Sincer să fiu, nici nu mă mai miră tăcerea pe care preşedintele Klaus Iohannis o păstrează faţă de îngrijorătoarea înmulţire a cazurilor de agresivitate şi de violenţă din şcoli, deşi domnia sa avea datoria să îşi spună răspicat cuvântul din cel puţin trei motive.
În primul rând, pentru că este preşedinte al tuturor românilor şi are datoria să vegheze asupra modului în care sunt respectate normele privind ordinea şi siguranţa publică. În egală măsură, pentru că domnia sa este profesor şi are datoria să nu uite povaţa lui Spiru Haret,ctitorul învăţământului modern românesc: „Cum arată astăzi şcoala, va arăta mâine ţara’’. În al treilea şi deloc în ultimul rând, pentru că domnia sa este iniţiatorul acelui ambiţios proiect numit „România educată’’, ale cărei obiective esenţiale sunt în mod inadmisibil încălcate de un asemenea comportament profund antisocial. Că ar trebui, de-acum, să recunoască, în mod public, eşecul proiectului pe care l-a iniţiat încă din vremea primului mandat la Cotroceni, asta este altă veste, poveste…
Dar dacă, fie şi din aceste motive, consider că nu mai are rost să insist asupra tăcerii de rit prezidenţial, în schimb mă intrigă faptul că nici până acum nu cunoaştem punctul de vedere al unui alt factor important pentru bunul mers al şcolii româneşti care este şi trebuie să fie Consiliul Naţional al Elevilor. Organism viu şi dinamic a cărui deviză este „Fii vocea colegilor tăi!’’. Aşa încât dacă nu m-a mirat şi nici nu mă va mira şi de acum înainte tăcerea domnului chiriaş din Palatul Cotroceni, în schimb mă pune foarte serios pe gânduri faptul că, nici până acum, Consiliul Naţional al Elevilor nu şi-a făcut cunoscută opinia despre colegul lor de la Consiliul Naţional „Ion Creangă’’ din Bucureşti, care a sărit cu cuţitul la profesoara de japoneză care îşi permisese să dea un test în cadrul orei de curs sau despre elevii unei şcoli din judeţul Prahova care şi-au supus profesoara de limba engleză unor abominabile acte de agresiune sexuală. Tăcere care se extinde şi asupra altor cazuri, începând cu elevele de la Colegiul Naţional „Şcoala Centrală’’ din Bucureşti, care au fost duse cu salvarea după ce consumaseră droguri – procurate tot de la un elev al colegiului – şi ajunge până la bătăile pe care, din ce în ce mai des, le încing, în şcoală sau la drumul mare eleve şi elevi cărora le clocoteşte sângele şi vor să îşi rezolve, astfel şi numai astfel!, situaţiile litigioase sau diferenţele de opinii. Cumul de situaţii care ne conduce la concluzia că, de fapt, nu mai este vorba doar despre lipsa de respect faţă de un profesor sau altul, ci despre un lucru extrem de grav, despre desconsiderea ideilor de şcoală, de instrucţie şi de educaţie!
Mirarea mea – şi sunt convins că nu numai a mea – este cu atât mai mare cu cât, prin definiţie, Consiliul Naţional al Elevilor reprezintă un cadru de manifestare şi de afirmare a maturităţii intelectuale şi a responsabilităţii civice a tinerelor generaţii de elevi care, în acest fel, se pregătesc să intre, cu drepturi şi îndatoriri, în viaţa societăţii româneşti. Poate că sună cumva retoric afirmaţia pe care am să o fac, dar sunt convins că nu asemenea atitudini agresive şi comportamente anti-sociale caracterizează modul în care gândeşte şi se comportă marea masă a tineretului nostru şcolar. După cum, fără a dori să dau faptelor dimensiuni apocaliptice, consider că nu mai putem să tratăm asemenea manifestări marcat antisociale doar ca expresii ale emancipării şi nonconformismului vârstei tinere.
De ce, atunci, această tăcere prelungită şi deloc de natură să îi onoreze pe cei care fac parte din Consiliul Naţional al Elevilor şi, în mod deosebit, pe cei aleşi în fruntea sa? Să fie ea învăţată de la unii dintre cei mai mari în vârstă care, nu de puţine ori, preferă să adopte „politica struţului” în situaţii neplăcute şi chiar dezonorante pentru colectivitate? Sau să se fi crezut că, luând atitudine fermă faţă de comportamentul unor colegi care au comis asemenea urâte fapte, riscă să fie admonestaţi de către făptaşi sau de către susţinătorii lor şi, de aceea au renunţat să îşi spună cu voce tare opinia?
Sunt, acestea, întrebări pe care am considerat că este cazul să le pun, în mod deschis, Consiliului Naţional al Elevilor şi am, încă, deplină încredere că tăcerea pe care au manifestat-o până acum comunicatorii săi nu este decât „o atitudine de etapă’’. Un necesar răgaz pe care membrii Consiliului l-au luat pentru a gândi, foarte atent şi foarte aplicat, un răspuns clar şi matur, pe măsura încrederii pe care societatea noastră le-o acordă elevilor. Cei care, în curând, îşi vor prelua misiunea în faţa ţării.
Șerban Cionoff
(jurnalul.ro)