Trăim vremuri pline de suspans, cu atâta intensitate, încât, la finalul zilei, ajungem să fim goi de conținut. Pescuim lapidar idei din agora și le păstrăm în suflete o viață de om (adică nu chiar atât de mult, dacă stăm să ne gândim), fericiți că am făcut o ispravă deosebită. Și abia atunci când gândurile transplantate nefiresc ne sunt clătinate de îndoială înțelegem că, totuși, lucrurile s-ar putea să fie altcumva.
Sunt ucrainean. Pe sfert de sfert, sau într-un alt procent pe care nu stau niciodată să îl calculez. Bunicul meu din partea mamei se numea Sefcenco, iar acest nume exotic i-a predispus pe funcționarii administrațiilor publice la tot soiul de năzbâtii caligrafice, izvorâte din grabă, mai ales la amplasarea ori înlocuirea literelor așa cum li se părea că este corect. Situație care ne-a amuzat copios pe când trăia bunicul (trecut în diverse acte fie Sevcenco, fie Șefcenko, fie mai știu eu cum) și ne-a enervat duios atunci când a trebuit să completăm vrafurile de hârtii de după deces, privind nevinovați, în goana printre ghișee, la urmașii funcționarilor de odinioară, care ne refuzau eliberarea cine mai știe cărei adeverințe, pe motiv că numele nu corespundea. Aceasta în condițiile în care, fără hârtia respectivă, nu mai ajungeam în timp util să o obținem pe cealaltă, necesară la ghișeul unde era afișat un program veșnic scurt. Am uitat mult din acele zile, probabil vreun mecanism complicat al minții noastre blochează accesul la amintiri dureroase, dar îmi amintesc că un membru al familiei, la întrebarea cu numărul aproximativ 100 legată de numele bunicului, urmată de mirarea că a fost dactilografiat greșit pe un act, a izbucnit, cu un umor grăbit și cernit: „Dar nu vreți să mergeți dumneavoastră la el, să îl întrebați de ce i-au scris greșit numele?”.
Sunt și austriac. În același procent greu calculabil, deoarece tatăl bunicului meu, ucraineanul, se însurase cu o doamnă de pe meleaguri habsburgice, stabilită în România. Nu mi-am cunoscut străbunicii, dar priveam, adesea, fascinat, demnitatea și parcă veșnica tinerețe a bunicului meu, căutând urmele neobișnuitei descendențe și atribuind originilor din puncte cardinale opuse cuvintele, mimica, înfățișarea unei persoane pe care am iubit-o mult și de la care am învățat enorm. El mi-a explicat, în câteva zeci de rânduri, privitor la comportamentul în trafic, deși nu a avut niciodată carnet de conducere și nici mașină: „Nu te grăbi. Lasă-i pe alții să gonească, tu nu te lua după ei. Ce crezi că rezolvi dacă mergi cu viteză? Ajungi, poate, cu cinci minute mai devreme. Dar dacă, Doamne ferește, se întâmplă ceva din cauză că te-ai grăbit?…”.
Nu vom discuta mai departe despre comportamentul meu strict automobilistic. Vă pot spune doar că (nepot neascultător) aș adopta nu arareori, între două gropi specifice meleagurilor mioritice, metode pastișate din Formula 1 – fără succes, deoarece între cele două gropi amintite se află încă una, strategic amplasată, pe care nu se grăbește nimeni să o astupe. Dar, în mod straniu, sfatul bunicului meu mi s-a întipărit în minte și a ajuns să fie utilizat, cu preponderență, la nivel mental. Gândesc tacticos și așezat, nu gonesc; și mă amuză viteza unora printre idei (deși, trebuie să recunosc, uneori o invidiez), care îi ajută să ajungă la concluzii cu aproximativ cinci minute mai devreme. Doar că nu întotdeauna sunt concluziile cele mai izbutite, iar cele cinci minute se dovedesc a fi, apoi, irosite, atrăgând și altele într-o luptă de gherilă menită să justifice niște bazaconii rostite sau înfăptuite intuitiv, apoi lăsate așa, într-o rână, pe marginea cugetului.
În lumea noastră, așa cum o croim – sau măcar îi lăsăm pe alții să o croiască –, lucrurile sunt perpetuu complicate, iar justificările poartă haine desperecheate, second hand, de clișeu. În noi vom găsi urme ale descendenței, greu de explicat, de cuantificat și valorificat – cu excepția unor atitudini și idei care ne vor rămâne întipărite în inimă, dincolo de cuvinte și locuri comune. Întotdeauna va exista, în orice cotlon al vieții, acel ghișeu care își trage foarte devreme obloanele deschiderii către noi, oamenii de rând, și întotdeauna va exista justificarea ușor răstită că aceasta este situația și trebuie să te conformezi. Întotdeauna vor exista persoane care parcă au fost recrutate cu arcanul și așezate la un birou destinat relațiilor cu publicul, grăbite să își încheie activitatea cotidiană și să se dedice, probabil, adevăratelor vocații. Iar la rugămintea sinceră adresată persoanelor îndreptățite de a mai aștepta câteva clipe, va apărea acea replică: „Nu se poate. De acum înainte, să veniți mai devreme”. Și știm cu toții calculul. Cu (măcar) cinci minute mai devreme…
pr. Alexandru Pripon / UZPR
Foto: pixabay.com