◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro28.03.2024

Personalități notorii ale neamului românesc!                Ștefan Petrache: legenda muzicii românești!

Conform codului moral al constructorului comunismului omul sovietic era un fel de robot cu celule vii. La comandă el trebuia să se trezească din somn, la comandă să-şi spele faţa şi pe dinţii care-i mai avea. Tot la comandă ieşea din casă şi pleca la serviciu ca fix la orele 11 să-şi întrerupă munca, pentru a da din mâini şi picioare, adică să facă „gimnastică de producere”, indiferent că-i era indicat sau contraindicat de medic, el trebuia să lese strungul la uzină, pompierii să întrerupă stingerea incendiilor, poliţiştii să-şi ceară scuze de la hoţi şi bandiţi, ca să le permită pe 15 minute să se „învioreze”, medicii opreau în mijlocul drumului ambulanţa şi ieşeau din maşină să defileze în halat şi bonete albe, lehuzele năşteau cât ai zice peşte, omul sovietic făcea totul la comandă. Acasă consuma ceea ce îi era indicat de sus. Lunea era ziua cartofului, omul mânca numai cartofi, marţi – ziua pastelor făinoase, miercuri – ziua chifteluţelor din morcov şi sfeclă, joi – ziua peştelui, vineri – ziua ovăzului, iar sâmbătă şi duminică – pesmeţi şi prune uscate şi basamac din sfeclă şi zarzări. Omul sovietic mânca totul cu poftă şi la ora 2100 deschidea televizorul. Tot întinsul ţării sovietice, a şasea parte din globul pământesc, era numai ochi şi urechi – se transmitea programul informativ Vremea. Toţi ca unul îşi ciuleau urechile şi-şi aţinteau privirile spre ecran, ca nu cumva, doamne fereşte, să scape vreun cuvânt. Pentru a fi la curent cu progresul ştiinţific şi cosmic, cu noile realizări din domeniul agriculturii şi sportului, cu jubileele conducătorilor de partid şi de stat. Dar, comedia cea mai mare era când aveau loc plenarele şi congresele partidului comunist, sesiunile sovietului suprem. Începând cu Pravda şi Izvestia şi terminând cu ziarele şi revistele pentru cei mici Murzilka şi Pionerskaia pravda, Zviozdocika şi Tânărul leninist erai obligat să citeşti de sus până jos lucrările forurilor supreme de partid şi de stat şi, neapărat să-ţi expui “părerea”, că eşti gata să sari şi-n foc numai să realizezi hotărârile lor.

Dar la sărbătorile de 1 mai şi 7 noiembrie!… Vai! Uitai de toate! Alte sărbători nici n-au mai existat în calendarul roşu. Cu o lună înainte de ele trebuia să-ţi pregăteşti hainele, să-ţi lustruieşti pantofii, să te frizezi scurt, acasă să fii un familist model, la serviciu să depăşeşti planul şi, important, să-ţi pregăteşti o fundiţă roşie ca s-o prinzi la piept şi, neapărat să-ţi rezervezi portretul cu chipul luminos al conducătorului, ca în ziua respectivă să ieşi cu el la paradă. N-avea importanţă dacă plouă, ninge, e frig sau zăpuşeală, e cald, erai obligat să ieşi cu chipul luminos al conducătorului în mână şi să strigi cât te ţin baierele Trăiască iubitul nostru conducător!, Înainte spre comunism! Ura-a-a!

Venea însă timpul şi înceta să mai bată inima vreunui înflăcărat conducător al construcţiei comunismului şi atunci toată ţara era îndoliată. Nimeni nu zâmbea, nimeni nu cânta şi nu dansa, toţi erau trişti şi spuneau cuvinte de dragoste la adresa celui care pleca în lumea celor drepţi. Se vorbea în şoaptă, se mergea în vârful degetelor, nu li se permitea sugacilor să plângă, porcii erau închişi în gogineţe să nu grohăie, găinile în coştireţe să nu cotcodocească, cailor li se punea căluşul în gură, să nu necheze şi tot aşa pe tot întinsul ţării: plânset şi linişte mormântală. Trecea o zi-două şi parcă nici nu se întâmplase nimic. Din nou te trezea imnul de Stat al U.R.S.S., ca să stai în poziţia de drepţi să fii gata oricând să îndeplineşti hotărârea partidului comunist şi a statului sovietic.

Totul la comandă. N-aveai dreptul să gândeşti altfel şi să faci ceva ce nu se încadra cu codul moral al constructorului comunismului. Omul sovietic era obligat doar atât: să execute cele indicate de sus cu stricteţe şi la timp, de toate celelalte avea grijă partidul. Fără a polemiza, fără a-ţi expune vreo părere sau a ignora directivele partidului. Pe dată deveneai antisovietic, duşman al poporului, pe viaţa ta şi pe soarta ta era pusă crucea. Nimic n-aveai voie să faci fără permisiunea partidului. Dar, cu toate directivele  diabolice  şi modul de viaţă infernal, se găseau şi unii cărora le crăpa răbdarea.

Unul din aceşti martiri ai neamului a fost cunoscutul interpret de muzică de estradă, solistul vestitului Noroc, Ştefan Petrache.

Ştefan Petrache era cunoscut mai de tot tineretul din republică. El cânta bine şi încerca să-şi permită totul. Probabil, era unicul care, în pofida conduitei sovietice, purta plete lungi. Noi, studenţii, eram obligaţi să purtăm păr scurt, iar cineva  încerca să poarte plete pe dată era obligat să se tundă. Ţin minte şi acum cum a fost certat colegul nostru Mihai Chetraru la o oră de anatomie că poartă păr lung. Dumnealui, precum îi era firea îndrăzneaţă, şi-a permis să-i reproşeze lectorului Ion Bostan, că şi Ştefan Petrache poartă păr şi mai lung, la care lectorul i-a replicat:

– Când vei ajunge ca Ştefan Petrache, ai să porţi şi tu. Fii atent, că vin şi orele de militărie.

– Dacă şi eu cânt la chitară…  nu se lăsă bătut colegul meu.

– Poţi să cânţi şi la drâmbă, dar până ai să ajungi ca Ştefan Petrache mai ai de ronţăit cartea.

De aici rezultă că Ştefan Petrache, într-adevăr, se bucura de o popularitate mare, îl iubea tineretul şi nu numai, iar ceea ce gândea, aceea şi spunea. Poate datorită formaţiei Noroc mulţi studenţi îşi procurau din modestele lor burse chitare ca să-i imite pe fraţii Cazacu, interpretau toate melodiile pe care le cânta formaţia Noroc. Aşa a procedat şi bunul meu prieten Mihai Chetraru, care şi-a cumpărat o chitară şi seară de seară ne cânta, împreună cu un alt bun coleg Nicolae Moraru, melodiile din formaţia Noroc. Îl cunoşteam binişor pe Ştefan Petrache. Eram chiar prieteni. Pe lângă faptul că Dumnezeu  l-a înzestrat cu un glas minunat, l-a mai hărăzit şi cu darul vorbirii. Când vorbeşte Ştefan Petrache nu mai are rost să polemizezi, căci el nu tace când te are în faţă. Improvizează orice. Câteodată îţi pare că nu e subiect în care dumnealui să nu fie iniţiat. Dacă vrea, îţi poate demonstra că albu-i negru şi negru-i alb. Şi n-ai cum să-l contrazici, deşi eşti convins că nu-i chiar aşa cum vorbeşte el.

Şi imaginaţi-vă cum ar fi putut discuta un ideolog sovietic de sus cu un tânăr ca Ştefan Petrache. Ideologul sovietic trebuia să rostească numai 10 cuvinte şi să tuşească doar o singură dată, căci poate să iasă vreo prostie din gura lui sau ceva ce nu se încadra cu ideologia de partid. Ei, şi dă norocul şi peste Ştefan Petrache al nostru să dialogheze cu un demnitar al vremii. Ce-o fi discutat ei, dar cum erau regulile, ideologul era obligat să-şi informeze cuvânt cu cuvânt şefii, ce şi cum gândeşte un artist sovietic. Dacă-ar fi numai atât, dar nu ştim ce discuţie s-o fi aprins atunci, că Ştefan Petrache să crezi, să nu crezi, dar… demonstrativ a rupt carnetul comsomolist… S-a produs un cutremur de pământ, uragan, tsunami la Filarmonică, în lumea bieţilor artişti. Adunări, mustrări, pedepse. Un băieţaş josuţ de statură, cu plete, îmbrăcat într-un costum de blugi, stătea ca pe banca acuzaţilor, îndemnat să dea explicaţiile de rigoare şi să se pocăiască. Dar ţi-ai găsit cui să-i ordoni, cum şi ce să gândească şi cum să procedeze. Drept rezultat verdictul a fost unul: să i se interzică lui Ştefan Petrache să cânte şi să fie dat pe mâinile colegilor pentru a se corecta, pus fiind să lucreze un fel de operator de sunete, cu alte cuvinte, să dirijeze microfoanele conectate la aparatele electrice. Ştefan Petrache să “dirijeze” pe alţii, singur şezând pe-un scăunel, jos, la un colţ de scenă, făcându-şi datoria de operator de sunete?! Puteţi să vă imaginaţi ce se petrecea în sufletul lui, ce gândea şi ce-i se petrecea în inima lui? Ştefan Petrache, care era cunoscut în toată Uniunea Sovietică, aşteptat, bisat şi solicitat de către studioul de imprimări muzicale Melodia de la Moscova să înregistreze câteva cântece, devenite într-un scurt timp şlagăre, a ajuns un lucrător tehnic de rând în formaţia Noroc. La concertele formaţiei Noroc, bineînţeles că melomanii scandau: Petrache! Petrache!… dar ca şi cum ar fi strigat în pustiu. Indicaţiile de sus erau lege strictă pentru toţi indiferent de persoană şi talent. În scurt timp, Ştefan Petrache a rămas în stradă: fără casă, fără masă, fără sprijin material şi moral. Dar, slavă Domnului, că în clipele grele se mai găsesc şi oameni de bună-credinţă. A avut parte de ei şi Ştefan Petrache. Au fost alături de el în primul rând Valentin Dânga, Iulian Caranfil, eu şi familia Ciorici, care-l adăpostea adeseori.

Era în vara anului 1969. Eu, fiind student la Institutul de Medicină, făceam practică la spitalul raional Străşeni. Pe timpurile celea m-am întâlnit  c-un bun prieten al studenţilor, al oamenilor de creaţie, Alecu Ciobanu, profesor de limbă română în satul Dănceni, din preajma Chişinăului. În anii aceia Alecu Ciobanu era foarte bine cunoscut la Chişinău. Dumnealui, având o memorie fenomenală, putea să recite pe de rost ore întregi versuri de G. Coşbuc, V. Alecsandri,                     T. Arghezi, M. Eminescu etc. Era un enciclopedist ambulant. Şi, de unde până unde, după vreo 2–3 întâlniri cu mine, nu ştiu ce l-a făcut pe domnul profesor, dar… mi-a încredinţat cheile de la casa lui din Dănceni.

– Poftim, Ionele, căci aşa-mi zicea, păzeşte casa, citeşte cât vrei şi mănâncă ce-i mai găsi prin beci şi grădină. Vezi, să mai dai găinilor şi câinelui câte ceva. Eu plec cu soţia şi fetele la Ialta, la odihnă.

Bună propunere! Am acceptat-o fără să mai stau pe gânduri, cu atât mai mult că profesorul avea o bibliotecă foarte bogată, cu multe cărţi rare în ea. La asemenea surpriză, doar să visezi. Ei, şi cum se întâmpla adesea, mă întâlnesc  cu Ştefan în centrul Chişinăului, ca de obicei, pe lângă Teatrul Muzical-Dramatic A. S. Puşkin (astăzi teatrul Naţional M. Eminescu). Îi ascult necazurile, n-am ce face şi-i propun să meargă cu mine la Dănceni, să stăpânim împreună casa lui Alecu Ciobanu, zicându-i: „O să mai uiţi şi tu de probleme, n-o să te deranjeze nimeni, o să mai citeşti câte ceva din bibliotecă, iar de cântat vei mai cânta tu, că eşti încă tânăr îl încurajez, cu timpul, poate şi ideologii  vor uita de “greşelile” tale”. Ştefan Petrache, desigur, a căzut de acord. Eu, însă, îmi zic în gând: “Stai puţin, Alecu Ciobanu încă n-a plecat de acasă, iar eu îi aduc oaspeţi”. Aşadar seara, luăm autobuzul Chişinău-Dănceni şi cam peste vreo 20 de minute ne-am văzut la ţară, în împărăţia cărţilor profesorului Alecu Ciobanu.

Deschid portiţa, domnul Alecu şedea pe prispa casei. Abia am deschis gura.

– Scuzaţi, domnule Alecu, căci aşa-i ziceam cu toţii, deşi era cu vreo 16–17 ani mai în vârstă, nu sunt singur. Vreau să vă fac cunoştinţă cu cântăreţul Ştefan Petrache, îndrăznesc eu.

–  Păi, cine nu-l cunoaşte pe Ştefan Petrache? face domnul profesor. Sunt bucuros să-l văd la mine acasă…

Ei, dar trebuia să-l cunoşti pe domnul Alecu Ciobanu, ca să-l vezi cum găseşte şi câte ceva de pus pe masă şi ne invită la o cină. S-a încins o discuţie de care n-au văzut nici cenaclurile literare de pe timpuri. Surpriza cea mare s-a produs însă atunci când dumnealui a scos dintr-o puşculiţă o scrisoare şi ne-a citit-o. Era scrisoarea disidentului, marelui scriitor rus Alexandr Soljeniţân, adresată Uniunii Scriitorilor din Uniunea Sovietică. Dacă s-ar fi discutat numai scrisoarea cu pricina… Erau ani de tulburări naţionale. La Chişinău venise formaţia Mondial de la Bucureşti. Ce zarvă a mai fost, cu toţii ştim. E vorba despre arestarea lui Gheorghe Ghimpu, Alexandru Şoltoianu şi Alexandru Usatiuc-Bulgăr, de inscripţiile în limba română pe faţada şcolii nr.1 din Chişinău, demisia lui Nicolae Testemiţanu, ministrul sănătăţii de atunci şi altele. Aşa că am avut despre ce discuta până în zori, când l-am petrecut pe domnul profesor la odihnă în Crimeea, acesta recomandându-i lui Ştefan Petrache să rămână şi el de veghe la casa lui. Aşa că ziua plecam la spitalul din Străşeni să-mi fac practica medicală, iar seara mă întorceam la Dănceni, unde-l găseam pe Ştefan citind. A stat el cât a stat în casa profesorului, dar vedeam eu că nu-şi găseşte astâmpărul. Dorul de a cânta era mai puternic decât orice. Acest lucru însă îl puteau hotărî doar ideologii de sus. Oricât de talentat şi de popular ai fi fost, oricât de mult te-ar fi iubit poporul, decizia o luau cei de sus. Şi aici nu e scârbă fără noroc. De unde până unde am aflat că în spitalul Direcţiei a 4-a a Ministerului Sănătăţii e internat Vasile Vâşcu, prim secretar al Comitetului Central al Comsomolului din Moldova. Îl sfătuiesc pe Ştefan c-ar fi bine să ia un buchet de flori şi să se ducă să-l vadă pe ideologul tineretului. Ideea a fost bună, dar ia şi încearcă de o aplică, pentru că la uşa salonului unde sta  Vasile Vâşcu era pază. Dar, încercarea supărare n-are. Îl iau pe Ştefan Petrache, cumpărăm un buchet de flori şi pornim la spitalul cu pricina care era situat chiar în centrul oraşului. Ne apropiem de poartă şi-i zic pazei că eu sunt medic şi-i arăt carnetul de student, iar însoţitorul meu, îl cunoaşteţi cu toţii, merge să-şi vadă o rudă apropiată. Paza ne-a crezut şi ne-a permis să intrăm în clădire la bolnav într-un salon chiar de la etajul întâi. Ştefan, să intre, să nu intre. Îl mai sfătuiesc şi eu ce să vorbească, să se mai pocăiască, să mai tacă, să mai aplece capul, principalul e să-i permită să cânte. La urma urmei, ce are de pierdut?! Îşi ia inima în dinţi şi intră în salon. Treceau minutele ca zilele. Credeam  că stă la bolnav o veşnicie întreagă.  Mă dureau picioarele făcând naveta dintr-un capăt al coridorului în altul. Au stat mult de vorbă.

Nu peste mult timp după acea vizită, Ştefan Petrache s-a întors pe scena Filarmonicii, unde a cântat mult şi bine ani la rând, ca mai apoi să-și constituie și un ansamblu cu care a evoluat cu brio pe scena Palatului Național „Nicolae Sulac” din Chișinău. Practic, toate cântecele interpretate de către Ștefan Petrache au intrat în Fondul de Aur al culturii naționale.

Astăzi, cântecele interpretate de către Ștefan Petrache, Artist al Poporului, sunt preluate de către tinerii scenei artistice ca să le interpreteze cu drag pe drumul ce duce spre Eternitate.

Ion Cuzuioc,

                                 medic și scriitor/UZPR/

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *