◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro16.07.2024

Miturile Antichității din jurul Mediteranei și eposuri ale Evului Mediu. Guillermo Eduardo Pilía: „Călătorie în Țara Hesperidelor și alte povestiri”

GUILLERMO EDUARDO PILÍA (n. 29 octombrie 1958, La Plata, Argentina), profesor de literatură greacă la Universitatea La Plata, este un cunoscut poet, prozator și eseist, fiind încununat, pentru activitatea lui didactică și literară, cu numeroase premii naționale și internaționale (chiar românești). Grație bunei cunoașteri a literaturii și culturii hispanice, scriitorul Eugen Dorcescu i-a transpus, până acum, câteva opere și în limba română, și nu numai ca membru de onoare al „Academiei Hispano-americane de Buenos Letras” din Madrid, al cărei președinte este ilustrul scriitor argentinian.

Călătorie în Țara Hesperidelor este o ediție critică realizată de traducătorii menționați, structurată în două părți, de opt și, respectiv, șapte povestiri, dedicată, în special, copiilor și tineretului cărora le propune o „călătorie” de familiarizare cu mitologiile greco-latine și eposul medieval, potrivit formației sale clasice de profesor de literatură, mizând deopotrivă pe virtuțile instructiv-formative și estetice ale miturilor și legendelor. Dincolo de canavaua originală a acestora, îndeobște cunoscute din epopeile homerice „Iliada” și „Odiseea” ori „Eneida” lui Vergiliu, autorul face operă de creație, inspirată, desigur, din amintitele tezaure culturale ale umanității, reușind să le imprime „un nou curs, neașteptat de modern, neașteptat de firesc, adecvând povestirile unor contexte transculturale ale contemporaneității, la care reflectează în metatextele ce însoțesc povestirile.” E vorba, altfel zis, cum constată aceeași Mirela-Ioana Dorcescu, semnatara prefeței, de „saltul de la mímesis la poiesis”, comunicând cu cititorul de azi „cu o remarcabilă forță perlocuționară, ajungând la catharsis”, adică „artă de cea mai mare calitate” vizând statutul „capodoperei”…

În calitate de profesor de literatură la Universitatea din La Plata, Guillermo Eduardo Pilía a predat, la cursuri distincte, astfel de teme, tineretului studios, propunând „o altă cale” de cunoaștere a marilor povești ale umanității, decât desenele, jocurile video și filmele cu fascinanta și înrobitoarea, chiar alienanta lor lume virtuală. Militând pentru reîntoarcerea la lectura deopotrivă „utile” et „dulci”, în sens horațian, povestitorul își aduce aminte de anii copilăriei sale, când descoperea, în biblioteca tatălui său, lumea miturilor, epopeilor și legendelor, din Antichitate și Evul de Mijloc, împletindu-și, astfel, copilăria cu cea „a întregii umanități”. Copilul trăia efectiv în poveste și era fascinat de lumea zeilor și a semizeilor, a eroilor și ființelor fabuloase, urmărindu-le concentrat călătoriile fabuloase împrejurul Mediteranei („Mare Nostrum”), „pentru că toate popoarele de pe țărmurile ei făceau parte din Imperiu”. Dar nu numai romanii „au fost singurul popor de navigatori” ce a străbătut apele „mării interne” (Mare Internum), dacă ne gândim la fenicienii, cartaginezii sau egiptenii ori alte „popoare misterioase” precum „etruscii și tartesienii”, fiecare cu zeii și tradițiile lor, cu orașele, arta și literatura lor, Mediterana însăși, cu statutul ei de „zeitate”, fiind, în mare parte, scrie autorul în povestirea lui Poseidon, „ceaunul în care s-a pregătit ceea ce numim astăzi «civilizație occidentală»” („Popoarele de corăbii”, pp. 22-28).

Astfel, cele opt povestiri din partea întâi, „Călătorie în Țara Hesperidelor”, au în fruntea lor o mărturisire programatică intitulată „Copilărie în Țara Muzei”, în care Guillermo Eduardo Pilía precizează: „Scriitorul sunt eu și acele povești sunt mituri”. Acestea i-au hrănit imaginația în anii copilăriei, ducându-l, ceva mai târziu, la studiul literaturii și limbii grecești clasice („mi-au hrănit imaginația și mi-au format deprinderea de a citi”).  În biblioteca tatălui, au fost descoperite „Iliada” și „Odiseea”, apoi a parcurs și alte lucrările de formulă enciclopedică, dar destinate tineretului, „Cartea mării” și „Popoarele navigatoare”. Astfel, miturile „nu erau doar patrimoniul grecilor”, ci și al popoarelor nordice, al egiptenilor și fenicienilor, care, recunoaște autorul, au constituit „declanșatori ai vocației mele literare”, ai vocației „poetice” și „profesorale”: „Prin intermediul lor, am simțit impulsul de a re-elabora și re-istorisi poveștile eroilor și ale zeilor (…) Multe dintre poemele mele juvenile au fost inspirate de personaje și situații din mituri…” Ba chiar „multe dintre cele mai luminoase lecții pe care mi le amintesc din viața mea de profesor sunt și ele legate de astfel de narațiuni.” Cam ceea ce va crede și Paul Valéry: „Miturile sunt sufletele acțiunilor și iubirilor noastre…”

Constituind o „altă”, a „doua” realitate, miturile, ca și arta și religia, ne permit să descoperim acele alte realități, „care nu plutesc pe suprafața vieților noastre.” Căci, cum perfect a intuit autorul, „în spatele relatărilor mitologice, se aflau modele universale și adevăruri etene, că acei zei și eroi, cărora lumea modernă intenționa să le dea certificate de deces, erau încă vii și actuali în noi, poate ca un refugiu față de un prezent din ce în ce mai utilitarist, din ce în ce mai lipsit de valori, din ce în ce mai văduvit, și aceste cuvinte sunt ale lui Picard (Charles Picard, n.n.), de acea formă de «confort al sufletului», care este fantezia.”

În cele opt povestiri ale părții întâi, sunt consemnate celebre mituri ale mitologiilor și Antichității mediteraneene, chiar „din gura martorilor sau a protagoniștilor”, adoptând ad hoc „vocea lui Poseidon sau pe cea a lui Apollo, pe cea a lui Eneas sau a Penelopei și să fac să vorbească chiar Sfinxul și Lupoaica romană” („Copilărie în Țara Muzei”, p. 21).

Autorul acestor mituri și legende, reluate în forme narative originale („variante pe care le-am introdus eu însumi”), și-a dorit cartea nici mai mult nici mai puțin decât „o lucrare de inițiere”, drept care ne plimbă prin Helada și Troia, prin Roma antică, prin Egiptul faraonic și Mesopotamia, prin vestita Cartagina a reginei Didona (părăsită de Eneas sub comandamentul zeiesc al întemeierii unei noi cetăți pe țărm italic), prin Tirul fenician și pe rutele comerciale ale vestiților corăbieri fenicieni. Și astfel, cititorul va cunoaște istoria lui Midas sau cea a lui Filemon și Baucis, a lui Daphne și Apollo,  isprăvile lui Hercule, curajul lui Ahile „cel iute de picior”, căpetenia mirmidonilor, răzbunarea lui Menelaus pe soția fugară cu Paris și devenită „Elena din Troia”, vitejia și pretențiile lui Agamemnon, comandantul oștirilor grecești asediatoare, rătăcirile lui Ulisse alți zece ani pe mare și împiedicat de Poseidon a se întoarce mai repede în Ithaca, la răbdătoarea lui Penelopă, apoi debarcarea în insula al cărei rege fusese și pedepsirea cruntă a dușmanilor și „pețitorilor”, în altă ordine de idei – faptele lui Eneas și el rătăcind pe mare după războiul troian și ajuns în Italia, apoi legenda întemeierii Romei și primii ei regi, Romulus și Remus, salvați din apele Tibrului de Leoaica din „O doică ciudată”…

Prima povestire, dedicată „Popoarele de corăbieri”, evocă, prin gura lui Poseidon (stăpân peste imensitatea mărilor și oceanelor, spre deosebire de ceilalți doi frați, Zeus – stăpân al cerului și Hades – stăpân peste lumea subpământeană), geografia mitologică a popoarelor dimprejurul Mediteranei, de la grecii și hiperboreii din Nord, la etiopienii și libienii din Sud, de la Vestul Extrem, al occidentalilor, cu Câmpiile Elizee și Insulele Fericiților, la țărmul de Răsărit, cu Fenicia și Frigia, în apropiere cu Helada și Hesperia (Italia), tărâm în care zeii mitologiei grecești („Grecia etenă”) au corespondențe perfecte în mitologia romană („veri de-ai noștri”, „nouă, zeilor greci, latinii ne-au dat nume diferite”: Poseidon / Neptun, Zeus / Jupiter, Hades / Pluto, Hera / Iunona, Afrodita / Venus, Atena / Minerva, Hermes / Mercur, Artemis / Diana, Apollo / Phoebus etc.). Nu sunt uitate insulele, legate de amintirea unor zei: Cipru (Afrodita), Delos (Leto), Sicilia (Hefaistos), Creta (Minos). Apoi, ținuturile vestite ale Heladei, cu Tracia și Macedonia, cu Epirul și Tesalia cu Peloponezul și Arcadia, cu Focida, Etolia și Beoția, cu Attica, Ahaia și Argolis cu Elis, Laconia și Messenia. Cu orașele vestite: Dodona, Teba, Delphi și Marathon, cu Atena, Corint, Micene și Olimpia, cu Argus, Sparta, Tirin și Eleusis. În sfârșit, cu Muntele Olimp din centrul Greciei, „unde noi, nemuritorii, spune Poseidon, ne avem palatele” și Muzele „ne cântă despre fericirea de a fi nemuritori”… (p.28).

Cu a doua povestire, „Dacă bobul de grâu nu moare”, prin gura Sfinxului, simbol-emblemă (așa cum Leoaica este simbolul Romei), străjuind Marile Piramide ale Egiptului faraonic, suntem purtați în mitologia acestui popor mult mai vechi decât al grecilor și al romanilor, în vremuri primordiale, de la „facerea lumii” (mitul lui Seb, zeul pământului, și al zeiței celeste Nun, părinții lui Osiris, civilizatorul canibalilor de pe Nil, a cărui soție, Isis, a descoperit grâul și orzul, respectivul cuplu zeiesc schimbând din temelii modul de viață sălbatică al egiptenilor). Apoi, povestea lui Osiris, moartea lui, căutarea trupului sfârtecat de către devotata Isis, în general „lupta dintre bine și rău” care „a început odată cu originea lumii și se va încheia numai la plinirea vremii”…

A treia povestire, care dă și titlul cărții, „Călătorie în Țara Hesperidelor”, aparține tânărului Yolao, care-și va însoți unchiul, pe Hercule, fiul lui Zeus și al Alcmenei, în toate aventurile sale („ca ucenic”), colindând Hesperia („partea occidentală a pământului, fie că a fost Italia sau, mai degrabă, Spania”), și Mediterana, până la Oceanul Exterior, realizând trecătoarea Gibraltarului cu Coloanele lui Hercule. De numele lui Hercule se leagă cele douăsprezece „munci” la care este supus eroul de regele Euristeu (dintre care amintim uciderea Leului din Nemeea, a hidrei din Lerna, a mistrețului Erymanthus și păsărilor din Lacul Stymphalus, a iepelor lui Diomede, îmblânzirea taurului din Creta, prinderea Cerberului din Infern, inclusiv aducerea „merelor de aur ale Hesperidelor”, urmând coastele Italiei, Galiei și Hispaniei, până la urmă „merele de aur” nefiind decât cele „șapte portocale uriașe și foarte dulci”, aduse din sudul Hispaniei însorite de către Atlas…).

Povestirea „Mărul discordiei”, spusă de Apollo, „zeul poeților”, ne amintește de celebra deziluzie a zeițelor Hera, „regina Olimpului” și „înțeleapta și războinica” Atena, în locul cărora Paris a preferat-o pe Afrodita, de unde nenorocirea care s-a abătut asupra cetății lui Priam cu toată sarabanda de fapte războinice, după „răpirea” Elenei: venirea oștirii grecești și cei zece ani de asediu al Troiei, confruntarea dintre Hector și Achile, șiretlicul calului de lemn pus la cale de iscusitul Odiseu, căderea Troiei, războiul nimicitor din care „am supraviețuit noi, nemuritorii”, cum conchide Apollo. Totul este un fel de rezumat al „Iliadei”, cu amănunte interesante și pitorești, cu aspecte vibrante nu atât prin istoricul lor cât prin sentimentele eterne și general umane trezite în sufletul cititorului, aceasta fiind partea de rezistență a miturilor, liantul care le conferă „contemporaneitate”.

Dacă povestea Penelopei, spusă la doar câteva zile de la întoarcerea lui Ulise în Ithaca, urmează istorisirea rătăcirilor „odiseice” vreme de zece ani până la ajungerea eroului acasă („Ce lung e drumul către casă”, pp. 51-57), „Creanga de aur” îl are ca rapsod pe însuși Eneas „din neam de zei”, ful lui Anchise și al Afroditei, care, ajuns în Italia, va face o călătorie în înspăimântătorul Hades pentru a-și revedea tatăl (cu ajutorul „crengii de aur”), care-i amintește de misiunea încredințată de zei, aceea de a întemeia o nouă cetate în țara din care provenea Dardanus, întemeietor al neamului troienilor (cetate care va deveni „stăpâna întregii lumi”). Prin urmare Eneas va părăsi opulenta Cartagina, lăsând-o pe regina Didona îndurerată și își va urma chemarea.  Istoria reginei Didona (refugiată din cetatea feniciană Tir) este reluată în povestirea „Regina Feniciană”, în care Hamilcar îi face cunoscute fiului său Hannibal împrejurările în care aceasta a construit puternica cetate a Cartaginei pe țărmul african al Mediteranei, debarcarea aici a lui Eneas cu corăbiile sale, prietenia cu Didona și părăsirea acesteia după ce zeul Mercur „cu picioare înaripate” i s-a arătat luptătorului troian, reproșându-i că-și pierde timpul pe meleagurile Africii și amintindu-i de „destinul pe care i-l hărăziseră zeii”, acela de a întemeia noua cetate pe meleagurile Italiei. Deși nu o va uita niciodată pe regina tiriană, Eneas o va reîntâlni în Hades citind în ochii reginei feniciene „o ură eternă”, de unde moștenirea celor trei războaie ale trufașilor romani de mai târziu cu Cartagina (războaiele cartagineze), Hannibal cu tatăl său Hamilcar „făcând, laolaltă, parte din această poveste”.

Ultima povestire, „Doica ciudată” (pp. 72-77) este istorisirea Lupei capitolina, simbol al Cetății Eterne, un fel de „doică” pentru micuții Romulus și Remus, alăptați de ea și care vor deveni întemeietorii Romei, primii ei regi (cu stăruință asupra luptelor cu sabinii). Faptele sunt povestite pe larg în „Eneida” lui Virgiliu, epopeea întemeierii „Romei Eterne”, pe cele șapte coline, și a poporului roman, scrisă în vremea principatului lui Augustus.

A doua parte a cărții, „II. Zile de răgaz în Țara lui Niam”, are și ea o introducere lămuritoare, „Nostalgia eroilor”, din care aflăm că, alături de zeii mitologiilor cu precădere greco-romană, din povestirile precedente, și „eroii” din Evul Mediu, deși nu au statura unui Hercule sau Ghilgameș, „sunt ființe mai apropiate de realitatea noastră”, căci nu și-au căpătat virtuțile prin arta magiei, „ci printr-un proces de purificare spirituală”. Este vorba de „modelele propuse de literatura medievală”, precum legenda eroului irlandez Oisí luptând împotriva unui gigant, text ce poate fi comparat, în multe privințe, cu basmul nostru „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” („Zile de răgaz în Țara lui Niam”, pp. 91-97), de povestea lui Siegfried iubind pe prințesa burgundă Kriemhilda, care oricât de puternic ar fi, „are întotdeauna punctul său slab”, dovedindu-se muritor („Inelul libelungilor”, pp. 85-90), de povestea de dragostea în final mărturisită dintre Tristan și regina Isolda (pp. 106-110), amintind de războaiele dintre regatul Cornwall din sudul Angliei și „înverzita Irlandă”. Câteva povestiri evocă figuri de cavaleri spanioli marcați de destin, precum Bernardo del Carpio (pp. 98-105), având în mod tăinuit sânge regal în vene, de unde mânia regelui Alfonso al Asturiei. Bernardi era fiul contelui întemnițat Saldaña și al doñei Jimena, sora regelui, trimisă la mănăstire, și năzuia să-și vadă tatăl în libertate. În timpul luptelor cu maurii, Bernardo îl ajută pe rege, care-i promite eliberarea tatălui, dar regele, uitând că nepotul îi salvase viața, îi găsește mereu pricini de autoritate și nesupunere. Intenționând să-l aresteze, Bernard este păzit de cavalerii lui înarmați, regele o dă pe glumă, iar până la urmă nu are decât să facă pace cu nepotul său, hotărând să-l elibereze pe tatăl eroului din turnul fortăreței Luna, care tocmai murise. O va aduce pe mamă din mănăstire care va da mâna contelui mort, în acest fel confirmându-se public căsătoria părinților lui Bernardo, care scăpa astfel de stigmatul de „bastard”. Bernardo „și-a continuat cu tristețe destinul eroic”, o moarte glorioasă având mult mai târziu, împotriva armatelor invadatoare ale lui Carol cel Mare.

Tot o poveste cavalerească, destul de populară, pe motivul clasicist al conflictului dintre „datorie” și „pasiune”, cu neabdicarea eroului de la sentimentul onoarei și „datoriei”, este „Tinerețile Cidului” (pp. 111-117). Tânărul cavaler Rodrigo Díaz, vlăstar al unui nobil din orășelul Vivar de lângă Burgos, crescut la Curtea Regelui, ca însoțitor al prințului Sancho, va trebui să răzbune ofensa adusă de contele Lorenzo nobilului Diego Laínez din Vivar, tatăl său. În ciuda faptului că Rodrigo o iubea pe Jimena, fiica ofensatorului, Rodrigo, hotărât să spele onoarea tatălui, îl rănește de moarte pe tatăl iubitei sale, pentru care aceasta cere Regelui moartea făptuitorului. Dar până la urmă, Jimena își va stăpâni durerea, crezând în cuvintele lui Rodrigo, care spune că nu „l-am ucis pe tatăl tău din ură sau trădare, ci, în ciuda voinței, ca să apăr onoarea familiei mele”. Și astfel s-a hotărât nunta Jimenei Gómez cu Rodrigo Diaz. Eroul pleacă să lupte împotriva maurilor din sudul Spaniei (astfel de războaie între creștini și mauri deveniseră neîntrerupte, în sec al VIII-lea), dovedindu-se vrednic de Jimena, care i-a născut apoi două fiice.

Foarte interesantă este povestirea „Amadíus de Gaula”, una din istoriile prin care nobilul Alfonso Quijano, cititor asiduu de romane cavalerești, a devenit, la scurt tip după aceea, Don Quijote de la Mancha, în astfel de povestiri regăsindu-se clișeele „romanelor cavalerești”. Un model al acestor scrieri este Amadís, un tânăr cavaler cu sânge regesc, fără să știe. Cerând să fie făcut cavaler, se va remarca în nenumărate lupte ale regilor englezi cu Irlanda, inclusiv împotriva monștrilor. Amadís se va îndrăgosti de o frumoasă domniță și are un scutier devotat, trebuind să-i înfrunte pe Barsinan, stăpânul din Sansueña, și pe Arcalaus Vrăjitorul, într-un amestec de realitate și ficțiune. Devenind „cavaler rătăcitor”, Amadís, „Cavalerul Spadei Verzi”, colindă prin Germania, Boemia, Țara Românească, săvârșind bravuri și pentru ca faima lui să ajungă la urechile Orianei. În drum spre Constantinopol, corabia va eșua și Amadis cu tovarășii săi vor fi aruncați pe Insula Diavolului, unde eroul se va lupta cu monstrul Endriago, câștigând prețuirea împăratului din Constantinopol. Viteazul  cavaler o va elibera pe Oriana, promisă împăratului Romei, într-o sângeroasă bătălie pe mare. Tânărul cavaler îl va ucide pe însuși împăratul Romei pretendent la mâna Orianei și va oferi ajutor regelui englez Lisuarte. În sfârșit, are loc nunta lui Amadís de Gaula și a Orianei „cea fără pereche”.

Ultima poveste, a șaptea din partea a doua, este despre „Cavalerul cu barbă lungă”, nimeni altul decât Rodrigo Díaz de Vivar, Cidul Campeador, în conflict cu regele Alfonso, dar împreună cu cavalerii care i-au rămas loiali, pe drumul exilului, după alungarea lui din Castilia și intrarea pe pământurile regelui maur din Toledo. Semănând distrugere în rândurile cavaleriei musulmane/ maure, Campedorul cucerește pe rând cetățile Castejon, Zaragoza și Alcocer, din Valencia. După luni de luptă cucerește întreaga Valencie, numind aici un episcop. De când fusese exilat din Castilia de regele Alfonso, Cidul își lăsase barbă, spre uimirea creștinilor și groaza maurilor. Trimisese daruri de loialitate regelui Alfonso, care va îngădui ca soția și cele două fiice să meargă la Valencia, pe care o apără în continuare în fața maurilor năvălitori. Cele două fiice, după un prim mariaj înșelat (dar care vor fi răzbunate de tatăl ofensat), vor fi cerute în căsătorie de infanții din Aragon și Navarra, devenind soțiile viitorilor regi ai Spaniei. Cidul își vedea împlinit visul pe care i-l mărturisise Jimenei sale după ce l-a învins pe Yussuf, regele Marocului, când 50 de mii de mauri au luptat împotriva a 4 mii de creștini…

„Călătorie în Țara Hesperidelor” este o carte admirabilă, retrezind interesul atât pentru miturile celebre ale Antichității din jurul Mediteranei cât și pentru eposurile din Evul Mediu occidental, îndeosebi din areal hispanic și anglo-saxon. Autorul Guillermo Eduardo Pilía, universitar argentinian, recunoscut în cultura hispanică europeană (și nu numai) și scriitor cu mare vocație umanistă, reînvie, în povestirile sale, mituri și legende greco-romane, egiptene, etiopiene, feniciene, cartagineze, iberice, cu extindere către lumea hiperboreenilor, preluându-le în mod creator și livrându-le cu oarecare oralitate cordială, chiar prietenească, cu accent pe valorile umane și ale spiritului exprimate de aceste tezaure culturale ale umanității. Scriitorul „izbutește să le imprime acestora un nou curs, neașteptat de modern, neașteptat de firesc, adecvând povestirile unor contexte transculturale ale contemporaneității, la care reflectează în metatextele se însoțesc povestirile.” (Mirela-Ioana Dorcescu, Prefață, p. 14). Și nu numai aceste „metatexte”, de vreme ce ambele părți beneficiază de un fel de texte explicative, programatice, de punere în ramă, „Copilărie în Țara Muzei” (I) și „Nostalgia eroilor” (II), veritabile eseuri care „încadrează” atât lumea miturilor evocate cât și aventurile din eposurile cavalerești, oferindu-ne detalii importante ale demersului narativ privitoare la propria-i biografie, la viziunea literar-estetică, la strategiile narative și libertățile de creație pe care și le-a permis, la sensul formativ-inițiatic al acestor povestiri, la poezia pe care acestea o implică („un tărâm mustind de poezie”, cum zice în textul care prefațează prima parte) sau la reconsiderarea unor teme atât de disprețuite de conștiința profană, dintr-o „dezorientată modernitate”, a omului consumerist de azi, precum „onoarea, patriotismul și sacrificiul pentru ceilalți”, justificând astfel „sarcina noastră de scriitori și educatori” („Nostalgia eroilor”, pp. pp. 81-84).

Sursă inepuizabilă de valori, eroii vechi ar putea constitui, crede autorul de evidentă formație clasicist-umanistă, dacă nu „modele” cel puțin repere sau imbolduri în formarea tinerilor și adolescenților, așa cum înțelepții de altădată recomandau tinerilor prinți „să adopte ca model un erou al Antichității, pentru a-i imita virtuțile și a se sfătui cu acesta în momente de îndoială”.

„Călătorie în Țara Hesperidelor și alte povestiri” este o carte cu adevărat inspirată, frumoasă, cu rol formativ și cu multe alte virtuți literar-estetice, pe care traducătorii, experimentați, utilizând resurse variate ale limbii române, o integrează perfect în patrimoniul nostru cultural, deloc străin de miturile și legendele Antichității și de eposurile medievale.

 

 

Zenovie Cârlugea

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *