O miză mare a fost pusă de Rusia asupra viitoarei arhitecturi de securitate a Europei. Amenințarea cu un război în Ucraina este atât de iminentă, încât cele trei întâlniri separate aranjate între Rusia și Occident în această săptămână au dus unii observatori spre comparații cu unele dintre marile momente similare anterioare – Yalta în 1945, Paris în 1960, Reykjavík în 1986. Mulți dintre analiști consideră că acest gen de întâlniri sunt de-a dreptul o greșeală.
Françoise Thom, istoric al Rusiei cu sediul la Sorbona, consideră că „nu există nimic mai periculos decât aceste schimburi la vârf, care, orice s-ar spune, alimentează inevitabil paranoia sau iluziile de grandoare și intoxicarea de putere ale elitelor conducătoare ruse. Dacă Occidentul este ferm, Kremlinul ajunge la concluzia că vrea să distrugă Rusia; dacă vestul oferă concesii, Kremlinul ajunge la concluzia că este slab și presiunea ar trebui crescută. De foarte multe ori, cea mai bună politică cu Rusia este aceea a tăcerii și a distanței: nu face nimic, nu spune nimic și rămâi pe poziție. Dialogul cu orice preț, mai ales când Moscova ne ține sub amenințarea armei, nu arată decât slăbiciune și încurajează Kremlinul să escaladeze”.
Dar iată că Joe Biden consideră că este nevoie de dialog și de recunoaștere diplomatică.
În timp ce Occidentul va dori ca discuțiile curente să se concentreze pe suveranitatea Ucrainei și pe plasarea rachetelor, Rusia va dori un răspuns la cererile sale formale triple, stabilite în proiectele de tratate: retragerea armelor nucleare americane din Europa, îndepărtarea forțelor NATO din apropierea granițelor ruse și renunțarea permanentă legală la aderarea la NATO pentru Ucraina și Georgia, ca parte a angajamentului de a pune capăt extinderii NATO. Într-un fel sau altul, acestea au fost revendicările permanente ale elitei politice ruse în ultimii 20 de ani. Iar unii oficiali occidentali se tem că acestea din urmă sunt ambalate pentru a fi respinse.
Diplomatul american George Kennan spunea la un moment dat, în timpul războiului rece, că „Moscova este un caz special”, care vede securitatea „ca pe o luptă răbdătoare, dar mortal, pentru distrugerea totală a puterii rivale, niciodată în pacte și compromisuri cu ea”. El a spus că Uniunea Sovietică sub Stalin a fost „un maestru în a distorsiona ofertele americane de dialog, de exemplu asupra viitorului Berlinului în 1949”.
Și fostul secretar de stat Henry Kissinger credea că Departamentul de stat „era populat de oameni naive, care credeau că argumentele bine construite ar putea convinge Rusia”.
Alexander Cadogan, fost secretar permanent al Ministerului de Externe al Marii Britanii, a scris ceva similar despre abordarea Rusiei, în jurnalele sale: „Totul îl favorizează pe răufăcător. Orice guvern cinstit luptă în timp de pace cu două mâini legate la spate”.
Churchill a spus odată că toate problemele lumii ar putea fi rezolvate dacă l-ar putea întâlni pe Joseph Stalin o dată pe săptămână. John F Kennedy a susținut că este mai bine să „ne întâlnim la summit decât la prag”, lucru pe care SUA l-au încercat mai regulat după șocul crizei rachetelor din Cuba. La conferința de la Reykjavík, din 1986, s-a relevat o relație aproape personală între Ronald Reagan și Mihail Gorbaciov, care i-a condus în pragul abandonării armelor nucleare. George Shultz, secretarul de stat al SUA, a amintit că „anterior a existat un sentiment de incertitudine în aer… Nimic nu părea previzibil”. Planul surpriză al lui Gorbaciov, aproape preluat de Reagan, a arătat valoarea dialogului, chiar dacă Margaret Thatcher i-a mărturisit ulterior disperarea față de Reagan lui Robin Butler, secretarul său de cabinet: „Nu știe nimic!”. Succesorul lui Reagan, George H.W. Bush, a la un summit din Malta, în 1989, prima întâlnire de la căderea Zidului Berlinului, a fost captivat de simțul istoriei pe care îl poseda Gorbaciov („Statele Unite și URSS sunt sortite să coopereze mult timp”) și chiar afirma că „trebuie să renunțăm la imaginea Rusiei ca inamic”. În realitate, Gorbaciov a fost trădat la o cină în seara următoare la Bruxelles, unde Bush i-a dat undă verde cancelarului Kohl pentru unificarea Germaniei, deschizând lungul argument despre termenii expansiunii NATO spre est, începând cu Germania de Est, scrie „The Guardian”.
A urmat „spectacolul” Bill Clinton și Boris Elțîn, însărcinați cu integrarea Rusiei în sistemul internațional. S-au întâlnit față în față de 18 ori – apogeul pare să fi fost Summit-ul de la Birmingham, din 1998, când relațiile erau atât de apropiate, încât cei doi au făcut schimb de carduri de informare confidențiale. Această relație s-a prăbușit după un apel telefonic în legătură cu bombardamentul NATO asupra Serbiei, un an mai târziu.
După aceea, era celor doi bărbați care se întâlneau pentru a rezolva problemele lumii s-a încheiat. Barack Obama a semnat un nou tratat strategic de control al armelor, Start, în aprilie 2010, cu Dmitri Medvedev, dar revenirea lui Putin la Președinție, în 2012, a dus la resetare.