◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro24.04.2024

O întâmplare „pe surse” interconectate

De ceva vreme, pe rețelele de socializare au început să circule imagini de arhivă din perioada comunistă, printre care un filmuleț intitulat „1972 – prima promoție de femei agent de circulație”. Nu știu cine l-a găsit, dar se vede că este realizat de profesioniști, în scop propagandistic, de îmbunătățire a imaginii Miliției.

Imaginile mi-au amintit de o poveste care se spunea despre o tânără milițiancă, Viorica, fostă sportivă la Dinamo, pe care am cunoscut-o înainte de a se pensiona, ca polițistă.

Era o tradiție ca de „Mărțișor” să fie scoase femei la dirijare, inclusiv cele care făceau muncă de birou. Viorica fusese repartizată într-o intersecție grea, la Casa Scânteii. Trecuse o delegație oficială, urmată la scurt timp de un microbuz al televiziunii (car de reportaj, conform altor surse), în care se aflau jurnaliști și operatori. Autovehiculul oprește în dreptul tinerei, un bărbat scoate capul pe geam și i se adresează:

 Frumoasă ești, patria mea!

 Mânca-mi-ai stema, a venit răspunsul imediat al agentei de circulație.

Întâmplarea, povestită cu mult timp în urmă de un polițist-jurnalist, a fost confirmată, printr-un hohot de râs, de un jurnalist din TVR, în cadrul unei discuții joviale. Colegele de birou ale Vioricăi, serioase în momentul în care le-am întrebat, au zâmbit, iar una dintre ele, mai în vârstă, a dat chiar un semn de nostalgie.

Se vede treaba că scurtul dialog a făcut senzație în ambele instituții la vremea respectivă. Cei aflați în microbuz le-au povestit colegilor despre impertinența milițiencei, dar și despre inconștiența acesteia de a aduce în atenție stema RSR. Iar la „Udriște”, a existat îngrijorarea că dialogul va ajunge „sus”, iar tânăra agentă va fi sancționată și criticată în prima ședință de partid, poate chiar dată afară din Miliție.

Până la urmă, totul s-a încheiat într-o notă comică, iar povestea s-a transmis mai departe prin viu grai. Nu știu dacă cineva a mai scris-o, ar fi interesant de comparat, pentru a vedea liniile urmate de „floricelele” adăugate în timp de povestitori.

Din păcate, anii au trecut, iar sursele nu mai pot fi verificate. Doar vreun bătrânel simpatic, care se afla în microbuz, ar putea să confirme întâmplarea, amintindu-și de tinerețe.

La vremea respectivă, un astfel de dialog ar fi fost imposibil să devină o știre. Presa era o instituție mult prea sobră, cu toate că era admis, însă puternic cenzurat, pamfletul, în reviste precum „Urzica”. Apropo de „Urzica”, este greu de explicat de ce nu mai apare în format tipărit, au rămas doar umbre ale acesteia pe Internet și un mic panou la parterul unui bloc. Revista a fost un fenomen și o excepție, deoarece caricaturiști celebri, precum Octavian Andronic (ANDO), Matty Aslan și Nell Cobar reușeau să strecoare „înțepături” la adresa sistemului de atunci. Ori membrii comisiei de cenzură nu le înțelegeau, ori caricaturile erau atât de bune, încât le lăsau să treacă la tipar.

În prezent, orice nimic filmat cu telefonul mobil, care apare pe rețelele de socializare, poate fi transformat într-o știre. De altfel, sunt televiziuni care încurajează „cameramanii” amatori să le trimită imagini. Am văzut o femeie care filma victima unui accident rutier, fără niciun pic de compasiune, în timp ce aceasta, plină de sânge, se ruga să fie descarcerată.

Pentru credibilitatea unei știri, un jurnalist își culege informația din cel puțin două surse. În munca sa, un polițist procedează la fel. Deși nici în prezent nu cred că ar fi putut deveni o știre, în ceea ce privește verificarea întâmplării a cărei protagonistă a fost Viorica, apar câteva aspecte interesante: avem surse un jurnalist, polițiști și un jurnalist-polițist. De regulă, jurnaliștii au ca surse polițiști. Uneori, polițiștii au ca surse jurnaliști, care ajută, astfel, la rezolvarea unor cazuri. Și, extrem de rar, sursele sunt poliţişti-jurnalişti. Aceștia din urmă folosesc informațiile obținute de la polițiști pentru propriile articole, fiind instruiți să nu pomenească aspecte sensibile, care țin de confidențialitate sau de cercetările care se fac în anumite cazuri nedestinate publicității. În plus, au rămas foarte puțini, pentru că structurile de presă din care făceau parte au fost mult diminuate sau chiar desființate.

Pe Viorica nu am îndrăznit să o întreb dacă, într-adevăr, așa i-a răspuns jurnalistului din microbuz. Tânăr fiind, la început de carieră, la ea am găsit mereu un sfat, desprins din experiența ei… de la final de carieră.

Din păcate, anii de stradă, în ger, ploaie sau pe caniculă, s-au răsfrânt asupra sănătății fostei agente de circulație, care a sfârșit cu picioarele amputate. Această ultimă parte a vieții ei mi-a relatat-o același polițist-jurnalist care mi-a povestit și „incidentul de presă” de la Casa Scânteii. Tot el o mai ajuta cu cumpărăturile, ba chiar i-a dăruit un scaun cu rotile, pe care ea nu și-l putea permite din „pensia specială”.

Paul Ulieru

Foto: agentă circulație (film arhivă)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *