◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro29.03.2024

Războiul e război…

Indiferent ce definiție i s-ar da – știință a distrugerii (John Abbott), ospăț al morții (George Herbert), cea mai răspândită formă de terorism (Gino Srada), războiul este întotdeauna o luptă pentru interese politice ori teritoriale între două sau mai multe state, soldată cu victime directe și colaterale, cu morți și răniți, pe un fundal de violență, mizerie morală și materială, orchestrat de manipulări grosolane, alimentat de ură și de dorință de răzbunare. Războiul distruge vieți, frânge destine, spulberă vise și aspirații, anulează progresul acelui loc pe perioadă nedeterminată și are efecte imprevizibile, pe termen lung.

*
Avea 20 de ani când a primit Ordin de chemare în armată. Se căsătorise cu puțin timp în urmă, dorea să-și clădească o viață bună, normală. L-au trimis direct pe front, fără nici o zi de instrucție. A fost rănit și internat în spital. Fără să fie complet refăcut, l-au retrimis în linia întâia, la Iași. Se apropia sfârșitul războiului, dar rușii aveau nevoie de garanții sigure pentru a-și duce la bun sfârșit planul de implementare a ideologiei comuniste în țara noastră. Astfel, sute de soldați români, împreună cu comandanții lor, au fost urcați în vagoanele de marfă cu care se transportau de regulă vitele și duși spre o destinație necunoscută. După câteva săptămâni de mers neîntrerupt, au fost debarcați în necunoscut, în Siberia cea înghețată. Iar sub privirile lor împăienjenite de lacrimi se desfășura imaginea la fel de înfrigurată a Munților Urali. Începea un nou coșmar pentru soldatul român care căpătase, fără voia lui, un nou statut, acela de prizonier de război. Cu tot ceea ce presupunea acest lucru: supunere oarbă, muncă extenuantă în minele de fier din zonă, frig de crăpau pietrele (în baraca unde dormeau, apa îngheța în cană, dacă rămânea peste noapte), epuizare și foame chinuitoare. Mâncare gătită din resturile vegetale de morcovi, varză ori cartofi, pe care le mai găseau pe câmp când ieșeau din mină, după ce legumele fuseseră culese de către colhoznici. Regim de teroare, dublat de traumele fizice și psihice ale războiului, de chinurile depărtării, ale izolării și ale dorului de casă. Și peste toate, interdicția de a vorbi între ei. Și-a însușit tăcerea ca pe o a doua natură și a păstrat-o, pentru tot restul vieții. A avut noroc să fie eliberat, cam după trei ani, timp în care familia îl credea mort ori dispărut. Și-a revenit cu greu, înconjurat de afecțiune și grijă, fericit că este viu și că s-a întors acasă întreg. Viața sa a intrat, după un timp, pe un făgaș normal. Apoi ne-am născut noi, frații mei și cu mine.
Destin multiplicat la scară națională și internațională, destin asemănător al sutelor de mii de tineri sacrificați în numele datoriei, pradă de război căzută pe mâna rușilor; marcați pentru totdeauna de drama trăită.
De două săptămâni, ne-am întors în timp, într-o istorie tenebroasă și violentă. Lumea s-a trezit prinsă, indirect, într-o conflagrație ilogică, declanșată de dorința unei mari puteri, a conducătorului său, de expansiune, de acaparare a teritoriului Ucrainei, o ţară liberă și independentă aflată pe drumul democrației. Deși trăim în plină eră digitală, asistăm la un război clasic și hibrid, cu asediați și asediatori la propriu, dar și cu drone și cu rachete, cu atacuri cibernetice. Și multă dezinformare.
Și nimeni nu știe dacă ura împotriva unei țări pro-occidentale vine doar de la un singur om, președintele Vladimir Putin, obsedat de refacerea granițelor fostei Federații Ruse, sau de la mulți alți nostalgici, pe care acesta se poate baza. Cert este că Putin a promis că nu va renunța la luptă până își va atinge obiectivul, acela de realipire a Ucrainei spațiului rusesc, într-o încercare disperată de a „deznazifica” această țară pro-occidentală și de a o scoate de pe linia sa pro-europeană. Zelul său este diabolic și nimic nu-l oprește să-și manifeste ambițiile și tirania. Armata bombardează obiective strategice, ocupă orașe făcând sute de victime printre civili, înfometează o populație speriată și dezorientată, obligând-o să fugă din calea unei morți anunțate, să plece spre cele patru zări, spre alte țări ori continente, dacă vrea să-și salveze viața.
Exodul a sute de mii, de fapt deja două milioane de ucraineni spre țările învecinate, stârnește milă și compasiune printre români, printre toți oamenii iubitori de pace și libertate din întreaga lume. Ajutorul și primirea călduroasă, de la frontierele României, sunt gesturi de solidaritate în suferință și restituie acea dimensiune a umanului ce părea, până nu demult, pierdută. Nici un om de bună credință, ce vine în contact cu drama acestor victime, nu poate rămâne indiferent. Cum să nu te impresioneze o astfel de criză umanitară declanșată de dorința oarbă de putere și dominație a unui individ violent, lipsit de scrupule, perfid și dezumanizat? La scară umană, e în firea lucrurilor, sau așa ar trebui să fie, ca un popor să ajute un alt popor vecin, aflat într-un teatru de război nedrept. Guvernul României s-a implicat și el și arată chiar mai mult interes pentru această dramă, decât o face pentru sărmanii și săracii României, ori pentru soluționarea crizei energetice care ne copleșește prin facturile uriașe și creșterea necontrolată a prețurilor. Nici președintele nu vrea să fie mai prejos. Cât privește scurta vizită a lui Iohannis la graniță, pe unde trec în număr mare refugiații, pare mai degrabă o încercare de a-și reabilita imaginea, aflată în cădere liberă, decât o empatie reală.

*

Instantaneele realizate de televiziuni și prezentate pe post, cu răniți, civili morți, prizonieri, cu mii de oameni așteptând în gări trenurile care să-i ducă departe de război, cu mame înlăcrimate, speriate și debusolate alături de copiii cărora le este ucisă copilăria, în timp ce bărbații rămași acasă luptă să salveze țara, par decupaje din filmele neorealiste de după cel de al doilea război mondial, emoționante și întristătoare. Dar peste această uriașă tragedie, ca o adiere de speranță, flutură steagul galben-albastru, îmbărbătând poporul să se mobilizeze, să lupte ca să-și apere țara. Alături de armată și voluntari, civilii și autoritățile locale își riscă viața, ce poate fi curmată brusc, chiar atunci când fac gesturi profund umane, pentru a-i ajuta să supraviețuiască pe cei înfometați și bolnavi, împărțind pâine și medicamente. Este cazul primarului unui oraș. O fac în mod eroic, din iubire față de pământul strămoșesc și de semenii lor, dar și pentru că au ca exemplu un președinte patriot. Volodimir Zelensky joacă acum adevăratul rol al vieții sale, fără machiaj, departe de lumina reflectoarelor, refuzând să-și abandoneze țara și poporul și să se pună la adăpost, în Occident.
În mod surprinzător, există și o parte bună a acestei sângeroase conflagrații, care arată lumii întregi că există și conducători cu dragoste de țară și de popor, dispuși la sacrificiul suprem; că se mai poate vorbi, fără rezerve ori jenă, despre eroi într-un secol în care cele două noțiuni păreau perimate. Căci eroi pot fi considerați și opozanții lui Putin din Rusia, drastic sancționați ori marginalizați, fiind trimiși direct pe front, ori în închisoare. Iar reacția instituțiilor europene și a Administrației americane, de condamnare și sancționare exemplară a Rusiei, sunt pe deplin justificate. Într-un context în care și paleta de sentimente și atitudini ale popoarelor merge de la revoltă și condamnare, la admirație, recunoaștere și prețuire. Când un popor își apără țara, spațiul său vital ieșind cu mâinile goale în fața gloanțelor și a dușmanului, nu poți să nu rămâi mut de admirație și de uimire. În timp ce invadatorii ruși care trag fără discernământ în oameni nevinovați, semănând moartea și folosesc o strategie a amneziei, conform căreia nu ar ști pentru ce au venit în Ucraina, așa cum n-au știut în 1956 de ce se aflau la Budapesta sau în 1968 la Praga, provoacă indignare și dezaprobare totală.
Omenirea întreagă e revoltată de acest război aducător de moarte, dar și posibile avantaje pentru un individ bolnav de putere și de glorie. Și se întreabă cum e posibil ca agresorul să încalce toate regulile unor convenții internaționale și Carta ONU, care vor fi consecințele acestui război? Greu de imaginat și de cuantificat. Nu vi se pare că există cam multe similitudini cu ceea ce s-a întâmplat cu 75 de ani în urmă? Un lucru e sigur, acela că răul nu va afecta doar Europa și că ne aflăm din nou la o răscruce de istorie, la un pas de pericolul retrasării unor granițe în Europa. Tocmai de aceea, marile puteri ale lumii ar trebui să fie mult mai vigilente și mai categorice când au de-a face cu astfel de situații amenințătoare pentru oameni și viața planetei și să ia în serios un avertisment lucid și rațional, de mare actualitate, dat de fostul președinte SUA, John F. Kennedy: „Omenirea trebuie să pună capăt războiului, altfel războiul va pune capăt omenirii!”.

Maria Vesa Aursulesei / UZPR

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *