◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro16.07.2024

Să nu mai fim dezbinați! Să nu mai fim dezbinați! Să nu mai fim dezbinați!

Unul dintre răspunsurile la întrebarea „De ce nu merg bine lucrurile în România?” este acela că suntem dezbinați. Dar nu suntem dezbinați de azi, de ieri, ci de câteva secole, de când Ro­mânia, o țară mică așezată la granița marilor imperii, a început să fie stăpânită de fanarioți, trimișii turcilor, înlocuiți apoi de masoni cu regii germanici, pentru ca pe urmă să intrăm în sfera de influență a bolșevicilor.

Nici în ultimii treizeci de ani lucrurile nu au stat mai bine. Acum abia înțelegem că pre­ședinții și mare parte  a guvernelor României care s-au perindat la putere în tot acest timp nu au fost cu adevărat votați de popor, ci, ca și în trecut, instalați de străinii sub a căror sferă de influență ne aflăm și care, parcă mai mult decât în ultimii trei sute de ani, ne pra­dă și ne stăpânesc.

 „Ne puteam opune acestei situații?”, se întreabă scriitorul și jurnalistul Gheorghe Fecioru. (Familia Ortodoxă, nr.4/183/2024) 

Și răspunsul: „Poate că da, dar numai cu ajutorul lui Dumnezeu și cu un spirit de jertfă pentru neam cum au avut mulți dintre marii noștri domnitori, pe care însă politicienii de astăzi îl refuză, prefe­rând în cel mai bun caz indiferența, dacă nu chiar trădarea.

Cât au fost fanarioții la putere, grecii, ca oameni ai domnitorului sau arendași, erau cei care făceau legea. Când a venit vremea regi­lor germanici, străinii de toate neamurile, de multe ori cu nume românești, s-au alăturat grecilor în Parlament, încât, dacă îi mai pu­nem la socoteală și pe românii trădători, atunci cei iubitori de neam erau cu totul minoritari. Sistemul partidic, în loc să aducă democra­ția mult visată, a instaurat haosul în politica românească, pe fondul căruia mediocritatea, arivismul și ticăloșia au devenit virtuțile de bază ale guvernatorilor țării. Ideile liberale nu erau altceva decât platforma vânzării patriei la străini. De altfel, tocmai de aceea și erau sus­ținuți fie de austro-ungari, fie de englezi sau francezi.”

Mihai Eminescu descrie foarte bine această situație în publicistica sa.

                                                             

Cine a ajuns în Parlament? Țărani?

Nu sunt. Proprietari, nu. Învățați, nici cât negru sub unghie. Fabricanți, numai de palavre. Meseriași, nu. Breaslă cinstită nu au. Ce sunt dar? Uzurpatori, demagogi, capete deșerte, leneși care trăiesc din sudoarea poporului fără a compensa prin nimic, ciocoi boierași și jucători de cărți și oameni cu darul beției, caraghioși, Iată banda ocultă care guvernează azi România!”.

 

Propriul nostru drum în istorie

      

În perioada interbelică, deși România era de ce­le mai multe ori condusă de țărăniști și liberali, mulți dintre ei agenți ai englezilor, germanilor sau ai altor interese, s-a ridicat însă o generație care îi făceau din nou pe români să simtă că sunt cineva în istorie.  Tineretul român, coagulat de gândirea națională și creștină, lupta pentru moralitate și pentru libertatea pe care numai suveranitatea ți-o poate da. Era prima oară după două sute de ani când românii păreau să-și arate darurile extraordi­nare în simfonia neamurilor europene. Românii erau mândri că sunt români, având propriile va­lori, propriul sens istoric. Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Mircea Vulcănescu, George Manu, Dimitrie Guști, Vasile Pârvan, Octavian Goga, Nicolae Paulescu, Henri Coandă, Corneliu Zelea Codreanu și, de ce să nu o spunem, savantul Nicolae Iorga, inspirau tineretul român din care făceau parte oameni ca Mircea Eliade, Petre Țuțea, Ion Barbu și mulți alții. Acești conducători de școli filosofice, sociologice, teologice, medicale sau de doctrină politică național-creștină dădeau sens unei Românii care dorea să renască, găsindu-și propriul drum în istorie. Dar pentru un popor mic ca al nostru, înconjurat de dușmani ai Ortodoxiei sau ai neamului, acest vis s-a dovedit imposibil de realizat până la capăt.

Lucrând prin politicienii trădători ai par­tidului liberal și țărănist, străinii au reușit să închidă în pușcării pe mulți din floarea neamului nostru chiar înainte de venirea comunismului. Astfel, Sfântul închisorilor, Valeriu Gafencu, sau Ioan Ianolide au fost găsiți de venirea comunismului în închisoare, din care cel dintâi nu a mai ieșit decât pentru a merge pe ultimul drum, către Domnul.

Caracterizarea făcută societății de Ioan Ianolide, adusă în actualitate de Gheorghe Fecioru, este deosebit de relevantă:

Trăim astăzi într-o lume plămădită rău și dospită acru. Teama plutește peste suflete, în aer, în natură, până în soare. Nu mai există dragoste și respect între oameni. Nu mai sunt sentimente, nu mai este noblețe, a dispărut generozitatea. Oamenii suferă fără Dumnezeu și-L caută, dar sunt luate măsuri severe ca să nu-L afle, căci comuniștii nu sunt dispuși să împartă puterea cu El. Un popor cultivat, bogat, conștient de drepturile sale este un pericol. Un om cu credință, cu idei, cu idealuri este dușman din principiu. Idealul lor este un popor amorf, încovoiat, care să nu gândească și – Doamne ferește! – să nu ajungă să acționeze. Legea societății este dependența, căci poporul care așteaptă cu mâna întinsă mila stăpânului poate fi strunit fără dificultăți.

Copiii se destrăbălează de micuți și la maturitate sunt deja scârbiți de viață. Nu știu nimic despre Hristos, despre Biserică, nu știu nici să-și facă semnul crucii. Bătrânii gândesc și ei libertin și se prostesc în perversiuni. Dezmățul e general, dar se păstrează cu strășnicie tăcere asupra lui. Minciuna a devenit inteligență, căci se minte de sus în jos și se minte atât de des, încât adevărul nu mai există. Furtul s-a generalizat, afacerile murdare înfloresc la toate nivelele, relațiile și nepotismul sunt calea sigură spre reușită. Omul este indiferent omului și, prin urmare, răul nu mai are nici o stavilă”.  

Iar comentariul scriitorului este sugestiv: „Comuniștii bolșevici, ucenici mai apropi­ați ai tatălui lor, diavolul, au declanșat însă un adevărat război întregii generații interbelice formate din mari cărturari și savanți, precum și împotriva tuturor celor care asumaseră o așa-zisă conștiință românească, pe care o identificau peiorativ cu legionarismul. Românii – un mic popor ortodox – îndrăzniseră prea mult în a-și dori afirmarea în istorie. Războiul acesta, dus mai ales de străinii bolșevici puși la conducerea țării, dar și de către trădătorii români, a fost un război împotriva ființei neamului românesc, a tot ce avea acesta mai bun si mai frumos, îm­potriva unei generații prin care poporul român îndrăznea să creadă că va renaște dobândindu-și propria identitate și suveranitate.

De fapt, miza era identitatea, dragostea față de ceea ce ești, modelele, idealurile si valorile neamu­lui, credința, care îi puteau ține pe români uniți și  puternici. Pentru aceasta, bolșevismul a dus în țara noastră un război total împotriva celor care putea fi modele pentru popor, omorându-i pe cei mai mulți în interogatorii, în pușcării sau la Canal, împo­triva identității naționale, culturale și de credință. Și pentru că Ceaușescu era în felul lui naționa­list, Securitatea a avut grijă să cultive în numele lui un naționalism stricat, bolnav, întemeiat pe discursuri paranoice, pe „Cântarea României”, pe o credință moleșită, cuminte, fără „misticisme” și fără predicarea adevărului, o credință care să nu atragă oamenii, ba chiar să-i respingă prin praful care se așeza adesea pe un mod sclerozat, superficial de manifestare a Ortodoxiei. Scopul era clar: intoxicarea românilor cu un fals naționa­lism, astfel încât să le surpe cu totul încrederea în ei ca neam. Să nu uităm că serviciile secrete erau infiltrate încă din perioada interbelică cu agenți ruși sau occidentali, care nu puteau să lucreze decât pentru disoluția neamului.”

 

Mize false

Credeți că de la sine au renunțat mănăstirile românești în timpul comunismului la sluj­bele de noapte, la privegheri, la spovedania și împărtășania mai deasă? Nu, toate făceau parte din programul de slăbire a vieții bise­ricești. Biserica se dorea de către comuniști o simplă instituție filantropică, iar monahismul curățat de „misticisme”, adică de lucrarea Tainelor, de viața ascetică și profunzimea căutărilor; trebuia să devină un fel de C.A.P. sau un obiectiv turistic, ori o „rezervație an­tropologică”, după cum ne spunea Părintele Petroniu, Starețul Mănăstirii Prodromu din Sfântul Munte.

Ieșiți din reeducarea comunistă, cu o conștiință de sine alterată, cu o identitate creștină si culturală cvasi-necunoscută, dar cu  o  adulație față de tot ce este Occident (și asta cultivată de Securitatea vizionară ce anticipa căderea comunismului), poporul român nu știa că un alt plan de reeducare îi era hărăzit de către păpușarii lumii. „Desigur, noua fază trebuia să conducă la o disoluție și mai accentuată a identității și valorilor. Ba mai mult, pe fondul unui complex față de Occident, hipertrofiat de „marii” intelectuali ai țării, românii au fost determinați să accepte tacit toate măsurile de distrugere a economiei românești și de înstrăinare a pământului și a bo­gățiilor naturale. În final, realizând că au rămas fără un loc de muncă, aproape fără țară, mul­ți dintre români au părăsit corabia neamului pentru „minunata” lume a Occidentului, unde au trebuit să o ia de la zero, precum emigran­ții secolelor din urmă. Românii își lăsau astfel în urmă propria istorie, cultură și credință, pă­mântul pentru care au murit strămoșii lor și toate idealurile istoriei noastre, pe care cei mai mulți nici nu le cunoscuseră vreodată. Astfel că România a pierdut, în treizeci de ani, mai mulți români decât în mai toate războaiele prin care a trecut în ultimele sute de ani, industria fiind distrusă atât de mult, de parcă în fiecare mare oraș ar fi fost aruncată o bombă atomică.

De fapt aceasta este una dintre simptomele bolii dezbinării care a fost sădită de-a lungul a câteva sute de ani de dușmanii neamului nostru, care au înțeles că mai lesne este să distrugi po­porul dinlăuntru, instaurând războiul fratricid al dezbinării, decât să te lupți pe față cu armele culturii și ale credinței. Iar lecția interbelică nu  au uitat-o. Românii pot renaște istoric și pot să-și dovedească forța și măreția ca popor, deve­nind prin aceasta concurenți, și chiar periculoși, prin modelul valoric pe care-l pot impune în lume. De aceea, nu întâmplător am ajuns să ne luptăm cu noi înșine, pierzând din vedere inte­resul nostru comun ca neam.>>

 

Ce ne rămâne de făcut?

,,Desigur, este un drum lung pe care trebuie să pornim, conștienți că numai împreună cu Dumnezeu putem ajunge la destinație, susține redactorul-șef de la Familia ortodoxă Gheorghe Fecioru. Aceasta înseamnă, întâi de toate, să ne naștem copiii pe care El ni-i dăruiește, să-i creștem și să-i educăm în valorile neamului, dar și în cele ale culturii universale, în credința ortodoxă, departe de mediile disolutive ale comunicării în masă. Să ne cunoaș­tem istoria și să ne cinstim sfinții și înaintașii. Să credem în valorile românești, descoperindu-le în firea românească atât de bună, în omenia, mo­destia, dragostea de aproapele pe care și străinii le-au recunoscut dintotdeauna poporului nostru. Da, trebuie să ne trezim și să luăm totul de la capăt! Nimic nu e prea târziu cât timp Domnul mai îngăduie curgerea istoriei.

       Dar trebuie să punem început bun — în fie­care zi a vieții noastre, un nou început!”

 

În ajutor DEZBINĂRII NOASTRE: înțelepciunile  Starețului Dionisie,

duhovnicul de la Sfântul Munte Athos” – Chilia Colciu

 

Noi nu suntem uniți. Ce unire? Vai de capul nostru! Nici înțelepciunea grecului n-o avem, măcar asta. Fiindcă suntem răzvrătiți.  Împotriva neamului nostru. Suntem răzvrătiți, suntem mândri. Omul, când e mândru, nu mai are dragoste. Când are smerita cugetare, îl luminea­ză Dumnezeu la minte cum să facă ca să aibă dragoste, mai întâi față de neamul său. Dar dacă ești mândru, de-acuma singur îți tai craca de sub picioare.

Grecii au înțelepciune. De la începutul începuturilor, vezi că înțelepții cei mari la greci au fost. Ei au dat înțelepciunea grecească, vezi? Și uite, după ce a venit Ortodoxia, tot grecii sunt cu conducerea Ortodoxiei. Vezi? Grecii, fiindcă au minte. Ei, acuma, astea-s lucrurile lui Dumnezeu, iar noi n-avem ce face decât numai să facem răbdare și să respectăm ceea ce ne spun Biserica și Sfintele Scripturi.

Noi suntem o fire de om, un așa soi de oameni că între noi nu ne putem înțelege. N-avem nici rușine de oameni și nici o ambiție, așa, patriotică, adică naționalistă. Nu! Ne luăm la ceartă între noi și ne ducem și ne plângem la străini. Ei, cum poți acuma să reușești? Vezi, asta-i prostia la om. Nu-i dreapta socoteală. Fiindcă-i mândria la mijloc. Fiindcă la mijloc la noi este și prostia. Mândria cu prostia. Altul, care-i deștept, e mândru, dar știe cum să se înțe­leagă cu ai lui, fiindcă-i deștept. Nu vezi?

     Este o istorie la greci care zice că erau doi filosofi care atâta se urau între dânșii, de erau   aproape să se omoare. Nu se omorau ei, dar filosofau într-un fel… ca la moarte. Acuma, țara lor a avut necazuri cu dușmanii, cu o țară îngrozitoare, că o să vină să facă război și cutare. Țara știa că erau deștepți filosofii ăștia și le-a zis: „Măi, uite, să vă duceți să vorbiți din partea gu­vernului nostru și să faceți pace cu țara cutare”. Acuma, ei erau la cuțite, dar au zis: „Hai să mer­gem să vedem ce putem face. Dacă reușim, e bine”. S-au dus, au reușit, acuma unul dintre ei zice: „Am reușit, dar răutatea rămâne între noi. Nu ne putem împăca. Noi avem ce avem între noi, dar națiunea mai întâi! Acuma, fiindcă-i națiunea la mijloc, ce am eu cu tine personal, na, lăsăm mai încolo”. Uite, vezi, ei țineau la națiune mai mult decât la patima lor!

Românul are așa, o lipsă – nu-1 iubește pe fratele lui cu adevărat. Durerea cea mai mare este că noi între noi nu ne iubim, noi între noi. Dacă și aici, și în monahism se strecoară ispiti­torul ăsta! Tu ești român si eu român, dar el se bucură când îți poate săpa o groapă ție, în fața dușmanului. În fata dușmanului, care dușman e si al lui,  și al meu. El se unește cu dușmanul lui și al meu ca să mă distrugă pe mine. Am observat că multe întâmplări din acestea s-au întâmplat și asta-i dureros.

Așa suntem noi sortiți, să nu ne putem înțelege între noi. Asta-i una dintre patimile noastre. Cea mai grea. Și cea mai titanică.

Dacă nu există smerenie, nu poți să te găsești unul cu celălalt. Asta vine din cauza egoismu­lui. Cu noi înșine suntem mai egoiști. Noi cu noi înșine. Adică noi suntem piatră de sminteală a neamului nostru. Uite, oriunde se duc, românii au purtări frumoase, dar între ei… Nu-i smerenie, nu-i smerenie. Asta-i lipsă de dreaptă socoteală. N-avem ambiția aceea: „Măi, sunt român și ăsta-i român. Românii care se duc în America, la toți le e rușine să se prezinte, să spună: „Măi, sunt român, orice s-ar întâmpla”. Nu. Ei, dacă învață engleza, de-acum le e rușine să mai spună că-s români și se unesc cu alții. Pe când grecii, cinci familii dacă au, se duc deoparte și de-acuma ei fac, prima dată, scoală. Scoală si biserică. Pun cruce acolo, și deodată spun, dacă au o școală și dacă e și vreo bisericuță cât de cât, acolo: „Aaa, suntem greci, și suntem creștini!”. După aceea trebuie să facă și o cafenea, că acolo la cafenea se adună și discută chestiuni politice. Uite, asta-i. Și biruiesc. Biruiesc.

Vezi, și la noi, nu ziceau vechii noștri români că „unirea face puterea”? Dacă este unire, ai putere. Dar dacă nu ești unit… Aici, în Colciu, au existat opt chilii, chilii așa cum e și „Sfântul Gheorghe”, unele mai mici, altele mai mari, din care șase au fost grecești și două românești. Astea două românești care au  avut dragoste între ele, așa, veșnic, de o sută de ani, au rezistat până astăzi. Cele grecești, fiindcă s-au înțepat una pe alta, au rămas numai două. Vezi? Astea două chilii româ­nești, dacă vor avea dragostea care a fost până acuma, să știi că o să existe. Dar dacă s-or despărți, să știi că foarte curând se dărâmă.

Scriu Sfinții Părinți că vrăjmașul se luptă foarte, foarte tare cu noi, cu creștinii ortodocși, ca să n-avem pace, să nu ne împăcăm. Dar noi, chiar de n-avem adevărată dragoste duhov­nicească, dar cu zorul, silit măcar să arătăm dragoste, chiar dacă n-o simțim în sufletul nostru – dar tot să avem ceva! Că încet, încet, încet fug ideile cele rele pe care le bagă vrăjma­șul în inima și în cugetul nostru și iar revenim la Preablândul Iisus, la Dragostea adevărată. Vezi, de aceea zice Sfânta Carte: „Dragostea acoperă mulțime de păcate”. Dacă în societate este dragoste și unire, mai bine ca așa ceva nu există. Dar dacă este falsitate și oamenii sunt cu două fețe, atunci: „Vai vouă, fățarnicilor!”.

Eh, răbdare, cu speranță la Bunul Dumne­zeu că poate se vor îndrepta lucrurile… Dacă n-o fi cumva spre mai rău, fiindcă dușmanii s-au înmulțit si numai Dumnezeu știe ce-o mai fi. Dar fie voia Domnului! Noi să facem răbdare și să avem ambiția aceea că suntem români și creștini. Că astea două o să ne ajute ca și națiunea să n-o pierdem, și Ortodoxia, sufletul, să-l putem scăpa din ghearele Satanei. Eh, Domnul să ne fie întru ajutor.

 

Grigore Radoslavescu

Președintele Filialei Iași a UZPR

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *