PUIU RĂDUCAN: „SCORPIA FLĂMÂNDĂ” (Editura „Mircea cel Bătrân”, Băile Olănești, 2022, 197 p.)
Citind cartea poetului, prozatorului și publicistului Puiu Răducan din Băile Olănești (n. 28 iulie 1951, în Tetoiu-Țepești, Vâlcea), SCORPIA FLĂMÂNDĂ (Editura „Mircea cel Bătrân”, Băile Olănești, 2022, 197 p.), un roman preponderent narativ cu teză de substrucție onto-cosmogonică, ne-au venit în minte multe scrieri din literatura universală, dar, ca să rămânem în cadru național, am aminti, potrivindu-se cu felul scrierii, de viziunea privind „demonismul” din lirica eminesciană, de „kir-ianul”-ismul lui Caragiale, de „satanismul” lui Macedonski, ba chiar de o anumită viziune argheziană a Lumii create, părăsită, însă, lăsată de izbeliște din cauza păcătoșeniei sale, de către Pantocratorul devenit, potrivit lui Mircea Eliade, Deus otiosus („De când s-a întocmit Sfânta Scriptură/ Tu n-ai mai pus picioru-n bătătură…”). Nu-l putem uita nici pe Lucian Blaga, definind alcătuirea omenească drept relație, congruentă, între „trup” și „suflet”, având, tot într-o poezie de tinerețe, viziunea unei „pax magna”, ce ar ține ființa umană, predispusă la debalansare, în echilibru (o cumpănă între „eul”/ sufletul încercat de acel „strop de dumnezeire” și natura corporală/ trupul („pieptul meu” în care „dracul nicăiri nu râde mai acasă”), marele secret al vieții fiind păstrarea stabilității („Pesemne – învrăjbiți/ de-o veșnicie Dumnezeu si cu Satana/ au înțeles ca e mai mare fiecare/ dacă-și întind de pace mâna. Și s-au împăcat/ în mine: împreună picuratu-mi-au în suflet/ credința și iubirea și-ndoiala și minciuna.// Lumina și păcatul/ îmbrățișându-se s-au înfrățit în mine-ntâia oară/ de la-nceputul lumii, de când îngerii/ strivesc cu ură șarpele cu solzii de ispită,/ de când cu ochii de otravă șarpele pândește/ călcâiul adevărului să-l mustre-nveninându-l.” Ideea marelui antagonism onto-creaționist apare la Blaga în cadrul multor texte poetice și dramatice, amintind doar, în contextul cu trimiteri la bogomilism, de drama filosofică „Meșterul Manole” (1927).
Cam în acest orizont mai larg de reflexivitate, pornind de la miturile biblice și mai vechile legende ale popoarelor, dl Puiu Răducan își plasează problematica scrierii, desigur actualizată cu „istorii” concrete de familie de la noi, din ultimii 150 de ani.
Mai concret, tema cărții urmărește felul în care „scorpionismul”, în general duhul răului, se manifestă din plin în anumiți oameni, rădăcinile acestuia pierzându-se în mitul biblic al „păcatului” originar și în diferite legende, credințe, superstiții venind din preistorie… Dintr-un „Cuvânt al autorului”, aflăm că, după ce a publicat „atâtea cărți de proză și poezie, toate cu un suport realist, m-am gândit acum, în perioada «inutilității» (pensiei, n.n.), să scriu despre «facerea» lumii, ba, mai înainte, despre «facerea» planetelor, despre Adam și Eva, despre Domnul, dar și despre Diavol.” Altfel spus, autorul s-a gândit să ne plimbe „din Rai în Iad, prin niște «dansuri», S.F.-uri, (ne)contestate de știință și religie, tăvălite prin întâmplările pamfletiste ale vremurilor pe care le trăim”. Temându-se, oarecum, că Biserica s-ar putea „supăra” pe d-sa scriind despre „exorcismele” practicate acolo („un ritual însoțit de rugăciuni, descântece etc. care are drept scop alungarea duhurilor rele, a diavolului din trupul omului posedat”…de diavol!), autorul uită că Biserica Ortodoxă (cel puțin astfel am văzut recent la Tv atitudinea luată de ierarhia ecleziastică împotriva unor cazuri de „exorcism”, deci sunt „interzise” astfel de practici). E adevărat că există „molitvele („molitfe”!) Sfântului Vasile cel Mare”, rugăciuni puternice care se citesc numai o dată pe an cu prilejul schimbării anului creștin, la 1 Ianuarie, dar acestea sunt departe de a fi considerate (și practicate) „exorcisme”, poate în vremurile mai vechi acest „ritual al exorcizării” era practicat de „acei clerici inferiori, rânduiți și învestiți („investiți”) cu această putere a alungării duhurilor rele”. E adevărat că „problema exorcizării vine din timpuri vechi”, ceea ce îi întărește autorului convingerea că „diavolul este peste tot”, iar cititorul nu are decât să dea „verdictul” răsfoind „cu răbdare paginile acestei noutăți editoriale”. Cu mențiunea expresă că „orice asemănare a acțiunilor pamfletiste și a personajelor pamfletiene (!) descrise în această lucrare este ab-so-lut… în-tâm-plă-toa-re!…”
Și pentru a-și ilustra această teză etică, autorul nostru o ia foarte de departe, din vremurile nebuloase ale Facerii, când, potrivit miturilor biblice, Dumnezeu a creat planetele, reținându-se, între acestea, Soarele și Luna, care i-au creat „probleme” Creatorului de vreme ce iubirea dintre acestea nu însemna, în ordinea creației divine, decât un „incest”. În jurul relației dintre Soare și Lună s-au creat de-a lungul imemorialelor vremuri „cele mai frumoase, misterioase și romantice legende” privind misterul „celor două principii cosmogonice”, cei doi aștri apărând mereu „în antiteză” (simbolizând masculinul și femininul, ziua/ lumina și noaptea/ întunericul, iubirea și ura, căutarea și abandonul, îndepărtarea și apropierea, sau, ca în viziunea romanticilor, conflictul dintre „aspirația cosmicului către pământean” sau „aspirația transcendentului către real”, ca o iubire dintre doi aștri care rămâne „desăvârșită, irepetabilă, nepământeană”, dovadă că „sacrificiul suprem pentru o iubire adevărată se poate trăi doar la nivel cosmic”. Iubirea dintre Soare și Lună, evocată în atâtea legende, și condamnată drept „incest” impunând intervenția punitivă a Creatorului, este urmărită de autor în câteva cazuri, inclusiv la Alecsandri și la culegătorul baladei-legendă G. D. Teodorescu, „Soarele și Luna”, considerată „capodoperă a literaturii române”. Soarele, „regele aștrilor”, solidar și trist – Luna, intangibilă, „angelică și fragilă în compania stelelor, fidelă doar iubirii Lui”, „contopirea acestora într-o trăire intensă, nepământeană s-a numit eclipsă”… Desigur, toate legendele acestea, autohtone sau orientale (antrenând împărați, zmei, licorni, duhuri ale răului etc.), implicând eminența divină, pe Dumnezeu, sunt, în fond, viziuni populare, apocrife – ideea e că, refuzat în dorința lui, de atunci Soarele „umblă toată ziua după Lună să o privească, iar Luna fuge și se ascunde de Soare toată noaptea, iar călugării nu se căsătoresc”…
Povestea merge înainte și autorul evocă, după momentul „facerii” universului planetar, preocuparea Domnului de a crea prima pereche de oameni după chipul și asemănarea sa (mai întâi pe Adam, apoi din coasta acestuia pe Eva, prima fiind însă, după o legendă evreiască din Cabala, Lilith, prima „nevastă” care, unindu-se cu diavolul, l-a părăsit pe Adam etc.). După „starea de sfințenie” a acestor creaturi (cuplul adamic), „a sosit ziua în care Adam n-a mai ascultat porunca lui Dumnezeu”. Păcatul „proto-părinților” Adam și Eva conduce, se știe, la „ieșirea” acestora din Rai, conform teologiei creștine, păcatul trecând asupra tuturor urmașilor / oamenilor „în mod ereditar”. Ceea ce nu ar fi fost „specificat” în Biblie, rămânând „echivocă”, este problema fructului „pomului cunoașterii binelui și răului”, varianta „mărului” fiind acceptată unanim în creștinismul european. Dar pe acele vremuri biblice în Orient nu creștea „mărul” (reprezentabil în arte, printr-o mentalitate „ubicuitară”/ ubicuă), desigur, crede autorul, ar fi vorba de „alt fruct, posibil smochine”, cu frunze de smochin trebuie să-și fi ascuns rușinea perechea păcătuitoare până la alungarea din Rai…
O altă interpretare ar fi aceea care, conform lui Leibniz, anticii considerau păcatul respectiv drept o „felix culpa”, adică fericita greșeală din care a izvorât „actul cel mai nobil cu putință, sacrificiul lui Iisus Hristos” (idee de regăsit și la Sfântul Augustin sau Sfântul Toma, crezându-se că din această atingere cu Răul duhul sfânt „lucrează spre binele Universului”). Ispita și căderea în păcat este văzută de autor ca „o umbră fioroasă, murdară mucegăioasă” venită „din hăurile Universului”, pe care Dumnezeu o tot alunga de la Poiana Luminii, dar ea se furișase în „pădurea de tuci” din preajmă „cu intenția clară de a face rău, de a face ca mersul timpului să se măsoare-n lacrimi”. Astfel că, pe când Domnul se odihnea „cu capul pe o scamă de nor” după atâta muncă, profitând de faptul că Adam și Eva dormind și ei „la umbra mărului”, Diavolul „s-a transformat într-un șarpe, cu însăși fiica cea mare, Scorpia cea urâtă și rea, strecurând-o în buzunarul de la piept.” Fulgerător s-a suit în mărul ce făcea umbră „copiilor Domnului”, a scos Scorpia din buzunar și „a lipit-o pe un fruct”. Prima trezită din somn a fost Eva care, văzând sus pe creangă „un măr lucios și mare (care) se tot rotea”, a întins mâna luând fructul și mușcând „cu nesaț din savurosul fruct, care ulterior a devenit interzis”. Așa s-at fi „strecurat” Scorpia în trupul „setos” al Evei, altă variantă apocrifă făcând referire la Scaraoschi care, ispitit de „ntrepicioarele” Evei, a dat drumul prin iarbă duhului rău care ar fi pătruns „în trupul Evei”…
„De atunci – scrie autorul -, indiferent care ar fi varianta pătrunderii Scorpiei în trup, Eva a început să-și modifice comportamentul, imediat după-nghițitura bucății de măr, sau a… pătrunderii gândacului…” Sau. „Odată cu pătrunderea Scorpiei în trupul Evei, dracul a ajuns pe pământ și există-n fiecare om…” Deci e clar, scrie autorul, fiecare om „e posesor de diavol”, iar „cu diavol în trup, n-ai cum să nu te comporți ca-n iad”, „cu răul în minte și trup, oamenii au dat viață unor nelegiuiri fără seamăn”, „așa au apărut pe Pământ incesturile, violurile, ca formă, prezență a diavolului, a Scorpiei care macină trupul omului…” Dacă în unele părți ale pământului incesturile „au fost legalizate”, violurile, mult mai numeroase, au fost, îndeosebi în viața creștină, condamnate. Și, pentru a ilustra cu probe, autorul citează din Codul Penal al lui Constantin Mavrocordat prevederea ca făptuitorului să i se taie „scârbavnicul mădular”… Ca și aducerea în discuție a preceptelor creștine, amintind de părintele Ilie Cleopa, convins, din scrierile Sfinților Părinți, că Adam „a plâns 600 de ani pentru iertare”, Marele și Bunul Dumnezeu lăsând legi și porunci în decursul omenirii până la Moise… Sau amintind, pe aceeași temă, de lucrarea protosinghelului Ghelasie Spătăcean, stareț al Sfintei Mănăstiri Voivodeni din localitatea Dragu-Sălaj,… Sau considerațiile despre existența în același trup a două duhuri, „duhul sfânt și duhul rău, dar în cantități diferite”, în partea „scorpianică” a lucrurilor cordonul ombilical nerupându-se niciodată…
*
După toată această punere în cadru a celor evocate în carte, autorul – anunțând de la început laitmotivul „Scorpia există!”, care străbate poveștile întâmplate „în ultimii 150 de ani”, cu vagi localizări, – ni se adresează în deplină cunoștință de cauză și cu oarecare „complicitate” de a ne socoti martori: „Dau drumul mai jos unor întâmplări scorpiene de care tu, cititorule, nu ești străin, cunoști foarte multe cazuri de producție scorpiană”, cu specificarea că acest „monstru feminin cu mai multe capete, care scoate flăcări pe nări și al cărei sânge ar avea însușiri miraculoase”, nu are „nicio legătură cu «soția» scorpionului.”
Prima povestire, care ocupă și cea mai mare parte a romanului, este a unei fete, care, născută într-o familie modestă (tatăl „brigadier la C.A.P.”, iar mama casnică), va simți pe propria-i piele răul tratament al tatălui, un alcoolic aflat în „puterea scorpionică”, abrutizându-și familia cu „scandaluri și bătăi” curente. Fata, după absolvirea unei școli profesionale, devenită croitoreasă, va fi curtată de un tânăr, care, sub imperiul poftelor „scorpionice”, va abuza de ea, încă elevă, la 16 ani, în mod bestial, urmând, în sfârșit, să-i devină soție. Scorpie se va dovedi și „Doamna M.”, soacra, care, în loc să-și tragă la răspundere fiul-parazit pentru viața dezmățată („fără serviciu, muieratic, cu plăcerea jocurilor de noroc și toate relele lumii în sânge”, anturaj criminal, scandaluri și bătăi continue – se repeta, într-un fel, atmosfera din familia fetei), dimpotrivă o găsește tot pe noră vinovată de toate cele întâmplate. Povestirea înaintează la persoana întâi, pe zeci de pagini, aflând calvarul unei vieți distruse, al aceleia care va constata că „nu am nicio șansă în fața bestiei cu chip de înger și inimă de satan”. Este de-a dreptul incredibil ceea ce se întâmplă cu tânăra femeie (mamă crescându-și singură copiii, din care unii se nasc morți din cauza bătăilor din care nu se trezea decât „frecată cu apă și oțet”), rareori am întâlnit în pagini de literatură un asemenea tratament barbar, de-a dreptul diavolesc, asupra căruia autorul insistă dezvăluindu-ne cruzimi inimaginabile la care este supusă femeia de cel în care „Scorpia lucra la turație maximă”. De un naturalism vădit, multe scene frizează un senzualism care ne-a amintit de cuplul ce descoperă erosul din „Thalassa” lui Macedonski, de la descrieri de viol la, să zicem, trăirea orgasmului sau a stării de anorgasmie. Iată un pasaj de la p. 30-31: „Frământată de gânduri, care mai de care, dominate de Scorpia lăuntrică, Eva se-ntoarce agale de la Izvor. Cum a văzut «stalagmita» noduroasă, gulerată, nervoasă, gata să scoată fum pe nări, dintre picioarele lui Adam, «fata» a înnebunit de-a binelea. Au apucat-o «mâncărimi» groaznice, necontrolabile, a-nceput să ofteze, își pipăia întrepicioarele cu o mână, cu cealaltă își masa sânii. Herghelia de sânge mânată de Scorpie a-nceput goana nebună.”
Sau acest pasaj de un naturalism „savuros”, care sună curios în gura unei femei mature ce își analizează trăirile fiziologice din actele sexuale avute, o descriere aproape clinică, „ca la carte” și, de aceea, mai puțin literar-estetică și convingătoare ca mărturisire: „Ca orice tânără începătoare într-ale dragostei frumoase ar fi trebuit ca acel moment orgastic de început să fie marcat normal… prin declanșarea incontrolabilă de contracții ale mușchilor vaginului și perineului însoțite de o secreție a glandelor vaginale, urmat apoi de punctul de rezoluție caracterizat și el printr-o cădere a excitației, după cum bine știți./ Această «încălecare» forțată de care am avut parte însă la începuturi, pătrunderea înăuntru-mi fără de voie a «obiectului» lui, a dus la absența orgasmului (anorgasmia) și mult timp aceasta a devenit componentă esențială a frigidității mele. Nu știam ce înseamnă plăcerea orgasmului pe care am «gustat-o» însă destul de târziu…”(p.57).
„Călăul meu”, mărturisește la un moment dat femeia rămasă frigidă, este un individ fără scrupule, care-și împrumută până și femeia unor indivizi din anturajul criminal. Când femeia de doar 18 ani încearcă să-și revină crezând într-un „manierat” pretendent, fost coleg („o altă Scorpie masculină”), va avea o altă decepție, „bulversată și aiurită rău de tot”: va fi violată „de vineri de la prânz fără încetare de șapte bărbați până duminică seara, când am fost trezită cu apă rece” („specialitatea casei!”).
Revenindu-și, puțin, când a stat singură, femeia este „consiliată” de părinți și socri să-și „revină”, drept care mai încearcă o dată să reia traiul conjugal, dar soțul nu poate să-și schimbe firea, agresând-o din nou pe ea și pe copii, intrând într-un anturaj criminal și aducându-și amanta chiar acasă, după care, pe motiv că pleacă la muncă în … Africa de Sud, apoi în … Austria, se ascunsese undeva în Banat alături de amantă. Grupul infracțional va fi tras la răspundere și, alături de ceilalți, va face și „călăul” șase luni de pușcărie. Soția lui, mereu amenințată cu moartea și rămasă de frică în relație, află totul, dar va fi tratată mereu cu „scandal și bătăi” de către cel închinat „alcoolului și tutunului”, pierzând repetate sarcini, nașteri „premature” (impresionant decesul nou-născutului în spital sau al copilului împușcat care nu va mai vorbi până la șase ani!). Perspectiva din care protagonista își povestește viața alături de „călăul” său („comportamentul grotesc al soțului meu”) este una ulterioară, când femeia ajunge la maturitate, iar copiii, cu rezultate eminente în școală și cu facultăți terminate, sunt la casele lor: „Copiii, căliți de viață, au rămas cuminți, au învățat carte, au terminat școli bune și grele, chiar facultăți. Toată lumea bine, numai eu, nu…”
În sfârșit, femeia se hotărăște să „bage” divorțul, „care s-a tărăgănat un an de zile, după multe, multe peripeții, șicane și groaznice minciuni” (abia după șapte ani parazitul alcoolic și bătăuș va trebui să plece din apartament). Acceptând prietenia unui bărbat manierat, timp de doi ani („dragoste «criminal» de frumoasă”, care-i relevă adevăratul sens al iubirii!), care la toate întâlnirile din garsoniera prietenei sale îi aducea flori, femeia va fi așteptată în stradă de fostul soț și bătută până la inconștiență, cu deplasare de maxilar, fiind salvată de trecători. Din toate episoadele evocate, rezultă bestialitatea „călăului” și suferința fără margini a femeii, marcându-i tot restul vieții: „Frica trecutului nu-mi dă liniște, pacea de care aș avea nevoie nu-i de găsit!”
Așadar, însăși femeia meditează la soarta hărăzită, constatând, cu cuvintele autorului: „Scorpia este prezentă, Scorpia lucrează, Scorpia este permanent de serviciu, nu are concediu, nu are zile libere, nu ține post alb sau negru!…”
Aceasta ar fi „povestea tristă de viață” (p. 108) a femeii cu viață de calvar conjugal, poveste urmată de altele, bunăoară aceea „halucinantă” a unei tinere, care ar fi dorit să urmeze „Psihologia”, dar, din cauza tatălui, nu devine decât învățătoare, cu aceleași tribulațiuni erotice adolescentine, parcă trase la șapirograf, trăind același „coșmar scorpionic” din partea „masculului feroce” care o adulmecase și a cărui furie / abrutizare „nu cunoaște limite” („Amicul meu terorist, cu Scorpia-i lăuntrică mereu în călduri…”). Nu ar fi crezut că aceleași mâini care știau să mângâie „ar fi capabile să lovească atât de crunt”, supunând-o la perversiuni sexuale. Așadar, un alt caz în care „visul (unei femei) s-a transformat în coșmar” (p.126).
Povestea unei alte tinere femei este întrucâtva asemănătoare, cu soț iubitor de alcool, tutun și femei, „posedat sănătos de scorpie”, cu soacră „Scorpie” și doar cu alinarea copiilor pe care îi are. Tânăra, care-și iubește meseria, este educatoare la o Casă de copii, prilej de a vedea toate relele tratamente pe care colegele sale le administrează micuților instituționalizați – „Scorpiile s-au năpustit asupra lucrului bine făcut” (încă un episod de reținut pentru evidențierea unor mentalități din sistemul de învățământ)…
Același refren peste tot, poate prea ostentativ implementat în scrierea aceasta cu teză etică: „Și totuși, Scorpia există! Există cu tot acidul ei scorpionic, cu tot sufletul ei scorpionic cu tot… De la Eva încoace există Scorpie în fiecare trup…” Există, după cum reflectează o altă femeie („era măritată și mă iubeam cu altul!”, având copii dar neiubindu-și soțul), cam cu aceleași probleme de viață, trăind atât „anii scorpionici de intensitate maximă” ai tinereții, „de un groaznic întuneric”, dar și pe „cei dumnezeiești de-o frumusețe biblică”. Mărturisirea devine, astfel, o despovărare, o eliberare, are cu alte cuvinte valoare terapeutică („Consider o ușurare, Scorpia din mine mi-a dat voie!”)
Observația privind „fărașul de furnici dintre picioare” dă prilejul autorului să evoce, mai pe scurt, și alte cazuri: sunt femeile-Scorpii, unele mame urându-și/ blestemându-și fiii (spre deosebire de femeile-victime evocate în cele 150 de pagini), anateme care se transmit din generație în generație.
„Serialul duhului rău” continuă cu cazul unui tânăr psihopatic de 19 ani care pleacă în străinătate, neîmbrățișându-și mama prezentă la aeroport, pentru ca aceasta, astfel, să nu-l… umilească”. Minte sucită de tânăr care, desigur, când „va ajunge om”, va regreta…Sau frățietate scorpionească între o soacră și o noră, ba încă și altele…
Răul acesta scorpionic se transmite ereditar, din străbunică la nepoți, bunăoară la o femeie cu nouă copii, murindu-i băiatul cel mare într-un accident, iar o fată „avea și ea o mare doză de răutate în trupu-i dumnezeiesc”, fiind „posedată de drac”. Povestirea se întâmplă prin anii ’30-’40, neamul respectiv devenind „de râsul oamenilor”. Femeia cu șapte copii, fiecare marcat cu vreun beteșug, „posedată de drac”, rămâne văduvă. Ea nu era decât fiica altei Scorpii, care „asemenea mamei ei ajunge să-și înmormânteze propriul copil”, ba chiar și soțul: „O legătură diavolească de sânge și de neam!” Un atavism scorpionic, de vreme ce se transmite din mamă în fiică, generații întregi în care lucrează malefic aceiași „germeni scorpionici” („din punct de vedere rubedenic!”). „Iată fapte reale scorpionice unde fiica, mama și bunica și-au îngropat propriii copii, ele rămânând în viață.” (p. 178).
Concluzia reflexivă este aceasta: „Te pui cu Scorpia? Crezi că va ceda vreodată? Nu, omule! Nu va ceda! Odată ce stai cu ea la masă, îi aparții!”
„Relatările” respective sunt – ne asigură autorul – „mici fragmente din imperiul diavolesc, locuit de oameni cu chip de om.” Așadar, realitatea Răului în oameni, pe Terra noastră, este mult mai amplă, „suflul scorpionic” atingând impresionante proporții. Cele mai mari nenorociri, ne încredințează autorul, nu au fost aduse Omenirii nici de păcatul Evei, nici de potopul lui Noe, nici de marile războaie ori cutremure, „cea mai mare nenorocire a fost apariția… femeii diavolului, Scorpia roșie”, la facerea ei lucrând cu spor „diavolul cel mare, tartorele Scaraoschi, sute și milioane de ani”, întruchipând în făptura cu nume de om „esența răului”. Lucrând „metodic și permanent”, această fiică a diavolului umblă „cu busuioc otrăvit din neam în neam” și descinde „din străbunica ce și-a înmormântat copilul, din mama ei care și-a înmormântat soțul și primul copil, urmând sora ei care și-a înmormântat și ea copilul”, „satanica scorpie” vărsând o „enormă cantitate de acid scorpionic prin acel cordon ombilical din bunică-n nepoată, răul făcut oamenilor prin descântece și alte spurcăciuni face ca acea porție Dumnezeiască din aceste trupuri să se diminueze enorm.”
Ultimul episod menționează luna martie 1950, când o biată femeie, mamă a nouă copii, încearcă să scape de noua sarcină, dar nu reușește, așa că „nedorit de nimeni, s-a născut și drăcușorul”, intrând pe sub pielea lor. La puțin timp moare tatăl, într-un accident stupid, toți frații „s-au îmbolnăvit de câte-o boală”! Cel mare moare și el. „Drăcoaica”, sătulă de sat, merge la oraș, ajutând o vreme în familia fratelui, apoi „diavolița” se mută la soru-sa, în alt oraș, vine însă vremea să-și „caute disperată pămpălăul” care s-o tolereze, știe ea cum să-l facă… Fata cu 10 clase urmează liceul la seral, lucrează într-o fabrică „de chiloți”, impunându-se cu atitudini „scorpionice”. Se ivește și soțul-pămpălău pe care îl afundă în datorii, prin afacerea pe care o derulează, lăsându-l falit, prin golirea cardurilor, și în sfârșit divorțând „de comun acord, fără surle și trâmbițe”! Sub pretextul că ea, ușuratica, fusese umplută de „păduchi lați” aduși de bărbatu-său de la femei! „Străbunica acestei scorpii și-a înmormântat băiatul cel mare și cel bun”, „fiica ei, soacra prăpăditului de mai sus și-a înmormântat băiatul” („pe cel mare și cel mai bun), „fiica acesteia, sora scorpiei despre care s-a făcut vorbire mai sus, și-a înmormântat băiatul, pe cel mare și cel bun.” (p. 169). Iar „scorpia cea mică, vedeta împielițată de mai sus, era gata-gata să-și ucidă fiul…” Toți copiii morți „în cazurile de mai sus” au avut între 45 și 50 de ani.
Toate aceste „fapte reale” derulate în intervalul unui secol și jumătate „sunt transmise din om în om, din rudă-n rudă. Se știe că-n oameni există Scorpia. Scorpia din cazul de mai jos este Scorpia unui neam, Scorpia aceluiași sânge.” (p.173).
„Lucrare diavolească!”, desigur, concede autorul, dovadă peremptorie că „Diavolul, Scorpia nu doarme niciodată”! Cu alte cuvinte „să te naști e ușor, să trăiești e deja poveste.”
Structural, onto-existențial, „fiecare are doza scorpionică sub piele, dar nu toți o scot la suprafață în cantitate distructivă”. Să facem ca sufletul nostru să fie străbătut de „lumina dumnezeiască”, invită autorul la modul generic, într-o exhortație etică de reverberații imperios existențiale – altfel zis: „Să stăm departe de Scorpii, să alegem drumul lui Dumnezeu, care nu e presărat cu orgii, însă e îngust și greu de parcurs.” Cu alte cuvinte: ad augusta per angusta („pe poteci înguste spre fapte mari”), potrivit dictonului (deviză a conjuraților) folosit de Victor Hugo în „Hernani” (actul IV)…
Acest îndemn reflexiv, după atâtea „exemple” de scorpionism „curat”, este de natură să ne atragă atenția, mai ales azi când Omenirea se află la marea răscruce a existenței sale pe Terra, din care cauză „Cerul s-a îndepărtat atât de mult de Pământ”, iar „Domnul nu mai stă cu fața spre noi”…
Finalul este unul nu atât șugubăț, ludic, cât sarcastic: „Revin în carapacea mea, la fel de scorpionică precum a ta, «cetitoriule», lăsându-te-n duhul tău… să mă înjuri.”
Desigur, nu-l vom înjura pe autor, nu avem de ce, dimpotriva, vom spune chiar că „demonstrația” sa este fluentă, „ionică”, insistând până la saturație asupra „scorpionismului” din unele naturi umane (Eminescu le-a numit „catilinare”, într-o anumită accepție), radiografiate în atavismul în care le frământă duhul scorpionic. Laitmotivul scrierii potrivit căruia „Scorpia există” și e „mereu la pândă”, lucrând neîncetat, face din aceasta o scriere moral-demonstrativă, cu ilustrare onto-existențială, implicând mitul cosmogonic al „Facerii” lumii și al plămădirii din lut a creaturii umane, prin sufletul căreia se rostogolește duhul Răului, dar și „Lumina lui Dumnezeu”, în proporții diferite. Autorul este, într-un fel, un romantic, un sentimental sau un detașat/ contemplativ, dar și un incitat observator al realităților, asupra cărora proiectează o reflecție etică, de morală creștină, tinzând prin scrierea sa la o „restaurare” a Omului, la un nou „Organon”, nu atât în sens aristotelic cât inductiv-baconian (Francis Bacon, 1620), prin teza dezvoltată logic și oarecum silogistic, invitând la stăpânirea de către conștiința umană a firii și naturii sale, la o posibilă armonie / echilibru între „cultura minții” și cea „a sufletului”, cum ar zice cercetătoarea Suzana Holan în lucrarea recentă „Cultura minții și cultura sufletului”, comentată de noi („Către un nou Organon – al treilea, în ordinea Umanității…”, după Aristotel și Fr. Bacon!)…
Problema moral-creștină pe care se fundamentează lucrarea este, desigur, de larg interes și ecou onto-cosmogonic, iar „istoriile de viață” evidențiază aproape ostentativ tipologia „bestiei cu chip de om” (p. 151), care străbate, atavic, generații întregi, omenirea chiar, de la punctul originar al Creației până în contemporaneitate. Autorul este, deopotrivă, un observator de moravuri dar și un reflexiv de factură sentimentală, punând mult suflet în „administrarea” poveștilor de viață evocate. De unde acea sensibilitate chiar „poetică” din unele pasaje: „plângeau nourii din colivia cerului”, „pădurea de tuci supraveghea” (p. 27), „cu intenția de a face rău, de a face ca mersul timpului să se măsoare-n lacrimi” (28), „herghelia de sânge mânată de Scorpie a-nceput goana nebună” (31), „într-o seară când veneam de la iubitul meu cu brațul plin de flori, ca mireasa de la altar, aud în urma mea pași” (100), „Totul depinde de puterea Scorpiei, cât de mult îi lăsăm hățurile libere” (141), „mândruța cu fărașul de furnici între picioare” (153), Scorpia, Scorpie rămâne! Locul ei împrăștie mirosuri ucigătoare, privirea ei usucă până și floarea, palma aspră nu știe să mângâie, iar sufletul vândut răului lasă să curgă peste oameni veninul amar și ucigător!” (164), „Și de-o faci odată, al ei ești, al Scorpiei, o faci și-a doua oară și a 99 oară! Te dirijează precum șinele tramvaiului” (174), „Scorpia lăuntrică lucra, o întărâta precum bățul pe câine printre ulucile gardului” (175), „Foarte repede li s-a urcat în cap, s-a culcușit în suflet, asemenea unui odor, dar mai rea decât cancerul și sida la un loc” (182), „Pune bestia ochii pe bietul băiat, precum vipera pe broască sau uliul pe porumbel, își ascute ochii, gura, sprâncenele, și-l înfășoară pe sărman în minciuni, mai rău pe muscă plasa păianjenului…” (187), „Cât păr pe broască ori pe capul spânului, atâția bani a trimis” (193)… După cum poetic (și ilustrativ ca sens moral-reflexiv și invitație la transfigurare și ideatic) este și motto-ul lucrării din Alexandre Dumas: ”Dacă veți compara durerile vieții reale cu bucuriile vieții închipuite, n-aveți să mai doriți să trăiți niciodată și veți dori să visați veșnic.”
Remarcăm și forțarea unor lexeme noi, de revăzut la o viitoare ediție: „personaje pamfletiene”, „mireasă scaraoțchieană”, „germeni scorpianici”, „domenii scorpianice”, „d. p. d v. rubedenic”, „mentalitate ubicuitară”/ ubicuă, „își pipăia întrepicioarele” etc.
Dincolo de calități și aspecte ce pot fi îmbunătățite în maniera ținutei artistice, cartea dlui Puiu Răducan este original concepută, deosebită sub aspect narativ și ideatic, orientându-se sui generis, într-un devălmaș peisaj reflexiv după o morală creștină străveche, ba chiar după o filosofie a Creației, de plan onto-cosmogonic. Autorul dovedește simț epic, are fluență în povestirea faptelor, în manieră cronologică și subiectivă. Poate, lucrarea, care curge ca un șuvoi de fapte și întâmplări pe aproape 200 de pagini, ar avea nevoie de o structurare pe capitole.
Deși teza (ca o baliză mereu la datorie, aceeași în jocul narativ al valurilor, reiterând fără preget un gând structurant-obsesiv!) se cerea mult mai ascunsă și nu atât de „demonstrativă”, această lucrare, ce pune în ramă auctorială un set de „povestiri reale de viață”, scrise și ele în manieră „ionică” (N. Manolescu), adică tot la persoana întâi, este binevenită, tocmai pentru că ea intră, la nivel de talcuri si semnificații, în rezonanță cu lucrări celebre și cunoscute din cultura română și străină, privind demonologia și „căile”/șansele de restaurare a omenescului tarat… Și asta într-un moment când Omenirea însăși se află la o răscruce de milenii și nu tocmai sigură pe viitorul ei, amenințată fiind atât din interior (Ființa însăși în devenirile/ „pervertirile” ei existențiale), cât și din exterior (probabilitatea loviturii asteroide, debalansarea/ clivajul plăcilor tectonice, poluarea, pericolul distrugerii atomice etc.).
ZENOVIE CÂRLUGEA
Tg.-Jiu, 6-7 aprilie 2023