(Re)lectura lui Eminescu este un demers care reclamă o adecvare la realitatea unei istorii literare care însumează peste un secol și jumătate de receptare critică, dacă avem în vedere anul debutului eminescian, 1866. Judecățile de valoare emise de cele mai importante instanțe critice au fost, din păcate, ignorate de cohorta de detractori înverșunați, de la Alexandru Grama, Aron Densuşianu, Anghel Demetrescu, Gr. Gellianu, Petre Grădişteanu, N. Ţinc, Nicu Xenopol, Al.Macedonski, B.P. Hasdeu şi G.I. Ionnescu-Gion și până la cei din urmă zeloși demolatori contemporani, Horia Roman Patapievici și Lucian Boia.
E greu să califici judecățile unui biet canonic de Blaj, Alexandru Grama, care, în 1891, scria, cu pretenții de instanță, că „Eminescu n-a fost nice geniu, nice cuprins de lumea ideală, ci un biet versificatoriu, tare de rând, tâmpit pentru lumea aceasta prin natura sa, prin ocupaţiunile şi tendinţele sale”… Pe alții, Demetrescu şi Densuşianu, Călinescu i-a pecetluit fără echivoc pentru judecățile lor cu „dobitocie”, „cretinitate” („Judecăţile lui Anghel Demetriescu sunt ale unui cretin”). Etichete care se potrivesc de minune și pentru Horia Roman Patapievici și Lucian Boia. Cum să judeci altfel afirmații ca „Eminescu, cadavrul nostru din debara, de care trebuie să ne debarasăm”. (Horia Roman Patapievici)
La doi ani de la moartea poetului, în 1891, Titu Maiorescu profețea că secolul douăzeci va sta sub semnul geniului său. Deși temerară, îndrăzneață, afirmația lui Maiorescu s-a dovedit inexactă, neîncăpătoare, pentru că și secolul douăzeci și unu stă tot sub semnul lui Eminescu, ba, mai mult, Nichita Stănescu afirma, dincolo de metaforă, că viitorul poeziei românești va sta sub semnul întoarcerii la Eminescu. Opera lui Eminescu a fost realizată în proporții covârșitoare între 1866 și 1883, deci în 17 ani – lada cu manuscrise predată de Titu Maiorescu Academiei Române, conținea aproape 16.000 de pagini. Despre ea s-au scris aproape 700 de cărți și a fost tradusă în aproape 70 de limbi. Cine să valideze opera eminesciană, cine să aibă dreptate, niște detractori, iar toți ceilalți, care au valorizat-o, să se fi înșelat, să se afle în eroare de judecată? Viabilitatea operei eminesciene e dată și de faptul că ea continuă să suscite interes, că încă este emblema cultural identitară românească.
«„Eminescu, cel fără de care am fi mai altfel şi mai săraci” (T. Vianu), cel despre a cărui „personalitate copleşitoare, cultură de nivel european, farmec al limbajului” au scris nenumăraţi critici, dând literaturii române însemnul eternităţii, forma de expresie absolută a puterii de creaţie a poporului român. Printr-un proces în care geniului limbii i se suprapune munca fără preget, Eminescu a devenit cel mai mare creator de limbă al românilor; și-a construit şi fixat, în eternitatea spiritului românesc, opera, într-o înfăţişare considerată drept reforma lingvistică cea mai importantă a literaturii române moderne. Perpessicius scria despre poezia eminesciană că reprezintă emblema liricii noastre – „Ca o fântână de reîntinerire, lirica lui păstrează intacte virtuţi; e ca un izvor incoruptibil – dintr-însa îşi potolesc setea nepieritoare toate generaţiile fără osebire. Căci alt izvor, aşa de miraculos ca al liricii lui, poezia românească nu are”. Nu ne rămâne decât să spunem, ca şi Emil Cioran, că „suntem prea obligaţi lui Eminescu, faţă de geniul său şi faţă de tulburarea pe care ne-a lăsat-o în suflet!” Eminescu străbate timpul cu o forţă nealterată, reiterată în actualitatea literară contemporană, deschizând, prin modernitatea gândirii şi creaţiei sale, drumul spre şi mai depline împliniri.
Generație după generație a învățat de la Eminescu şi voinţa şi trăirea, simbolul existenţei noastre. Arta geniului literaturii române, a poetului nepereche: „[…] era o frumuseţe! O figură clasică încadrată de nişte plete mari negre: o frunte înaltă şi senină, nişte ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând şi adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare. Aşa l-am cunoscut atunci, aşa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel şi trist; comunicativ şi ursuz; blând şi aspru; mulţumindu-se cu nimic și nemulţumit întotdeauna de toate; aici de o abstinenţă de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieţii; fugind de oameni şi căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic şi iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nenorocită pentru om!” Moral şi fizic, cu totul deosebit, avea să străbată veacurile, să rămână veşnic viu în universul cunoaşterii şi al devenirii noastre.
Raportându-ne la principiul poetic eminescian, cel al „îngemănării”, al 
consubstanţialităţii, se poate spune că „expresie de sens fond şi formă să se pătrundă, să se confunde” (nota poetul foarte devreme, pe când traducea cartea lui Rötscher, „Arta reprezentaţiei dramatice”), constituie principiul de bază în poetica lui Eminescu, adâncind, deopotrivă, înlăuntrul fiinţei şi înlăuntrul limbii, spaţiul, în care fiinţa își asumă întrebări, și limba, unde virtuţile se întemeiază. Construirea poemului eminescian este tocmai căutarea acestui spaţiu sacru în care „Cuvântul” să-şi recupereze esenţa originară. În acest sens, Eminescu este întâiul poet român care, pe de o parte, „nu mai descrie poetic” lumea, ci „îşi asumă întrebările fiinţei” și schimbă radical esenţa poeziei: nu creaţie artistică „prin limbă” (ca la Alecsandri, de exemplu), ci creaţie artistică „în limbă”. Prin aceasta, „Poezia” devine, în sensul lui Croce, o artă specifică, nu un gen literar – genul liric, alături de genul epic, genul dramatic, în interiorul a ceea ce se numeşte (în mod curent) „arta cuvântului”.
Problematica receptării poeziei eminesciene ca formă şi limbaj are drept punct de plecare reflecţia asupra expresiei cu rădăcini statice, de esenţă dinamică, ritm vital, altfel spus, menirea de a însufleţi şi impulsiona tot ceea ce există, de a emoţiona. Citind opera eminesciană, te confrunţi cu dorinţa de a înţelege ceea ce poetul exprimă prin cuvintele care dau sens lucrurilor, eternizându-le. Interpretarea poeziilor lui Eminescu aduce în prim plan problematica referentului, trezeşte bogăţia inepuizabilă a sensibilităţii umane care devine poarta deschisă a receptării. Dacă profesorul şi elevul pătrund deopotrivă în acest „joc” al denotaţiei şi conotaţiei, de negări şi afirmări succesive, nu va fi greu să înţeleagă concepţia artistică a creatorului care a încercat să transmită o viziune unică asupra lumii, perspective neobişnuite asupra obişnuitului, valenţe necunoscute asupra cunoscutului, folosind o adevărată strategie prin care atrage receptorul, cucerindu-i coparticiparea şi adeziunea. Rolul profesorului este să-şi ajute elevul să găsească intrarea pe tărâmul imaginaţiei creatoare, astfel încât receptarea să devină un act firesc, chiar dacă mult prea complex, dar în cele din urmă strategiile didactice folosite vor fi cheia cu care va „deschide un teritoriu pe care ochiul cel mai exersat nu-l poate contempla fără oarecare ameţeală” (Ion Coteanu ). Dacă orice mare operă poetică este – spunea Borges – „o grădină a potecilor ce se bifurcă“, am considerat că planul de profunzime al mesajului poetic eminescian ne determină să conducem cititorul de poezie în a descoperi farmecul universului senzorial şi perceptibil al concretitudinii imaginative, trăită cu bucuria unei noi ordini sensibile instaurate, şi a enigmelor semnificaţiei poetice.» (din Argument, Cristina Sava, Eminescu – Lectură și interpretare, Editura Vatra veche, Târgu Mureş, 2020).
Receptarea acestei opere, pentru cei mai noi cititori, beneficiază de suportul judecăților de valoare de până acum, a căror influență, nu poate fi contestată, dar contează și capacitatea de interpretare care vine din cumulul memoriei culturale. Cristina Sava, lipsită de inhibiții și complexe, vine cu un suflu înnoitor, într-o zonă cu drumuri bătătorite, propune grile de lectură în spirit didactic, dar fără să se lase confiscată de tentațiile didacticiste. Nu propune un nou Eminescu, ci pune în evidență și alte substraturi ale unei opere care nu-și epuizează filonul interpretativ. Conștientă de plusurile formative prin înțelegerea operei eminesciene, Cristina Sava are o țintă clară pentru formarea receptorului de poezie, tocmai la vârsta la care întâlnirea cu Eminescu poate lăsa urme pe toată viața.
NICOLAE BĂCIUȚ