Volumul mare prin numărul vast de informaţii, pe care le ascultăm sau le citim, în fiecare zi, ne forţează să ne ataşăm de anumite surse mass-media pe care să le considerăm echidistante şi independente.
Ron Powers: Ştirile alimentează cu informaţii publicul, dar nici nu educă, nici nu documentează.
Mulţi ajung la concluzia generală ca toată presa este afiliată politic şi nici o sursă nu poate fi pe deplin de încredere. Să fie oare aşa?
Iar dacă ne amintim de campanile electorale, la televizor, în ziare sau pe Internet nu puteam să evităm cum unii candidaţi electorali se atacau cu minciuni şi se întreceau în promisiuni electorale. Astfel, în ce măsură poate exista presa liberă ?
Dacă există, de ce este important și cum putem să înțelegem acest lucru. M-am întrebat de multe ori, dacă înţelegem noi, ca popor, noţiunea de “,libertate” şi cum realizăm care este presa liberă şi care este cea “de buzunar” ?
Eu consider că o majoritate a populaţiei conştientizează că nu există presă 100% liberă la fel cum nu există apă absolut pură. O presă absolut liberă este un ideal care nu este atins nicăieri în lume şi desigur nu îl putem descoperi la noi în ţară.
„Societatea noastră suferă de o boală genetică ce ar putea să-i fie fatală: mijloacele sale de comunicare sunt deficiente. Ele sunt mai bune decât au fost vreodată, este adevărat, însă rămân în continuare mediocre. De ameliorarea lor depinde supravieţuirea umanităţii, căci însăşi această supravieţuire depinde de o participare populară la gestionarea lumii. Nu putem avea o democraţie fără cetăţeni informaţi şi nu pot exista oameni bine informaţi fără mass-media de calitate”. – Claude-Jean Bertrand în „O introducere în presa scrisă şi vorbită„, Polirom, 2001
Vreau să nu mai fie promovate personaje mediocre care-şi expun viaţa reală sau inventată, ci să-i vedem pe oamenii de valoare pe care România îi are şi despre care se scrie şi se vorbeşte mai mult pe la alţii, decât la noi. Noi ne aducem aminte de ei atunci când un necaz se abate asupra lor sau încetează din viaţă.
Mlaştina plină de pâclă reciprocă în care se compromit candidaţii, la alegeri, în general compusă, mai mult din calomnii, decât din adevăruri, s-a transformat într-un cancer, la început insignifiant, dar care, aşa cum s-a văzut după ani de zile, a reuşit să devoreze, pe dinauntru, proaspătul organ al presei independente.
Atunci când credibilitatea presei scrise din Romania se ridică la standarde maxime, a şi început decredibilizarea celor mai activi dintre ziarişti. Aşa că, primul atac a venit din interior. Fireşte, stimulat de scamatorii, iluzioniţtii profesionişti sau în formare. O parte mai puţin vizibilă pentru cetăţeni era şi mai ales este modul de acreditare a ziariştilor pe lângă diferite intituţii publice şi mai ales modul în care era, până la urmă, dirijată informaţia către unele canale mediatice şi blocată în cazul celor mai multe. Diferenţele şi diferenţierile, chiar dacă nu au fost foarte vizibile, dar, au produs şi ele efecte notabile în planul credibilităţii în faţa cititorilor.
Hiper-tensiunea tandemului „încredere-neîncredere în presă” a escaladat generând o inflamaţie-record a opiniei publice şi o vânătoare de vrăjitoare asupra ziariştilor, care au îndrăznit “să tulbure apele”.
Neîncrederea se trage de la presa aservită politicului şi de la comoditatea reţelelor de socializare şi a blogging-ului, de la expansiunea ştirilor false etc.
Uneori, spaţiul mediatic a fost câmpul de luptă pe care s-au dat bătălii grele, cu împărţiri de tabere, cu ostracizări, declaraţii acide şi conferinţe de presă cu elemente de teatru social, dueluri pe reţele de socializare, proteste şi flash-mob-uri care s-au produs urmare a unei investigaţii jurnalistice privind activitatea unei organizaţii de caritate.
Sunt absolut convinsă că presa este şi va rămâne a patra putere în stat. Fac această frază în felul acesta pentru a arăta cum a evoluat presa, cum este astăzi mediul mediatic, cum sunt ziarişti, publicul, ştirile, multitudinea de surse de informare, s-au spus lucruri adevărate, dar cred că nu integral adevărate. Există tendinţa noastră de a generaliza şi suntem într-o epocă de dominaţie a metadiscursurilor şi de înclinaţii către speculaţie, teoretizare, categorisiri.
Vorbesc, de fapt, despre presa de informare într-un sens care are politicul în centru şi în alte câteva cercuri concentrice ceva care construieşte modelul presei generaliste, însă acea presă generalistă conectată la informaţia cotidiană, ce se întâmplă în jurul nostru. Şi putem discuta şi de celelalte tipuri de presă de divertisment. Este un fel de democraţie în spaţiul de comunicare contemporan. Astăzi oricine este propriul său redactor-şef, critic sau publicist comentator.
Apar tot felul de ştiri care ne iau prin surprindere, care ne destabilizează, şochează, în primul moment, şi apoi vedem, pe măsură ce zilele trec, că ne repliem, reflectăm asupra acestora şi se produc filtrări, decantări, se construiesc rapid mecanisme de reglaj şi mergem mai departe tot către ideea de corectă informare a construirii imaginii de realitate contemporană, de analiză.
Sper şi sunt convinsă că, presa de calitate nu dispare. Suntem toţi în internet, dar nu suntem toţi împreună în internet. Este o imensă iluzie căreia îi cad pradă şi omul obişnuit şi teoreticianul pentru că este ispititor să construim teorii cum că lucrurile au evoluat atât de mult şi merg atât de rapid, încât totul s-a schimbat fundamental în modul nostru de existenţă. Multe se schimbă, dar există constante.
Există, cred eu, lucruri care nu se modifică atât de uşor. Cu alte cuvinte, încerc să folosesc un model, o descriere moderat liberală a ceea ce se întâmplă. Şi în presă şi în general, post-modernitatea este extrem de alertă. Una dintre trăsăturile pe care teoreticienii o pun în prim-plan este relativismul. Cred într-un relativism moderat şi cred că trebuie să privim cu atenţie, interes şi prudență aceste evoluţii care, de multe ori, sunt progrese tehnologice, schimbări de proceduri, evoluţii de raporturi între actorii implicaţi, dar până la urma presa avansează tot în direcţia relatării a unei realităţi, a unui adevăr, oricât de mult ar încerca relativiştii să ne convingă că realitatea nu există, ci doar imaginile ei.
Interesele geopolitice mari, scindează lumea, inclusiv cea a jurnalismului de orice fel, în două grupări care sunt într-o constantă luptă şi, care, micşorează tot mai mult din calitatea „ştirilor” vândute prin ziare şi citite tot mai cu dezgust de cei înfometaţi de adevăr.
Aş evidenţia două aspecte. Primul, este cel că, odată cu pierderea încrederii faţă de politicieni, înalţi demnitari de sat, generat de ipocrizia acestora, imoralitatea de care dau dovadă ei, actele de corupţie, cetăţenii au găsit în persoana ziariştilor, ca pe ai săi reprezentanţi ce luptă cu cei de sus. Îndeosebi încrederea faţă de ziarişti se datorează ziariştilor de investigaţie. Pe de altă parte, al doilea aspect, este cel că mulţi jurnalişti au luat-o cam tare cu aroganţa profesională, deseori călcând peste deontologia profesională (imexţiunea în viaţa personală în mod special).
Înţelegerea valorii libertăţii cuvântului nu e conştientizată, de fapt e distorsionată. Dreptul la libera exprimare de cele mai multe ori este înţeleasă ca dreptul de a ataca, a denigra.
Viorica Nicolescu / UZPR