„Repere Literare”, conexiuni româno-canadiene

Recent, a vizitat Bucureștiul jurnalistul și scriitorul româno-canadian, Leonard I. Voicu, președintele Asociației Canadiene a Scriitorilor Români (A.C.S.R), al Cenaclului  Cenaclului literar Mihai Eminescu din Montreal, Regiunea Quebec, și redactorul șef al revistei „Repere Literare”, publicație româno-franceză, ce apare de trei ori pe an, înclusiv în format tipărit,  din 2021 încoace, la Montreal, Canada. De asemenea, de anul trecut, Leonard I. Voicu este și membru al UZPR, Filala Presă Culturală. Firesc, discuția a a vizat în principal condiția și calitatea presei culturale a disporei românești, în special din spațiul canadian, și, prin extindere, nivelul și calitatea actului cultural-literar al publiciștilor români în zona canadiano-americană.

Înființat cu aproape două decenii în urmă  de regretata profesoară Lavinia Nemțeanu Kiriacescu (1927-2016), Cenaclul literar „Mihai Eminescu” din Montreal, condus în prezent de scriitorul Leonard I.  Voicu, a cunoscut în ultimii ani o creștere vertiginoasă de popularitate, temperată puțin de pandemia de Covid, dar în revenire, odată cu apariția Revistei „Repere Literare”, condusă de același neobosit jurnalist, și, de facto, finanțator unic al ei. Continuând tradiția celor două publicații anterioare de limba română, ce au apărut în ultimele decenii în spațiul canadiano-american, „Alternative/The Alternative”, publicată la Toronto de  scriitorul și publicistul Alexandru Tomescu, și, respectiv, „Destine Literare”, condusă de Alexandru Cetățeanu, el însuși membru al UZPR, „Repere Literare” se remarcă în primul rând prin calitatea tiparului, fiind o publicație full-color, cu un profil exclusiv cultural, ce promovează deopotrivă proza, poezia și publicistica de calitate (revista are o rubrică permanentă de interviuri, susținută de publicista Corina Diana Haiduc),  dar și o rubrică de arte plastice, coordonată de pictorița Rodica Vinca.  Alături de cei amintiți, revista are și numeroși colaboratori, precum publiciștii Veronica Pavel Lerner, Adina Moldoveanu-Bochiș, Carmen Ileana Ionescu, Daniela Cupșe Apostoaiei, Doina Hanganu Bumbăcescu, Mircea Gheorghe, Jacques Bouchard, Elena Buică, David Kimel, Milena Munteanu, Cătălina Stroe, Marc Marinescu, ș.a. Cel mai recent număr (Vol.3, nr.1, 2023) stă sub semnul devizei „Unirea face puterea” și aduce în prim plan o serie de poeți și jurnaliști din țară, grupați în jurul publicației „Helis”, din Alexandria. Sunt prezenti cu grupaje lirice, dar și cu proze literare scriitorii și jurnaliștii Gheorghe Dobre, Florin Ciocea, Nicolae Teoharie, Florentina Loredana Dalian (ea înseși membră a UZPR)  și Dan Elias. Interviul Corinei Diana Haiduc îl are ca invitat pe scriitorul româno-canadian Mircea Gheorghe, autor cunoscut în România pentru romanele „Partida de canastă” ( Ed. Polirom, 2005), „Clepsidra” (2011) și „O adevărată famile” (2013), romane concepute cu mult înainte ca autorul să emigreze în Canada, dar nepublicate din cauza cenzurii. „Poate că avantajul cel mai mare pentru un scriitor român din străinătate, când publică la una din editurile acreditate oficial în România, este că volumul intră în colecțiile Bibliotecii Naționale și ale marilor Biblioteci din țară, fapt îi acordă o șansă ipotetică de a fi descoperit de critica din țară”, declara în interviul respectiv Mircea Gheorghe (autor cunoscut în România și sub pseudonimul Alexandru Vasiliad, ca și în Franța, unde a publicat romanul „Renversement”, sub pseudonimul Maurice Germain). Tot despre condiția scriitorului român din exil, Mircea Gheorghe sublinia: „Nicăieri în lume, profesia de scriitor nu este la fel de rentabilă, să zicem, precum cea de bancher, medic sau avocat. În Quebec, de pildă, din 591 de scriitori acreditați, nici 4 la sută nu câștigă din scrisul lor, peste 40.000 de dolari canadieni anual, o sumă minimă pentru un trai decent. Cât privește scriitorii români de la Montreal, cei mai mulți dintre noi publicăm în România, și deci ne confruntăm cu aceleași probleme ca și scriitorii din țară. În esență, situația scriitorilor este aceeași cam peste tot!” În ce privește publicitatea, Mircea Gheorge ne îndeamnă spre consularea blogurilor biblioecadiaspora.eu, sau site-ul Revistei „Ithaca”, unde sunt înscriși circa 90 de scriitori și publiciști români din Canada și din Occident, fiecare cu biografia și cărțile lui. Mai întâlnim în paginile revistei menționate un medalion literar consacrat „Poetului și voievodului Alexandru Mavrocordat” (în limba franceză, autor Jacques Bouchard), precum și eseuri și comentarii literare semnate de Victor Atanasiu („Ilustra soră a unui mare rege – Margareta de Navarra), Angela Faina („Un vis ardent al românilor – Unirea Principatelor”), sau cronica lui David Kimel,  la volumul autobiografic  „Supraviețuirile”, de Radu Cosașu, scriitor și jurnalist român  trecut recent la cele veșnice, intitulată „Rămășițele mic-burgheze ale lui Radu Cosașu”. În fine, graficianul Marc Marinescu adaugă, la rubrica sa „Reper-arte”, câteva comentarii plastice, în notă satirică. De reamarcat, este și prezența permanentă, pe coperta revistei, a bustului lui Mihai Eminescu, creație monumentală a sculptorului  Petru Ilie Birău, adus la Montreal și instalat pe un soclu de granit, chiar în preajma Catedralei Ordodoxe românești din localitate,  prin contribuția exclusivă a lui Leonard. I Voicu.

În plan literar, Leonard I. Voicu a debutat în 2011, cu volumul de poeme „Zori de zi” (Editura Destine, Montreal), au urmat volumele „Singur și departe” (poezii, Editura Singur, Târgoviște), apoi „Drumul” (nuvele, Ed. Destine, Montreal, 2013), „Iubiri” (poeme, Ed. Destine, Montreal, 2014) și, în fine,  seria de proze literare care l-au și consacrat ca scriitor, „Funia roșie” (două ediții, Ed. Antim Ivireanul, Rm. Vâlcea, 2016, și Montreal, Hye Grafix,  2018), „Surorile” (ed. Betta, 2018, cu o prefață de Victor Atanasiu) și ,în fine, „Singur”( Ed. Ex Ponto, Constanța, 2021, cu prefață de Diana Dobrița Bîlea). Prozator al sudului, viguros și misterios, legat prin fire tainice de creațiile unor predecesori necontestați, Nicolae Velea ori Ștefan Bănulescu, Leonard I. Voicu aduce în literatură ecouri ale unor experiențe tragice, fiind, paradoxal, și un fin analist al sufletului feminin, o latură mai puțin obișnuită a prozei noastre literare de azi. Dacă nuvela „Funia roșie” ne aduce aminte de anii sângeroși ai colectivizării (cu totul, întâmplările tragice au ca personaj central un adolescent de 17 ani, ce retrăiește acut drama familală a pierderii părinților, reușind, in extremis, să se răzbune pentru nedreptățile suferite), în schimb  nuvela „Voiaj de neuitat” este o incursiune în prezent, un tablou de familie, dar și o analiză crepusculului unor vieți irosite pe altarul „socialismului biruitor”. Reîntors acasă după o carieră de succes în Occident, eroul povestirii, poate chiar un alter ego al autorului, are revelația înțelegerii nuanțate a trecutului comunist, văzut prin prisma unui erou tragic, însuși tatăl său, aflat în pragul morții. Cu totul, nuvela ne întroduce în atmosfera detașată și multicoloră a unui București modern, cu localurile sale celebre, cu viața  sa de noapte, în contrast cu realitatea cenușie a vieții părinților săi, vrednici „constructori ai socialismului”. În fine, nuvela „Trenul” este o incursiune onirică într-o realitate aproape necunoscută cititorului român, un voiaj la limitele fizice ale lumii cunoscute, dar din care nu lipsesc elementele dramatice, cum ar fi o reglare de conturi în cadrul unei comunități de adolescenți, scenă ce amintește pregnant de o altă creație similară a literaturii române moderne, „Prânzul de duminică”,  al lui Eugen Barbu.

Capodopera  acestei veritabile trilogii narative rămâne micro-romanul „Surorile”, o suită de patru portrete feminine, ce întregesc un tablou complex al lumii satului, în primii ani ai colectivizării. Sunt de remarcat aici finețea cu care Leonard I. Voicu analizează „eternul feminin”, subiect destul de rar abordat, chiar și de scriitorii femei. Cu totul, prin spiritul de introspecție, prin intuiție și prin minuțiozitatea analizelor, proza lui Leonard I. Voicu are, pe alocuri, strălucirea narațiunilor Hortensiei Papadat-Bengescu, lipsind însă cadrul burgez al prozei interbelice. Transpusă în mediul rural, „drama” femeii/ a femeilor, în acest caz,  rămâne în esență aceeași. Nu lipsesc nici meditațiile pe tema fortuna labilis, a sorții nemiloase care ne aliniază destinele și ne trasează limitele biologice și psihologice. În  esență, cartea este un bocet, o lamentație, o reconstituie a unui trecut nu prea îndepărtat, dar mai departe decât oricând de sensibilitatea și de puterea de înțelegerea generației tinere. Ca de obicei, autorul introduce printre personaje și un alter-ego al său, un motiv în plus să acredităm ca reale, întâmpălările narate.

Tot un micro-roman, mai degrabă o nuvelă extinsă, este și narațiunea „Singur”, o „demonstrație” aproape chirurguicală a ideii că Destinul rămâne o necunoscută pentru ființa omenescă, că altele sunt legile și logica întâmplărilor și că nimic din ce ni se pare definitiv nu e de neschimbat. „Rupt din viață” , cum se spune, romanul aduce în prim plan două personaje ce trăiesc departe de țară, unul așezat, cu certe reușite sociale și familale, și care se poartă și se simte ca atare, un „învingător”,  celălat, un suflet rătăcitor și neadaptat, un „învins”, judecând după standardele occidentale. Printr-o întorsătură a destinului, o întâmplare banală, dar ale cărei consecințe sunt greu de calculat, rolurile se schimă pe neașteptate. „Învinsul”, grav bolnav,  primește o inimă nouă de la un necunoscut, originar din localitatea canadiană Boian, denumire ce ne trimite direct către Bucovina lui Eminescu (pomenită și într-o strofă din „Doina”: „Din Boian, la Vatra Dornii/ Mi-au mâncat omida cornii/ Vai de biet român, săracul/ Înapoi tot dă ca racul” ), fondată la sfârșitul veacului al XIX-lea de coloniști români, odată cu o scrisoare în care este îndemnat să-și schimbe modul de viață și să merite „darul vieții” pe care i l-a oferit necunoscutul, presupus urmaș al coloniștilor români de acum un secol, în vreme ce „învingătorul” își vede peste noapte toate visurile năruie, și se probușește în suferință. Cine este, așadar, „singur”? Cine deține cheia succesului? Leonard I. Voicui pledează pentru cumpătare, pentru dragoste,  pentru ajutorare reciprocă. Este, să recunoaștem, singura cale care ne poate  feri de „singurătate”.

Scrise într-o frumoasă limbă română, încărcată pe alocuri de arhaisme, cărțile și publicațiile girate de Leonard I. Voicu ilustrează o altă latură a patriotismului românesc: cultivarea limbii române, cultul lui Eminescu și al tradițiilor strămoșești reprezintă, în acest caz, un veritabil program estetic, asumat și promovat la mii de kilometri de țară, în îndepărtatul Montreal.

Marian Nencescu