◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro28.03.2024

Un maestru al reportajului literar de azi. Mihai Barbu: „Acasă, la cei plecați… – cele mai frumoase reportaje”

Prin Cireșarul anului trecut, scriam despre două frumoase volume de poeme, întru totul originale ca univers imaginar și stil, ale dlui Mihai Barbu („Iubire, elefant de porțelan”, 2019; „Armăsarul lui Goethe”, 2020), sub genericul „Poezia – o Terra Hipnotica anecdotică, vizionară, fantezistă”. 

Precizam acolo că, urmărind (când mi se trimitea – de câtva timp nu mai e cazul, văd, și nu știu de ce!) revista „Argeș”, una din cele mai bune, nu puteam trece cu vederea ultimele pagini ale mensualului de literatură editat de Filiala Pitești a U.S.R., în special reportajele literare ale dlui Mihai Barbu (rubrică permanentă, cu poză), dovedind un spirit deopotrivă scriitoricesc și jurnalier, de bună calitate, plăcut, amiabil, incitant și cu o anumită jovialitate de bonom „coliliu” („ a-i fi /cuiva/ calea în colilie”, nu?)…

Cultivând o poezie de mai largi desfășurări cultural-literare, contextualizată cu un soi de ironie fină și umor jovial, deopotrivă camaraderesc și familiar, autorul mărturisea nu atât o evadare din canonul genului practicat îndelung, care de fapt l-a făcut cunoscut, ci o prelungire, în modulații ironic-fanteziste, a unei atitudini reportericești, care-i permite să-și desfășoare în voie spiritul inventiv și livresc, vizionar și „scenografic”, totul în acoladele unei fantasmatici ludice, de incitantă cursivitate tematică. De unde și plăcerea jucăușă de a-i urmări aceste provocări itinerante nu chiar fabulatoriu-anecdotice, dezvăluind un spirit necomplexat de orizontul mai larg al livrescului /  senzaționalului divers din sfera social-politicului și gata oricând a „răstălmăci” semnele reluate, în insidioase și inedite forme artistice, ale acestui relief familiar, trăgând spre sine semnificațiile unor tâlcuri, semnificații, simbologii și figurile unei atitudini de etică civică.

În acest fel, dl M. Barbu își introducea în scenă „armăsarul” (lui Goethe!), dar, dincolo de o eventuală lirică de idei sugerată, volumul întreg evoca o „călărire în zori”, la trap postmodernist, uzitând de întreaga recuzită estetică, de la ironie joculară fantezist-destructurantă, parodică, la procedeul intertextualității, de la fragmentarism, ambiguitate, colaj cultural, la aluzie livrescă, ludic „de-a una și de-a alta”, pastișă, autocitare ironică etc. (pe scurt zis, o „inteligență joculară” într-un exercițiu de „extrovertire”, ducând la „o permanentă deschidere spre public aidoma unui spectacol”, după cum observa, într-o cronică, criticul Gheorghe Grigurcu)..

Să precizăm de la început, poezia dlui Mihai Barbu este expresia unei debordante fantezii asociative, poetul manifestând un acut simț al limbii, multă inventivitate și spontaneitate creatoare, spectaculară. El ne sugerează ori ne face să vedem de-a dreptul cum clișeele și modele s-au îmbolnăvit de „elefantiază”, drept care trebuie revizuite cu o formulă nouă, originală, de mare curaj, îndrăzneață, cu „o Voce” distinctă, prima dintre toate calitățile… E în fond o „joacă” ironic-fantezistă de-a cuvintele și imaginile, care desigur trebuie luată, conform intenției exprimate, nu numai în serios, dar și într-o „rezervă” de circumstanță, căci, experimentând această formulă de mari libertăți expresive, nu tot ceea ce este, aici la Porțile Orientului, luat „à la légère” devine artă poetică, măiestrie, înlocuire de valori. Nicicum nu trebuie gândit astfel, ci în sensul „culoarului” pe care și l-a creat această manieră, această viziune, această formulă născută din ingrediente postmoderniste ambiționând a-și căpăta un profil distinct, personal. Revenind la… modestie, într-un epilog cu „emoticoane” recognoscibile, poetul mărturisește că se uită la televizor (îl credem, desigur, îndeosebi la canale cu panorame „nationalgeografice” și „discoveryce”!), că nu are somn, nici „lumină naturală”, iar poeziile, ca și stelele de pe bolta cerească, până la ziuă…pier, ca-n poezia populară: „Câte stele sunt pe cer/ Toate până-n ziuă pier/ Numai una ca o proastă/ Stă sus pe uzina noastră.” Între timp, adaugă autorul, „s-a dus dracului și aia”, iar pentru noi, cititorii de op-uri subțiri, din fericire, „multe din aceste poezii au pierit chiar înainte de a se naște…” Precizări după care cade „cortina”… Chiar așa să fie? Sanchi!

Și ca să fim mai pe aproape, vom cita din volumul „Iubire, elefant de porțelan”, mai exact din poemul „Biblioteca, o poveste fără happy end”, ciclul „Dubla viață a scriitorului”, unde vine vorba de „scandaluri literar-artistice cu Mirella de spațiu conjugal” (ce ne amintește de celebrul epitaf: „Mirela l’a mis là”!), la rândul său, scriptorul întrebându-se: „O să sfârșesc, oare, / sub munți de hârtie și sub apăsătoare tone de praf? Cine/ o să-mi dea lovitura de grație? Călinescu, Lovinescu,/ Cioculescu, Manolescu, Ștefănescu? Sau însuși Popa?/ Degeaba o să sune cineva la 112. Nimeni nu o să-l creadă/ că tocmai Cultura scrisă poate dăuna grav sănătății.” Prea sus ai gândit, domnule poet, nu știi mata oare că până la Dumnezeu te devorează sfinții?! Ăștia de pe aici, de prin chiteronul carpato-danubiano-pontic, din răspântii de drumuri mari și din bălării, deopotrivă domni cu carte și cu cosoare dacice la cingătoare, haiduci, domnule, de Vlăsia, nu de Valea Jiului, muma subteranelor Dezideriului Sîrbu…

Desigur, poetul are mereu drept referință aspecte din cotidian, construind cu o vervă și detașare caracteristice umoriștilor vizionari, fără acroșeuri beligerante, dimpotrivă umorul său e unul învăluitor, cald, iar ironia mușcă subtil și insidios cu dinți nu chiar de catifea, fiind uneori pișcătură, bobârnac simpatic, bezea drăgălașă, dacă nu chiar „vitrion” ca la Mița Baston!  

Umoristul, ironistul sarcastic sau melancolicul reflexiv este de-a dreptul savuros în „abordările” sale prozo-poetice, mergând pe reliefarea detaliului, ca un veritabil „tipicar și meticulos” (Dumitru Augustin Doman). Poemele lui Mihai Barbu, citibile într-un crescendo al plăcerii textuale „sunt anecdotice, la limita prozei, dar cuceritoare prin paradoxul cultivat”, observa alt comentator, el însuși poet, Adrian Alui Gheorghe.

Organizându-și „Armăsarul…” după rigorile compoziției clasice (cu prefață, prolog, patru cicluri de poeme, epilog și referințe critice „Despre prima mea carte de poezie Iubire, elefant de porțelan”, ilustrații), poetul toarnă în toate aceste componente umorul său parodic, luând de fapt în răspăr convențiile, clișeele, locurile comune. Se simte peste tot, alături de o bucurie a scrierii, acel ochi etic și profesional, care privește în față lucrurile și oamenii, când cu largă deschidere când printre gene abia deschise, poetul însuși dezvăluindu-și preferințele, gusturile, poziționările față de un aspect sau altul.

Astfel, considerăm că, în poezia noastră fantezist-ironică, dl Mihai Barbu, autor de reportaje literare memorabile, și-a găsit un culoar propriu, individualizat, bine hașurat vizionar și stilistic. Poezia lui evocă o Terra hipnotica, cu reliefuri tematice variate, de la social și politic, la cultural și literar, nelipsind raportările la statutul și destinul scriitorului, la valori și mistificări. Totul într-o oralitate fantasmatic-anecdotică reliefând o atitudine de poet „civic” (asimilând bine „lecția” lui Marin Sorescu), de un umor savuros și spontan, de facilități asociative, inovative, intertextuale. Totul ni se pare tratat, cu o jovială bonomie, în aqua forte, cu acel pigment miraculos de ultramarin „scos cu trudă din minele/ Afganistanului, adus de comercianți abili/ în onoarea Fecioarei”, „cel mai scump albastru de pe pământ” după precizarea trezorierului Curții Regale („Nec plus ultra: ultramarin”). Dar nu pentru a sugera puritatea, sfințenia, smerenia, ca la pictorii Renașterii, ci pentru a realiza cu excepțional simț al humorului și al limbii (deseori haz de necaz), această uriașă pânză de Terra Hipnotica, în care se poate citi lumea de azi, globalizată, îndeosebi cea românească, păcătos de vie și ubicuu de autentică, cu o claritate de *

 *

La rândul ei, jurnalistica dlui Mihai Barbu (n. 11 mai 1950, Petroșani) se desfășoară în orizontul unor așteptări de relief social-cultural, valorificând multe din datele recuzitei poetice, astfel că poezia și gazetăria devin aversul și reversul unui spirit creator, de o frapantă originalitate.

„ACASĂ, LA CEI PLECAȚI…”, subintitulată „cele mai frumoase reportaje” (Editura Panfilius, Iași, 2022, format academic, 312 p.), este o culegere de materiale apărute în revista de cultură „Argeș”, în colecția „Cărțile revistei Argeș” (2), îngrijită de Simona Fusariu și editată în parteneriat cu Centrul Cultural Pitești. Toate textele din volum au apărut în revista amintită în perioada 2012-2021. Cel care-i propusese să scrie, lunar, „un reportaj pe ultima pagină”, fusese nimeni altul decât redactorul-șef Dumitru Augustin Doman: „Ce propunere bizară, nu-i așa? Maestrul reportajelor care a ținut prima pagină la gazetele conduse de Cristoiu și Nistorescu îmi făcea, tocmai el, o asemenea propunere indecentă.” E de amintit că atât DAD cât și Mihai Barbu, după Revoluție, au trăit din jurnalism „o bună parte din viață”, unul făcând-o în presa centrală, în „sute de mii de exemplare”, celălalt, în mii de exemplare, într-un cotidian din Valea Jiului („sau Jalea Viului, într-un limbaj neacademic”), situându-se pe poziții critice „zi de zi, față de cel care punea mereu la cale, în interesul unei democrații originale, câte o deplasare (cu mineri) la București”. Ei da, dar „o publicație are încurajează și reportajul literar nu moare fix în acea zi”, căci, preocupat a fixa timpul „într-o pagină de ziar”, autorul căuta acele lucruri/ aspecte din realitatea trăită „care nu trebuie uitate”… (Notă explicativă, p. 302).

Încă din „Prolog”, aflăm că „elevul Barbu dintr-a șasea” era, sub supravegherea „tovarășei de română” (soția unui emancipat medic internist din Petrila, străjuită dinspre nord de Dealul Momârlanilor), un elev manifestând interes pentru disciplină, învățând încă de atunci să-și cultive scrisul nu numai caligrafic, dar și în sens compozițional, întocmind planul dezvoltat cu „idei principale” și „secundare”, având grijă de punerea în pagină, odată ce învățăceii erau admonestați cu „De ce nu tragi, mă, marginea?” Cam acesta ar fi sensul „Prologului”, un fel de „călătorie în timp”, „cu nostalgie și oarecare compasiune”…

„Cam asta am încercat și eu, inconștient sau urmărind un program estetic, să ilustrez în reportajele mele din acest volum”, precizează autorul, evocând la un moment dat scena cu marele editor american Gene Robert citindu-i unui confrate orb textele despre o familie cu două fete, din care una foarte frumoasă și nevăzătoare îi spunea surorii care începuse să scrie despre existența lor într-o regiune extrem de neprietenoasă, cu ger și viscole: „Fă-mă să simt și să văd lumea”… Tot astfel, editorul amintit ar fi așteptat de la confratele orb confirmarea că „vede” mai degrabă decât „înțelege”: „Joseph Conrad credea și el că prin puterea cuvântului „trebuie să te fac să auzi, să te fac să simți dar, înainte de toate, să te fac să vezi” cele citite… („La Petroșani într-o joi, am scris textul ăsta pentru voi…”).

„Cam asta am încercat și eu” ar fi, să zicem, laitmotivul reportajelor cultural-literare de față, CEI PLECAȚI fiind Anton Pann, Vasile Alecsandri, Alecu Russo, Mihai Eminescu, Octavian Goga, Vasile Voiculescu, Camil Petrescu, Emil Cioran, Mihail Sadoveanu, Apelul Goma, dar și: Iisus din Nazaret, Kazantzakis, El Greco, Shakespeare, Victor Hugo, Wajda & Cybulski, Apollo XI, Omul de Aur, Oamenii Văii & Doctorul ținutului, Clanul Brad de la Poplaca, Baba cu leacuri de la Băcâia, IPS Calinic, arhiepiscopul Argeșului. Nu lipsesc câțiva din eroii neamului precum Tudor Vladimirescu, Avram Iancu, Aurel Vlaicu, Ecaterina Teodoroiu… Desigur, „omul sfințește locul, iar nu locul pe om”, scrie reporterul aflându-se la casa cu pridvor a poetului, compozitorului și profesorului de muzichie Anton Pann („fiul Pepelii, cel isteț ca un proverb”, vorba Eminescului) din Râmnicu-Vâlcea (trăitor acolo în perioada 1835-1848), translatată pe „Știrbei vodă”, la nr. 4, de inginerul Eugen Iordăchescu, în 1982, pe o distanță de „37 de metri și 80 de centimetri”. Documentându-se nu numai la fața locului dar și din alte surse, cum de fapt face peste tot, reporterul evocă, odată cu viața itinerantă și pitorească a lui Anton Pann, fapte, întâmplări și oameni din epoca pașoptistă, împrejurările în care Pann ajunge, de la Brașov, la Râmnic. În țară, după „vântul de libertate” puternic ce bătea în Europa, Revoluția izbucnise, se formase guvernul provizoriu la Izlaz, în septembrie 1848, Regulamentul Organic este „afurisit” (și „ars”) de mitropolitul Neofit, aclamat de mulțimea cu cocarde și eșarfe tricolore, sub deviza „libertate, egalitate, fraternitate”. În acest moment, „Anton Pann intră în scenă”, neputând rata „două revoluții în aceeași viață”, zavera lui Tudor din 1821, din cauza căreia se refugiase la Brașov, și „minunata manifestare populară de celebrare a libertății” de la Râmnic , care „ pus gaz pe foc și a fost pretextul potrivit pentru turci de a intra în țară și de a înăbuși revoluția”. Fruntașii revoluției râmnicene s-au ascuns „la metohul lui Hrisant de la Troian”… Odată  „Revoluția ratată”, s-a reinstaurat „domnia arbitrarului și a bunului plac”, decretându-se „exilarea capilor revoluției” și punându-se în mișcare „o sălbatică mișcare de represiune”. Și dl Barbu sfârșește în stilu-i caracteristic, dând un bobârnac festivismului istoric care a creat mituri naționale din multe eșecuri: „Ăsta-i finalul? Pe dracu’! Deșteaptă-te, române, din somnul cel de moarte… (Ăst lucru l-aș face-ndată/ Dar n-are cine să mă bată!” Privirea cu lucid sarcasm a reporterului nu trebuie confundată sau suspectată de vreo insidioasă atitudine neo-marxistă, de vreme reporterul, chiar dacă dă impresia, nu glumește cu „cele sfinte”, cu valorile culturii române. A se observa ca atitudinea aceasta de evitare a mitologizărilor/ fantazărilor de tot felul este, mai peste tot, de o tonică dispoziție reportericească.

Dl Mihai Barbu este premiatul revistei „Argeș” pentru reportaj literar (2013), premiu acordat „pentru revigorarea unui gen literar sub deviza „Dacă reportaj nu e, atunci de unde poveste?”. Pe lângă alte premii, amintim unul recent: Premiul pentru eseu și „Cartea anului” acordat de Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Alba Iulia, 2020.

Într-adevăr, dl Barbu revigorează această specie de așa-numită „literatură de frontieră” și o face într-un mod deopotrivă plăcut și instructiv, adică îmbinând utilul cu frumosul, într-un demers reportericesc vădind spirit cultural-lingvistic, observație de jurnalist „iscoditor” și, desigur, un talent de a-și compune textele îmbinând informația istorică, socială, culturală, cu libertatea privirii personale într-un stil degajat, deopotrivă jovial și elegant, relativizând oarecum adevărul „țeapăn”, suflând praful de pe unele statui, reconfirmând adevăruri mai vechi sau mai noi, ba chiar permițându-și a flana în deambulările sale pe lângă mari teme, figuri cultural-istorice, scriitori, situri …  E o atitudine destinsă, de jovială decantare, atrăgându-l pe cititor în locuri poate de el știute, dar în care îl face să vadă și alte aspecte/ lucruri privitoare la personalitatea evocată, la epoca și contemporanii săi, cu multe referințe la realitatea imediată…

Avem a face cu un fel de „protocol” gazetăresc, de metodă (marcă proprie înregistrată), ale cărei trăsături caracteristice le putem vedea, bunăoară, din reportajul „Cunoști fabula porumbelului lui Kant?”, cu supratitlul: „Lancrăm 2021. Un mesaj contemporan cuprins în întrebarea lui Lucian Blaga către iubitul său Ion Barbu”. Pornind, așadar, de la o scrisoare a lui Blaga către Ion Barbu, în care îi mulțumește pentru articolul elogios despre volumul „Laudă somnului”, pe tema „aventurii în neelement”, prin „vămile văzduhului”, cum zice poetul din „albastrul Lancrăm transilvan” (id est: esențializarea lirismului în modulație expresionistă), reporterul trece de la citate epistolare la proza descinderii sale în Lancrăm, inventariind „traseele” autobuzelor, „efemeritatea locală” a străzilor din Lancrămul (cu etimologie germană), care „nu e doar acel loc magic ce «poartă-n nume sunetele lacrimei»”. Urmând „drumul sinuos” spre casa natală a poetului de pe Ulița Vechi, reporterul este foarte atent la peisaj și la oameni, înregistrând până și o cruce metalică aflată în bălării pe care citește numele unui anonim mort la 23 de ani, Sârb Traian-Pilu, transcriind inscripția căreia-i „administrează” semnele de ortografie și punctuație corecte. Vine la rând biserica veche a satului, cu istoricul ei, dar mai ales cu cimitirul, în care zăbovește la mormintele lui Izidor Blaga, tatăl Poetului (, al familiei învățătorului Ioan Bucur, al „arhitectului apelor”, ing. Dorin Pavel, părintele hidrotehnicii românești („cea mai frumoasă cruce din cimitir” sculptată de doi meșteri pietrari din Buzău), și, desigur,  al Poetului și „nevestei sale” – „cel mai simplu mormânt din curtea bisericii”. Desigur, nu este propriu-zis „cel mai simplu”, ci un monument de artă funerară cu efigie de bronz lucrată de Ladea, indexat național, comunicând parțial cu osemintele lui Dorli Blaga (2.V.1930, Berna-15.XI.2021, Alba Iulia), depusă alături în toamna trecută. Reportajul, deși datat 2021, este precis scris înainte de decesul fiicei lui Blaga, care a ținut mult să se odihnească lângă părinți! Dincolo de aceste „preparative”, de acest „ocol” prin Lancrăm, printre „Zei și morminte”, reporterul descinde la casa natală, evocându-i povestea până la preluarea în patrimoniul statului, apoi , tot cu citate din varii scrisori, până la „finalul de poveste” (Povestea Casei natale a scriitorului. Scrisă de iște localnici…”, „Viața poetului, povestită de niște localnici, pe un alt panou…”, „Dincolo de variantele oficiale despre casă și poet, l-am căutat acasă pe Omul de pe Ulița Veche, nr. 234…”, „Zile și nopți în compania lui Faust și a Muzei…”)… Desigur, sunt secvențe importante, pentru care, renunțând uneori la documentarea propriu-zisă, autorul se folosește de citate, pentru a ne apropia de „Omul de pe Ulița Veche” care, de fapt, părăsise Lancrămul, după moartea Tatălui, din vara lui 1908, Mama Nina stabilindu-se cu copiii la Sebeș, la fiica cea mare, Letiția (ultimii ani îi petrece la fiul avocat Lionel Blaga din Sibiu, fiind înmormântată la Biserica din Groapă, undeva în apropiere de Universitatea „Lucian Blaga”).

De mare actualitate este și reportajul în care ni se vorbește despre Eminescu – „Cum am sărbătorit, în avans, Ziua Culturii Naționale. Pe malul Dunării înghețate și la «Regal Sun»”. Este vorba de un reportaj scris cu prilejul participării, pentru prima oară, la manifestările dedicate lui Eminescu de la Drobeta Turnu-Severin, Orșova și Băile Herculane, în cadrul Festivalului Internațional de Literatură „Mihai Eminescu”, ediția a XXVII-a, organizat de bravul promotor cultural și scriitor Florian Copcea, sub autoritatea acad. Mihai Cimpoi de la Chișinău: „E un cuplu care și-a dovedit trăinicia, an de an, iarnă de iarnă, ediție de ediție” (dl Cimpoi patronând spiritual și Festivalul „Moștenirea Văcăreștilor” de „48 de ani”). Reporterul, cu ochi ager și memorie bună, scrie despre cum „românii din țară și cei de afară se bat, fiecare, pe Eminescu lor”, despre un „Eminescu al zilelor noastre”, destul de „modern” și chiar „actual”, am zice noi, dar și despre unul îmbălsămat în laude de adulatori, care tot ei „decretează și impietatea oricăror noi abordări critice!” (Eminescu între Tutankamon și Marin Sorescu) etc. Am reținut atmosfera de la masa festivă, unde invitații, s-au cam simțit „abandonați” de personalul servitor, care se înghesuise la televizor, unde pe Kanal D se transmitea un serial turcesc… Sau o Doamnă din Minister (venită „să controleze niște hârtii” și cazată tot la Palatul Culturii din Severin), care nu s-a prea putut odihni în camera de alături, deranjată fiind de „entuziasmul autohton” al invitaților ce vizionau, cu sonorul cam tare, un meci de tenis transmis din Noua Zeelandă, la care o româncă făcea furori…Cât privește comunicarea prezentată de scriitorul-reporter Mihai Barbu, despre „curierul, copistul, registratorul, administratorul, examinatorul și veșnic călătorul Mihai Eminescu”, aceasta – o spune franc comunicatorul – „n-a interesat pe nimeni”! Așa-i trebuie dacă, în loc de veselie, se duce la astfel de festivaluri, înarmat până-n dinți cu „difficilles nugae”, un fel de „nimicuri dificil-plictisitoare”, în loc să se bucure de atmosfera festivalieră, de revederi, îmbrățișări, prietenii etc. Da, v-o spune un veteran pe la câteva  „Curți de dor” alergătoriu, dar mai puțin „vărsătoriu de sânge nevinovat”…

Desigur, dl Mihai Barbu are structura lui psiho-comportamentală și din această perspectivă își scrie reportajele care s-ar putea, pentru firile mai taciturne, meditative, lipsite de umor (vai, cum, lipsite de umor, chiar fără pic de umor?!) să nu fie pe plac, căci cu un umorist nu poți avea nici morga unui confort asumat, nici siguranța unei călătorii/ excursuri prin reliefuri accidentate de multe și în multe feluri…

Iată, un alt exemplu: „Vizita zugravului francez” în „țara contrastelor” de atunci, care era Valahia, mai clar zis, călătoria făcută de un francez (venit cu vaporul pe Dunăre, de la Viena), de la consulatul din Brăila, la Balta Albă cea „făcătoare de minuni”, evocată de Alecsandri în povestirea omonimă publicată în 1847. Am văzut și noi „locul magic” – scrie dl Barbu – unde „Orbii câștiga vederile, surzii auzul, ologii picioarele, bătrâni puterile”, cum scria Alecsandri, cunoscând la fața locului „baia rece de nămol” care „te salvează de formol!” Între timp, din „provinție sălbatică” a Europei, Valahia a ajuns „parte a lumii civilizate”, „problemul” care-l năucise pe zugravul francez fiind rezolvat!… Căci azi stațiunea Balta Albă, cu motel, căsuțe și restaurant non-stop este proprietate a SRL Milion și nu poți intra în apă, ca pensionarii care se ung cu nămol, fără să achiți suma de 5 lei societății respective. Cât despre cazare, masă și confort, plus calitatea drumurilor, ipoteticul călător francez de peste 170 de ani ar rămâne mirat cum „problemul” în cauză al confratelui de altădată încă nu este rezolvat decât în spirit valahicesc, nicidecum la nivel „evropinesc”…

Tot la o distanță de peste 500 de km se află și Pârscovul lui Vasile Voiculescu, cu casa memorială a poetului, în care nu prea ai ce vedea, biletul de intrare fiind 2 lei, iar permisiunea de a face poze  taxată cu 20 de lei… „M-am lăsat păgubaș”, preferând să pozeze „pe afară” bustul din curtea casei… Sau reportajul „Pe urmele lui Camil”, „solarul”, „la munte, la mare, pe mare și în Circumscripția Oravița”. Orașul care se laudă că deține încă din 1817 un teatru, în care a călcat Eminescu odată cu turneul trupei lui Pascaly prin Banat, Oravița de sub Munții Aninei, l-a respins pe Camil Petrescu, reprezentant al „Întunericului”, preferând ca deputat pe Costache Nedelcu, un „reprezentat pământean” din partea Partidului Poporului, a lui Averescu (care nu a făcut nimic și despre care nu se știe nimic!). După care, „spășit”, Camil se întoarce „la o serioasă muncă culturală”. După 20 de ani de la înfrângerea electorală suferită la Oravița, Camil Petrescu este anunțat de G. Călinescu că i-a făcut loc „în carte”, adică în „Istoria…” din 1941, într-un capitol „magnific, pe care îl meriți, dar ca amic nu prea”…

O poveste interesantă este aceea a petrileanului Ion Dezideriu Sîrbu, scriitorul zicându-și „Dezideriu” de la faptul că „toată viața am fost un doritor”, el, provenind dintr-un șir lung de generații de minieri, nici printre ei nici printre locuitorii din Petrila figurând acest nume (mai există și o povestire a tatălui, vorbitor de română, maghiară și germană, nemaipomenit de bucuros că are un fecior, cum că numele ar veni de la „Deszo”, dat de un ungur). Și  tot despre Ion D. Sîrbu un reportaj „obiectiv” despre trei locuri importante din viața unor „oameni marcanți ai scenei românești” (O casă conspirativă, toaleta unui teatru și birtul omniprezent „La Costică”,  mai exact despre  casa din vârful dealului în care s-a ascuns vreo trei luni tânărul Sîrbu, urmărit pentru Revoluția din Ungaria, întâlnirea conspirativă dintr-un WC de la Teatrul din Craiova și, în fine, „La Costică”, o cârciumă de la marginea Craiovei, spre a încredința un text dramatic regizorului Korci, Mircea Conișteanu)…

Sau evocarea satului mamei lui Sadoveanu, Verșeni, unde viitorul scriitor și-a petrecut vacanțele, un loc „echivalent cu Poiana lui Iocan”, sau „trista poveste de dragoste a minerului din Aninoasa, care a semnat, în 1977, Apelul pentru drepturile omului”.

O atenția aparte merită povestea Ecaterinei Teodoroiu, a casei memoriale și a două eroine, „una de pe front și alta de pe ecran”, interpretată de Stela Furcovici, dar și reportajul „Pe urmele lui Tudor Vladimirescu, în Țara lui Papură-vodă, după fix 200 de ani de la Revoluția din Câmpia Soarelui”, în care autorul se arată indignat că din cele aproape 200 de cule aflate pe teritoriul Olteniei în sec al XIX-lea au mai rămas în picioare doar opt în Gorj,  cinci în Vâlcea, câte trei în Dolj și Mehedinți… Dar, în timp ce unele sunt muzee, altele sunt localuri de petreceri cu „oaspeți cazați pe sprânceană”, precum cea de la Glogova, pe care o râvnesc mulți s-o ia în patrimoniu de la Primăria Glogova. La exact 200 de ani de la Revoluția Marelui Pandur pornit din Câmpia Soarelui de la Padeș, Monumentul „ca o piramidă mayașă” de la Padeș nu este accesibil, din cauza unei întârziate reabilitări. „Morega e-n toate și-n cele ce sunt”, scrie reporterul, făcând aluzie la un personaj din partea locului, „prof. univ. dr., fost subprefect, prefect al jud. Gorj și deputat în Parlamentul României”, după cum se poate citi pe un monument de la Cloșani: „La Cloșani, l-am căutat pe Tudor Vladimirescu și am dat tot de Dan Ilie Morega”… Apoi, lângă Biserica de la Padeș a „cuviosului domn Morega”, se află Școala Gimnazială din Padeș, cu trei weceuri turcești din fundul curții, faianțate până la jumătate, fără racord la apă, dar și fără uși, probabil din lipsă de fonduri… Finalul reportajului este de-a dreptul  sarcastic: „Așa că cei care se vor așeza pe vine vor avea o vedere directă, neobturată de nimic, spre marmura d-lui Morega care, cu litere de aur, le cere imperativ padeșenilor «să ducă mai departe spiritul dreptății și ajutorarea celor năpăstuiți de soartă»”. („Pe urmele lui Tudor Vladimirescu, în Țara lui Papură Vodă…”).

Nici la Câmpeni, „în fieful moților”, ochiul critic al reporterului nu doarme, de vreme ce se constată că „simbolul Crăișorului e înlocuit de câteva mere roșii, întregi sau tăiate pe jumătate”…

Dar până acolo, reporterul mai stăruie prin Valea Jiului, evocând interesante istorii din vremea comunismului precum aceea cu motelul de la Valea de Pești, trecut, la o impresie de moment a lui Nicu Ceaușescu, de la Comerț, la Biroul de Turism pentru Tineret. E de-a dreptul uluitor câte istorii știe reporterul despre locuri și oameni, nu numai din Valea Jiului, dar și de dincolo, despre Țara Hațegului, „Țara Dinozaurilor Pitici” (v. povestea nemaipomenit de adevărată, pe care o știam de la scriitorul C. Stancu, autorul „Arhivelor din Țara Hațegului”, despre baronul savant Franz Nopcea, castelanul de la Săcel, cunoscut prin viața plină de aventuri nu numai la noi, dar și în Balcani (Omul care a descoperit Țara Dinozaurilor Pitici).  Câteva materiale conțin însemnări cu implicații familiale sau personale (vizita făcută dnei Vera Călinescu, soția marelui critic G. Călinescu, în vederea unei lucrări de licență despre „Balcanism în Scrinul negru” sau schimbul de mesaje cu marele istoric american Keith Hitchins, interesat de teza de doctorat a dlui Mihai Barbu despre I. D. Sîrbu), din care se conturează foarte bine imaginea autorului, statutul lui profesional, deopotrivă cu ideea verificată potrivit căreia scrisul are nu numai o valoare terapeutică, dar prin el poți salva de la uitare multe din cele evocate și poți da un sens vieții trăite.

Apoi, cum poți să nu vibrezi „ridendo…” la istoria Clanului Brad din Poplaca (ajuns pe meleaguri americane, potrivit filmului „Artista, dolarii și ardelenii” în care Ilarion Ciobanu îl juca pe mândrul țăran din Mărginimea Sibiului, graniticul Traian Brad… Sau la evocarea „Babei cu leacuri de la Băcâia”… Ori deplasarea la Rășinari, la Casele memoriale „Octavian Goga” și „Emil Cioran” (aceasta din urmă locuită de niște bruneți, la data vizitei noastre), unde te întrebi cât a mai rămas din Rășinarii de altădată și cât de mândri se pot socoti rășinărenii de azi, urmând alt mod de viață și alte interese…

 *

Partea a doua, „Acasă , la… ai lor și ai tuturor…”, ne dezvăluie freamătul unui reporter avid de cunoaștere și pe alte meleaguri, fie la Tel Aviv și Ierusalim, la Mormântul Sfânt (cu o mulțime de informații sociale, culturale, religioase și istorice despre Țara Sfântă), „în căutarea lui Dumnezeu”, alături de fostul prieten Costel Avram, „și la Athos, și în nordul Moldovei” (O călătorie la Ierusalim…), fie pe meleagurile Eladei (La Myrtia, acasă la Kazantzakis, în căutarea Omului nostru din Brăila), evocând celebra prietenie dintre Panait Istrati, un „Gorki al Balcanilor”, și poetul grec Nikos Kazantzakis, cunoscându-se într-un hotel moscovit, amândoi de stânga, fiind invitați să cunoască „adevărata” Uniune Sovietică și  întâlnindu-se cu Maxim Gorki. Apoi, „Acasă la Domenikos Theotokopoulos, în Creta sa natală”, tărâmul legendar al regelui Minos, în insula în care „fiecare piatră, fiecare copac își are povestea lui tragică” (Povestea tragică a unor pietre și copaci din Tabia Mortinengo, cel mai înalt loc din Cetatea venețiană a Iraklionului). Impresionantă evocarea lui Kazantzakis, moartea, înmormântarea, vizitarea locului de veci pe Iraklion, apoi relația poetului, autor al unei „Odisei” de 33.333 versuri, cu cele două soții care i-au supraviețuit.

Alte reportaje evocă fie personalitatea lui Victor Hugo, fie „Teatrul-Muzeu «Salvador Dali» din Figueras”, din regiunea Ampourdan, pe care pictorul intenționa s-o facă de interes universal. Dali era un mare admirator al împăratului Traian care, cucerind Dacia, „a fecundat Europa!”, prilej de mândrie pentru reporterul care vine dintr-un județ al României în care „se află fosta capitală a Daciei romane”, cealaltă din munți, Sarmizegetusa Regia, „se face și se reface, ciclic, după capriciile vremii”… Spiritul dacic din sufletul reporterului trebuie să observe că „dacă Traian  a fecundat așa cum se cuvine Europa, cu Dacia noastră nu s-a prea descurcat”…

Reporterul, care a călătorit din USA, mai exact din West Virginia (2001), până în Grecia sau Ungaria (cu prilejul împlinirii a 20 de ani de la înfrățirea Petroșaniului cu o fostă localitate minieră din Ungaria), consemnează aspecte interesante și fapte importante din societatea americană, greacă, spaniolă, franceză, italiană, dar tot pe atât de adevărat că, în a treia parte, intitulată „Acasă. Ce verde era/ Valea mea…”, vale a Jiului în care, pe la începutul sec al XX-lea, au venit din regiunea Veneto mulți emigranți italieni, pricepuți la lucrări în piatră și lemn, așezându-se în localitățile Iscroni, Hațeg, Sântămăria Orlea și Brezoi. Nefăcându-se mineri, italienii emigrați au lucrat însă la pădure și la viaductele de la calea ferată Petroșani – Simeria. Sunt câteva istorii de familie, cunoscute în amănunt de reporterul Mihai Barbu, și istorisite cu un farmec aparte, dovadă că mediul interetnic și multicultural este o realitate mai veche în Valea Jiului, acolo unde în 2-3 august 1977 a izbucnit marea grevă de la Lupeni, precedată de cea de la Mina Aninoasa (aceasta din urmă va fi prima exploatare minieră din Valea Jiului „închisă de capitalismul sălbatic românesc”, la 17 aprilie 2006). Cu aceeași indignare memorialistică este consemnat un „Recviem vesel la moartea programată a minei Petrila” (24 oct. 2015), după 165 de ani de exploatare. Indignarea scoate la iveală nume de oameni și hotărâri luate peste capul lor, figuri de afaceriști escroci, lichele politice, care au ajutat la distrugerea mineritului  în zonă, autorul fiind martorul tuturor acestor schimbări în rău a vieții oamenilor (Viața de zi cu zi într-o Colonie pierdută, trăită după metoda lui Voronca”; „Ce verde era pe-atunci Valea mea, a mea și a celor ce s-au săvârșit…”).

„Am fost prietenul cel mai bun al Marelui Scriitor din Carbon City. Eu eram cel care scria primul despre piesele sale”, consemnează scriitorul-reporter cuvintele criticului dramatic Nikos Carandino, evocând figura lui Ion D. Sîrbu în „Cine au fost contemporanii Marelui Scriitor Transilvan?” și precizând totodată că acesta, mai mic cu 20 de ani, i-a încredințat confesorului amintit „spre păstrare, toate scrierile sale subversive”… Doctor în filologie al Universității „Babeș-Bolyai” cu o teză despre „Scriitorul subteran. Studiu de caz Ion D. Sîrbu”, dl Mihai Barbu scrie pagini substanțiale și veridice despre acest „atlet al mizeriei” (L. Blaga), autorului unui „Jurnal al unui jurnalist fără jurnal”, editat postum cu puțini ani în urmă la Tg.-Jiu, scriitor cu o tumultuoasă biografie de „cine-roman”…

În totul, culegerea de reportaje literare a dlui Mihai Barbu, consistentă și echilibrat alcătuită, evocă o lume „de suflet”, indiferent că este vorba de călătorii în afară sau de excursuri în relieful memorialistic al anilor trăiți în Valea Jiului. Scriitorul-reporter are un debordant apetit narativ, știind că esențialul trebuie căutat în multitudinea de aspecte și fapte ce aglomerează o realitate trăită. În pagini substanțiale, de relief concret și referențiale fără echivoc, autorul își ascunde indignarea și tristețea în tonul unitar al unei ipostaze narative, conștient că jovialitatea și umorul, spiritul jocular și ironia deloc fantezistă, sarcasmul și tenta parodică, în general recuzita unei asumate atitudini postmoderniste, în doze echilibrate, sunt salvatoare într-un relief tematic fundamental dramatic, chiar tragic, în care este vorba de „timpul care trece” nemilos peste viețile oamenilor, dar și de „omul” care, în cele mai multe cazuri, încearcă a trece dincolo de umbra sa, când nu este, în unele cazuri, agent al distrugerii, complice al nenorocirilor, un „homo homini lupus”, pe care un I. D. Sîrbu l-a simțit pe propria-i piele, l-a fixat în opera lui și din cauza căruia a adresat scriptic un „Adio” Europei…

 

Zenovie Cârlugea

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *