◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro28.03.2024

Prima spovedanie

Era prima duminică de după Paşti. Abia s-a terminat liturghia, când preotul s-a aşezat într-un colţ al bisericii şi a început să rostească rugăciunea pentru spovedanie.

Câteva femei au înaintat nerăbdătoare către el, vrând parcă să se aşeze toate odată sub patrafirul lui.

Atunci, în spatele lor a apărut o bătrână în uniformă militară:

— Aici se sporedeşte?

Femeile au privit-o nedumerite, vrând să izbucnească-n râs, când o voce din spatele lor a răspuns:

— Aici se spovedeşte, nu sporedeşte, cucoană! Ia vină mai în faţă, i-a zis părintele, în timp ce-şi netezea cu degetele barba încâlcită.

Toate s-au dat nervoase la o parte, şi-au lăsat-o pe noua venită să treacă înaintea lor.

Femeia, sprijinindu-se într-un baston, a îngenuncheat cu sfială, iar faţa ei albă, brusc s-a încruntat:

— Părinte, nu m-am sporedit niciodată….

— Spovedit! O corectă bătrânul.

— Da, cum zici mata. Mi-am amintit zilele acestea de mama. Dumnezeu s-o ierte… Aşa că am venit să mă cureţi de păcate, căci cine ştie câte zile mai am.

— Păi, şi cine te-a încurcat să te spovedeşti, până acum?

— Trăiesc în pădure de foarte mulţi ani… nici eu nu mai ştiu câţi să fie. Şi numai atunci când mă uit în apa râului, şi-mi văd chipul, îmi dau seama că viața asta a  trecut ca un gând. Iar biserica asta a voastră-i cam departe…

— Cum trăieşti în pădure? s-a mirat preotul, privind-o parcă mai insistent.

— Acum douăzeci şi trei de ani, mi-a murit soţul. Iar eu de supărare şi scârbă mi-am luat o desagă-n spate şi-am plecat să-l plâng departe în lume. Iar acolo-n pădure, mi-am găsit liniştea, şi nici nu mi-am dat seama când au trecut anii…

— Păi, femeie, şi nu ţi-e frică de fiare, de întuneric, de zgomot, şi apoi unde dormi?

— Ba într-o scorbură, ba în alta, ba pe malul râului sau unde apuc…Iar fiarele nu-mi fac niciun rău. S-au obişnuit deja cu mine.

Părintele, frământat de gânduri, a tăcut câteva clipe, apoi după ce şi-a dres vocea a continuat:

— Şi, ia spune… ce păcate ai?

— Nu ştiu, cred că toate păcatele lumii sunt ale mele!

— Ei, nu poţi să spui aşa. Ce, ai omorât vreun copil în pântece, ai otrăvit pe cineva sau ai blestemat?

— Nu, poate doar vreo câţiva viermi, care nu se lăsau prinşi.

— Îţi aminteşti să fi înjurat de lucruri sfinte?

— Nici asta.

— Păi, şi atunci, cum spui că toate păcatele-s ale tale? Spune-le pe acelea pe care ştii că le-ai făcut tu!

— De unde să ştiu eu care-s acelea, dacă nu m-am sporedit niciodată?

— Spovedit! iar nu pronunţi corect!

— Da, spovedit. Iartă-mă, părinte, că n-am şcoală. Nu ştiu să scriu, şi nici să citesc.

— Ia spune, de postit, posteşti?

— Da, postesc! Mănânc numai ghinde, viermi, din coaja copacului…

— Viermele-i carne… să ştii!

— Bine, dacă zici matale, că-i păcat, n-o să-i mai mănânc.

— Ai furat vreodată?

— Am furat. Iată haina asta militară pe care o port acum. Am găsit-o lângă câteva oase-n pădure… şi-am luat-o să-mi ţină de cald.

— Dar de rugat, te rogi?

— Ei, mă mai uit încolo, spre răsărit…Mai zic: ,,Doamne, Doamne” câteodată.

— Iar milostenie, faci?

— Ce milostenie să fac, părinte, că n-am ce da. Dar, se-ntâmplă să se aproprie de mine câte-un lup, şi-i scot spinii din labe…

Părintele s-a prins la gândul că n-a spovedit niciodată pe nimeni cu aşa puţine păcate. Dar, care puţine? că nici nu le prea găsea…Şi-apoi, tare ciudată mai era femeia asta. Auzi, să scoată lupilor spinii din labe…

— Da… cu bărbaţii ai avut de-a face, şi-a reluat părintele întrebările.

— Cum să nu? Am zărit vreo doi plimbându-se prin pădure.

— Şi-ai vorbit cu ei…

— Ce să vorbesc cu ei, părinte? Cu mata abia mă-nţeleg, d’apoi cu ei!

— Măi, femeie! Eu nu-ţi găsesc prea multe păcate, aşa că întrucât nu te-ai spovedit niciodată, îţi dau un canon pe care să-l îndeplineşti numaidecât, iar mâine dimineaţă să vii la liturghie şi te-oi împărtăşi.

Bătrâna se ridică liniştită-n picioare, îşi scutură uşor hainele milităreşti şi cu sufletul parcă mai împăcat, îi mulţumi părintelui, apoi se strecură pe lângă scaunul spovedaniei, şi ieşi înafara bisericii prin peretele plin cu icoane, îndreptându-se înapoi spre pădurea plină cu lupi însinguraţi ca şi ea.

Doina Dabija / UZPR

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *