copii, poezii, eseuri, romane, piese de teatru, traduceri. Care este genul literar abordat care vă permite să exteriorizați cel mai bine trăirile, sentimentele, experiențele de viață?

– Poate pentru că în ultimul timp textele mele sunt scenete și piese de teatru, înclin să cred că momentele umoristice, dramaturgia, s-ar bucura de receptivitatea cea mai mare, mai ales că se citește tot mai puțin. Deși se scrie foarte mult cu senzația de eliberare, se abordează subiecte cu note autobiografice, dar nu avem răbdare decât să răsfoim romane de sute de pagini ale altora – în afară de cazul în care sunt scrise foarte captivant, ca într-un roman polițist. Descifrez ecoul unor evenimente actuale percepute ca o provocare, ca o descoperire a unei alte fațete a relațiilor, atitudinilor, aspectelor. Poezia nu mi-ar îngădui o astfel de tratare, versificația – da. Totuși, nuvela, proza scurtă, ajung mai repede să-și afle ca în oglindă o replică/un ecou în experiența de viață a interlocutorului și asta face ca cititorul să devină propriul personaj.

Aș dori să ne prezentați pe scurt câteva teme principale ale creațiilor dumneavoastră literare și chiar unul dintre volume pe care îl simțiți cel mai apropiat de suflet.

– Categoric pe primul loc rămâne ce am scris despre Iulia Hasdeu, începând cu volumele: Camille Armand, pseudonimul Iuliei Hasdeu, Iubirile Iuliei Hasdeu și Destinul necuprins al Iuliei Hasdeu. Este ca o datorie să împărtășesc tot ce am aflat din manuscrise, din opera ei, din documente. Apropiindu-mă de misterul existenței adolescentei răpusă de tuberculoză, am început să scriu despre opera ei ca și cum era săvârșit un act de dreptate. Întâi au fost articole în revista Limbă și literatură, apoi am identificat poezii nepublicate de către tatăl ei. Mi-a căzut în mână Scânteietoarea viață a Iuliei Hasdeu și am realizat că mai erau încă multe de spus despre genialitatea copilei și am publicat romanele inedite în franceză și română Mademoiselle Maussade/Domnișoara Ursuză, Les etourderis de Denise, Le fils gate/Fiul răsfățat. Pe când colaboram deja cu edituri am avut curajul să prefațez volumul Mademoiselle Maussade, tradus de Bogdan Petriceicu Hasdeu. Apoi nu a fost decât un pas să am curajul să traduc romanele Iuliei Hasdeu pentru copii, am început să scriu pentru copii. Recunosc că cele mai frumoase momente la lansările volumelor Caietul de citire, Povestiri despre Vlad Țepeș, Cățelușul meu iubit ș.a. mi-au fost oferite de reacția copiilor, când la întâlniri cu micii cititori ridicau mânuțele să mă întrebe de caietul de citire, de jurnalul de spital, de unde am știut despre Axioma turnului ș.a.m.d. Cât despre Iulia Hasdeu, ea mi-a oferit cel mai impresionant moment din viața literară, când am vorbit în aula Academiei despre ea. Nu faptul că am fost acolo, la tribună, alături de nume cu rezonanța ca Eugen Simion, Zoe Bușulenga, mitropolitul Nestor Vornicescu, ci pentru că s-a vorbit despre Iulia Hasdeu. Aceleași trăiri m-au încercat când la Centrul Cultural Român din Paris, în prezența ambasadorului nostru, actrița Valeria Gagialov a recitat versurile Iuliei în conferința mea despre ultima descendentă din familia Hasdeu.

– Să revenim la Iulia Hasdeu. Ce v-a determinat să înființați Asociația Culturală „Iulia Hasdeu”?

– În anul 1989, în luna mai, o promoție de foști elevi ai liceului nr. 15 din București s-a întâlnit în holul liceului din Bd. Dimitrov nr. 91, spre a serba cei 40 de ani de la plecare de pe băncile școlii. Ne-am amuzat amintindu-ne cum vârstnicii ne corectau, vorbind despre școala noastră comentând: „Școala numărul 15, adică liceul Iulia Hasdeu”. Am decis să înființăm această Asociație, din care să facă parte absolvenții, profesorii și elevii liceului omonim. Cum lumea asculta radioul și citea ziarele, mulți au răspuns invitației și adunarea constituantă a avut loc în amfiteatrul liceului. Printre noi erau nume cunoscute în lumea științifică și artistică din țară și din Republica Moldova: Andrei Șerban, Irina Petrescu, Constantin Vaeni, redactori, profesori universitari, scriitori, directori la mari fabrici și uzine, membri ai Academiei. La ședințele de cenaclu participă elevi, studenți, profesori și edităm materialele despre întâlnirile cu istorici și scriitori. Inițial, acestea erau la sediul Asociației, în liceu ori la Muzeul din Câmpina, la Fundația Drăgan, la sediul UNESCO. De când avem sediul în casa în care s-a născut Iulia, patroana noastră spirituală (singurul imobil din țară legat de numele familiei Hasdeu) am putut edita revista Mesaj literar și peste 14 volume despre familia Hasdeu sau lucrările membrilor Asociației. Astfel, în statutul Asociației am inserat un nou obiectiv, alături de cunoașterea și mediatizarea operei și personalității Iuliei Hasdeu și promovarea tinerelor talente, respectiv protejarea monumentelor. Meritoriu este faptul că Asociația Iulia Hasdeu are ca obiective cunoașterea și valorificarea moștenirii culturale, prin simpozioane anuale și concursuri de largă cuprindere, promovarea tinerelor talente, indiferent sub ce formă se manifestă și păstrarea patrimoniului cultural-material, respectiv al clădirii în care s-a născut Iulia Hasdeu, unicul imobil legat de numele dinastiei de cărturari Hasdeu Tadeu, Alexandru, Boleslav, Bogdan și Iulia, marcat cu placă memorială IULIA HASDEU, ca și cel din Paris de pe str. St. Sulpice nr. 14. S-a organizat prima ediție a Concursului de traduceri din poeziile Iuliei Hasdeu, anunțat în Cotidianul, așa încât au participat 82 de persoane din toată țara. Targetul era – evident – să se cunoască opera Iuliei Hasdeu, iar edițiile care au urmat au căpătat diferite aspecte, punându-se accent pe creativitatea tinerilor. Caravanele literare desfășurate în țară, dar și în Franța și Republica Moldova Pe urmele Iuliei Hasdeu (cu frecvență anuală), precum și parteneriatele cu instituții, institute culturale și cu alte organizații neguvernamentale, cu Ministerul Culturii, ne-au permis să publicăm operele Iuliei Hasdeu, să fie cunoscută activitatea membrilor Asociației, să participăm la toate Saloanele și Târgurile de carte în anii următori. Asociația a primit de-a lungul timpului diplome și medalii, în parteneriat cu alte cluburi UNESCO ca: România Unesco, Paul Polidor, Fundația Dana Ardelea, Fundația B. P. Hasdeu și Muzeul B. P. Hasdeu din Câmpina. Asociația își propune să promoveze în rândul tinerilor interesul pentru cercetare, creație și sprijinirea celor care se manifestă în domeniul artistic, fie că evenimentele au avut loc la palatul Cotroceni, la palatul Suțu, la Sala Dalles, la Muzeul Național al Literaturii Române, la Biblioteca Națională, la Câmpina sau la Iași. Nu este Crina Bocșan Decusară cea care făcea să fie sălile pline, ci amicii Iuliei din Asociația Iulia Hasdeu invitau pe toți să împărtășească bucuria întâlnirii cu generații.

– În ce constă activitatea acestei asociații? Prezentați-ne, vă rog, pe scurt, câteva evenimente culturale organizate și unele contribuții la promovarea operei Iuliei.

– Sub orice formă, întâlniri de cenaclu sau invitând personalități, ori în seminarii și simpozioane dăm posibilitatea ca fiecare să-și manifeste creativitatea. Mai ales tinerii trebuie să aibă acces la informație, ca apoi să o folosească cum vor. Au fost puse cărămizi la formarea societății, dar și a individului. Au evoluat sub ochii membrilor asociației tineri și mai puțini tineri ce au scris articole, apoi nuvele și apoi romane. Exista revista Mesaj literar, a cărui succes a fost transferat site-ului. Sunt mese rotunde, simpozioane, concursuri tematice și internaționale, caravane literare, unde ne întâlnim cei cu aceleași preocupări. Cu îndemnul/invitația Să o cunoaștem pe Iulia Hasdeu deja este vorba de modelul de existență spre a lăsa o amprentă. Societatea noastră este în schimbare, ori căutarea de-a-ți afla drumul se suprapune fericit pe tendința de a oferi posibilitatea alegerii. În întâlnirile de cenaclu, în caravanele literare, la un vernisaj, la o lansare de carte, la o conferință interesantă, socializarea își spune cuvântul, pentru că se intră în lumea celor care au ceva de spus sau sunt doritori să afle noile direcții.

– Ați participat la congrese naționale și internaționale. Vă rog să ne enumerați câteva lucrări pe care le-ați susținut.

– Poate ar părea că am dus o viață dublă – mă refer la viața de intelectual – pentru că felul în care m-am consacrat să o fac cunoscută pe Iulia Hasdeu este departe de pregătirea mea profesională. Am fost cadru didactic în învățământul superior, trecând prin toate etapele și la Institute foarte diferite ca profil. Baza am avut-o la Institutul de Construcții din București, la Catedra de limbi moderne, care pentru ingineri și viitorii ingineri însemna o oază de cultură generală, căci se studia lexicul de specialitate, la fel și la Academia Tehnică Militară, iar la Spiru Haret țineam cursul de limbă română și stilistică. Așadar, participările mele la Congresele Internaționale au fost (prin Societatea de slavistică și Asociația profesorilor) despre arta traducerii, despre metodologia predării limbilor străine în institute nefilologice, dar și despre Hasdeu, despre neologisme în poemele lui Maiakovski, Cronici în slavonă ș.a.m.d. Teza de doctorat este despre Cronicile române înainte de Macarie, Eftimie, Azarie. Congresele au fost în Germania, URSS, Bulgaria, Polonia, iar comunicările se aprobau la nivel de minister. Am participat la Congresele UNESCO în calitate de vicepreședinte și președinte Fraccu, dar acestea abordau altfel de teme, importante pentru implicarea țării noastre.

– Să ne referim și la activitatea publicistică. În ce reviste ați publicat și în care au apărut cel mai des creațiile dumneavoastră?

– Încerc să menționez câteva dintre reviste, mai ales că în ultima perioadă, când multe sunt on-line, colaborez la reviste din țară, când mi se solicită materiale. Însă satisfacție deosebită am avut de la publicarea în reviste și almanahuri, care, fiind puține, nu știu cine le citea și aprecia materialul, cum ar fi: Gazeta literară, Luceafărul, Revista de teorie literară, dar și Arici Pogonici, Cravata roșie (în secolul trecut!) Revenind la o discuție serioasă, consider că o colaborare la Astralis mă onorează, au apărut materiale semnate de mine în Curtea de la Argeș, Scrisul românesc, Mesaj literar (ca senior editor), Vitralii literare, Bucureștiul literar și artistic, Arena literară, Timpul, Cronica timpului. În ceea ce privește critica literară, mă limitez la nivelul de prezentare, pentru că nu am posibilitatea să știu ecoul. Atunci când fac prezentarea unei cărți nu știu dacă opinia mea se confirmă, dacă a fost receptată recomandarea mea. Dacă public ceva original, nu știu cui i-au căzut ochii pe textul meu. Uneori, dacă primesc ceva interesant, trimit celor pe care îi știu că sunt pe aceeași lungime de undă.

Având o activitate vastă pe tărâmul didactic, jurnalistic și cultural, sunt curioasă să aflu opinia dumneavoastră legată de literatura română din zilele noastre. Ce ne puteți spune? În final, doriți să transmiteți câteva gânduri tinerilor jurnaliști și scriitori?

– Deși încerc să mă depărtez de criteriile clasice (ca să nu spun vechi), nu reușesc totdeauna, dar voi spune numai generalități. Observ că au condei bun tinerii care provin din jurnalism, pentru că observația le este punctul de plecare. Când e vorba de lirism, se simte un fel de superficialitate, de a se remarca autorul doar prin dorința de a fi mai altfel, de a șoca. Nu mă bazez pe recomandările confraților, pentru că de multe ori elogiile se adresează autorului, fără a-mi oferi aprecieri despre cartea respectivă. De fapt, zicala românească: „Nu-i frumos ce e frumos, e frumos ce-mi place mie” mi-o însușesc, deoarece nu sunt critic literar.

Jurnaliștilor și scriitorilor ce semnează versuri, proză, scenarii le urez să ajungă la mintea și inima cititorilor pe care îi slujesc, căror li se dedică. Ei sunt jucătorii cei mai importanți în viața culturală a societății noastre, în vremuri de restriște sau de revigorare.

 

Vă mulțumesc foarte mult pentru acordarea acestui interviu și vă doresc mult succes în continuare.

– Mulțumesc.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *