De ce este atât de mare interesul pentru recuperarea culturală a Teatrului Vechi din Arad? Pentru că este prima construcție stabilă (până atunci reprezentațiile teatrale se desfășurau în spații improvizate, ambulante ori în aer liber). În mai 1817, la Arad, evreul comerciant Iacob Hirschl construiește pe o fundație temeinică o construcție în stil baroc pentru reprezentațiile teatrale. Aici au prezentat spectacole în limba română elevii Preparandiei din Arad (întâia instituție de pregătire sistematică a învățătorilor pentru școlile românești, înființată în oct. 1812). Mai apoi, aici au dar reprezentații trupele teatrale din București, a lui Pascali, având în componență, ca sufleur și ca actor în rol episodic (cf. afiș) pe Mihai Eminescu, Millo, trupe teatrale germane, sârbești și maghiare. După 1950, locația a fost folosită ca Cinematograf, ca, în prezent, să fie ruină, ambalată într-o pânză decolorată, cu scânduri bătute în uși. În timp ce timpul scurma nemilos în pereții și acoperișul clădirii, autoritățile se ceartă, dar promit achiziționarea și reconstituirea arhitecturii originale a Teatrului Vechi, care, prin întâietate, are valoare națională.
Ovidiu Balint mișcă „lumea cuvintelor” în Amintiri din Teatrul Vechi (Editura Concordia, Arad, 2022, 163 pagini), volumul întâi, pentru „redobândirea unei identități culturale arădene” și recuperarea atașamentului pentru Teatrul Vechi din Arad, amenințat de indolență.. Demersul jurnalistic vizează o etapă nu prea îndepărtată din implicarea acestui „frumos nebun”, alături de alți câțiva „muschetari”, pentru salvarea Teatrului Vechi din Arad, pentru animarea activității culturale, despre indigestia decidenților politici și administrativi arădeni pentru ceea ce înseamnă artă, frumusețe, activitate culturală de elită.
Teatrul Vechi! Undeva într-un colț al Pieței Avram Iancu, fostă locație a Primăriei celei vechi, ambalată într-o prelată ponosită și vânturată de neglijență (sau interese), clădirea primului teatru zidit în 1817 de către Iacob Hirschl dormitează într-o ruină. Aici, spune Ovidiu Balint, a avut, prin anii 2000, biroul cultural, încercând să salveze ce mai era de salvat dintr-un artefact al Aradului, în care a avut loc spectacole teatrale ale unor echipe celebre, aducând mari actori, personalități importante și marcând cultura arădeană cu busuioc de eleganță și glăsuire elevată: Pascali, Millo, Eminescu, apoi Fidel Moreno, Aculina Șteasni, Anca Parghel, Adam Puslojic, Jennifer Rush, Kevin Kostner, Bonnie Tyler, Uriah Heep ș.a. Nebunia lui Ovidiu (Balint) – asociată cu a lui Ovidiu (Cornea), a lui Mihai Popovici, a lui Gheorghe Schwartz, a lui Florin Didilescu va îndepărta, deocamdată, buldozerele administratorilor politicieni de a nivela Casa Hirschl și Teatrul Hirschl pentru a deveni loc preferențial de vilă sau blocușor în zonă centrală.
Amintirile lui Balint, prezentate sub formă jurnalistică, într-un limbaj vioi, atractiv, frust și totuși elevat, recuperează efortul tinerei generații a anilor 2000 de a alcătui o personalitate culturală a arădenilor. Interese josnice, ambiții politice, ignoranțe administrative etc. vor ruina speranțele entuziasmante ale „muschetarilor” de a reda Aradului demnitate, identitate și personalitate culturală. Sunt pomeniți, între aceștia, Ovidiu Cornea (directorul teatrului), Mihai Popovici (autorul valoroasei monografii a Aradului), Radu Dinulescu (regizorul), Tubi Eberlein (fotograful), Horia Medeleanu, Bebe Costinaș, Onisim Colta.
În fine, m-am lăsat ispitit de picanteriile jurnaliere ale autorului, fără a lăsa în ”coadă de pește” alte frumoase amintiri de-ale publicistului Ovidiu. Pare o obsesie, aproape donquihotească, dar pozitivă, implicarea sa în transformarea Teatrului Vechi într-un complex cultural, luptând cu obtuzități politicianiste și cu dezinteresele culturale ale decidenților. Tenacitatea sa va prinde rod cândva, dacă va reuși să mobilizeze ”o masă critică” amplă, spre a influența autoritățile ca să vrea binele cultural al Aradului. Amintirile lui Ovidiu premerg spre experiențe artistice, relatate cu farmec și iubire, cum ar fi cea de la Avignon, înființarea Cinematecii, a Ansamblului folcloric „Zarandul”, a Festivalului de Teatru și Film Underground Project, despre concerte, presa efemeră, dar mai ales despre virtuțile prieteniei și ale boemei.
Ocupându-se „de managementul culturii” municipale, amintirile lui Ovidiu recuperează „raliul utilajelor pentru tăiat lemne”, finalizat cu un concurs de tăiat bușteni, în fața Teatrului. Apoi tranșarea, de către Mihai Popovici, „moțoganul școlit la București”, a problemei naționalităților, aducând o drujbă la bar să taie o masă la care stătea el, românul, un ungur, un sârb și un țigan („ – Tăiem masa în patru, fiecare cu masa lui!”. E bine?). Portretul lui Bebe Costinaș are consistență și savoare tristă, fiind trasată în cinci ”linii de creion”: era un revoltat împotriva sistemului stupid, opresiv, abuziv, dominat de ierarhii incorecte sau false”. Și continuă, asemenea unui scriitor versat: „Din revolta lui, am învățat că textul scris are coloană vertebrală în idee, iar picioarele sunt înfipte în verb” (p. 54). Alte linii ale portretului sunt sintetizate în cuvintele avea „poezie”. „har”, „boemă” și „dorul prieteniei”. Delicioase sunt amintirile cu cântăreața Anca Parghel, despre Horia Medeleanu și Mihai Popoviciu, cele dospite cu Kevin Kostner și Jennifer Rush.
Nu pot ignora frumusețea versurilor lui Luca Onu, pe care Ovidiu le-a tradus pentru finlandezei:
„Lelerim și leru-i ler,/ Dumnezeu miroas-a cer
Aerul din noi, a fluturi/ și zăpezile-s săruturi
Ploile din noi, a vară/ și genunchii tăi, a seară./”
Teatrul Vechi a fost, pentru parizianca Darie Pop, „un laborator cultural”, iar Tatiana Pop, locuind câțiva ani în mansarda Casei Hirschl, scrie despre ”tristețea pereților scorojiți”, despre „monumentul esteticii urâtului”, despre strălucirea doar în memorii a Teatrului Vechi, care a devenit …periculos, deci ”Circulați pe trotuarul de vizavi”.
Amintiri din Teatrul Vechi ale publicistului Ovidiu BALINT intră în categoria operelor literare, încărcate de farmec și poezie. Cartea este scrisă cu iubire, cu nostalgie, dar mai ales cu (suficientă) revoltă contra celor care ar avea responsabilitatea de a reda arădenilor un monument cultural reper pentru identitate, alături de Preparandie și Școala Clericală. Scrie dintru început autorul: ”Am scris zeci de texte despre Teatrul Vechi din Arad. I-am cinstit memoria, i-am lăudat imaginea, așa ruinată, cum e, i-am vândut amintirile despre el, am scris despre amintirile din el și voi mai scrie despre ele”. Teatrul Vechi ”este o bijuterie”, o bijuterie a arădenilor, care merită să fie afișată acestora cu mândrie și folosită pentru ”loisir” și pentru încântarea celor meniți să aprecieze frumosul, cultura, arta și demnitatea umană.
Anton ILICA
(Revista UZP nr. 28/2022)