◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro29.03.2024

Un act puțin cunoscut despre viața și formarea lui TUDOR VLADIMIRESCU

Anul acesta, 2021, se împlinesc două sute de ani de la ridicarea la luptă pe întreg pământul românesc a românilor conduşi de Tudor Vladimirescu. M-am oprit în mai multe rânduri în trecut asupra personalităţii remarcabile a moşneanui oltean, care nu a mai putut suporta asuprirea din partea boierilor români şi levantini. 

S-a scris relativ mult despre Tudor Vladimirescu şi revoluţia iniţiată şi condusă de el. Am adoptat termenul de revoluţie pentru mişcarea lui, deoarece ea a determinat o schimbare profundă de regim economic, social, politic şi cultural pentru români. Deci aici dau întru-totul dreptate fostului meu profesor Andrei Oţetea, care a scris că în 1821 a fost o revoluţie. În mod justificat, domnia sa a rămas autor al unei lucrări de referinţă, care nu a putut fi îndepărtată de cei care au venit în urma lui – încercând să se afirme prin lovirea celor din trecut invocând elemente care au mai fost folosite.

Tudor Vladimirescu, pentru a-l numi cel mai corect cu un termen englezesc la modă azi, a fost un self- made man

Un act descoperit de mult, un testament moral scris de un contemporan al evenimentelor, jupan Gheorghe Duncea, lămureşte şi luminează începuturile vieţii şi formarea lui Tudor Vladimirescu. 

Profesorul Mihai Guşiţă (1890-1977), originar din Plaiul Cloşani, de unde se trăgea şi Tudor, a avut în posesie această relatare despre Vladimirescu – un manuscris provenit de la Gheorghe Duncea, pe care l-a  copiat. De la Mihai Guşiţă a ajuns în anul 1963 la Biblioteca Muzeului Porţilor de Fier din Drobeta-Turnu Severin. Copia a fost publicată ulterior de Rada Davidescu, soţia lui Mişu Davidescu. Ea era profesoară de limba română la Liceul Traian, iar soţul ei a fost directorul Muzeului Porţilor de fier. Rada Davidescu a putut să publice documentul de la profesorul Mihai Guşiţă în revista „Drobeta”, în anul 1978. Profesorul Mihai Guşiţă a plecat spre tărâmuri mai bune cu un an înainte de publicarea textului de către Rada Davidescu. În partea introductivă a publicaţiei sale, Rada Davidescu a precizat că textul a fost dactilografiat după un manuscris al lui Gheorghe Duncea, prieten şi cunoscut al lui Tudor Vladimirescu, intitulat „Memoriul lui Gheorghe Duncea din Prejna privitor la Tudor Vladimirescu”. În anul 1941 Ion Gh. Duncea, un urmaş al lui Gheorghe Duncea, un nepot, i-a încredinţat profesorului Mihai Guşiţă însemnările respective. Acestea erau scrise cu cerneală violetă pe un caiet şcolar. Ion Gh. Duncea i-a precizat în 1941 profesorului Mihai Guşiţă că originalul însemnărilor fusese scris de mâna „moşului” său Gheorghe Duncea pe foi disparate. Cele mai multe dintre foi fuseseră dintr-un fel de hârtie verde, groasă, altele din hârtie galbenă. Foile fuseseră cusute de mână pe „muche”, între două „capete de mucava” (carton gros). Acestea fuseseră păstrat sub o grindă a casei, împreună cu alte hârtii. Din păcate, aveau să fie distruse de şoareci. Anterior însă, textul a fost copiat cu litere latine de un dascăl în vârstă care cunoştea scrisul chirilic şi probabil că acesta este textul pe care îl avem astăzi.

O formă a acestui manuscris, alta decât aceea ajunsă la Rada Davidescu, a fost publicată de profesorul Emil Vîrtosu. Acesta a întrerupt cu puncte de suspensie textul publicat de el. A motivat această situaţie arătând că în manuscris a găsit goluri şi cuvinte ilizibile.

Folosesc aici textul publicat în 1978 şi republicat în 2001 deoarece aduce la lumină elemente inedite, sau prea puţin discutate şi cunoscute despre viaţa lui Tudor Vladimirescu. Ele corectează sau completează alte relatări şi documente contemporane. Ţin să precizez şi să accentuez că în acel act, scris de un om care l-a cunoscut pe Tudor tot timpul vieţii, de la naştere până aproape de moarte, se găseşte formarea viitorului conducător al revoluţiei din anul 1821. 

Tatăl lui Tudor Vladimirescu se numea Constantin, poreclit Ursu. El era originar din Plaiul Cloşanilor, Judeţul Mehedinţi, posibil din satul Prejna. După profesorul Dinică Ciobotea „regele moşnenilor” tatăl lui Tudor Vladimirescu făcea parte din rândul ţăranilor moşneni, stratul de sus, ceea ce însemna că în Oltenia se apropia de mica boierime

Constantin s-a însurat cu Ioana (sau Ana) Bondoc, soră sau fiică a preotului Grigore Bondoc din satul Vladimiru, Judeţul Gorj. De aici şi numele de Vladmirescu purtat de Tudor, dar şi de fratele său Pavel sau Papa Vladimirescu. Fantezişti autori greci ai istoriei evenimentelor din anul 1821 au scris că Tudor şi fratele său ar fi avut numele de Vladimirescu de la ordinul Sf. Vladimir cu care ţarul Alexandru I (1801-1825) l-a decorat pe Tudor. Deci numele de Vladimirescu ar fi putut să fie al lui Tudor care avea decoraţia, dar nu şi al fratelui său. 

În Penticostarul din anul 1800, dăruit de Tudor bisericii din Cloşani la 27 februarie 1819 el a scris cu mâna sa să fie pomenite cincisprezece nume ale rudelor sale (răposate). Ultimele două nume erau ale părinţilor săi, Costandin şi Ioana. Aricescu arată că între cei menţionaţi, Mitrofan şi Rocsandra ar fi bunicii lui Tudor („moşii”). Dintre ceilalţi, şase făcuseră parte sigur din cinul preoţesc: Dionisie Arhiereul, Varlaam Monahul, Efrosin Eromonah, Iosif Ieromonah, Mitrofan Ieromonah. Această situaţie arată clar că, dacă cei din cinul preoţesc proveneau din ramura maternă a familiei lui Tudor, aceasta era probabil mai ridicată din punct de vedere social şi material la momentul căsătoriei decât aceea a lui Constantin /Ursu (tatăl lui Tudor). Această situaţie explică şi motivează venirea şi stabilirea lui Constantin Ursu în satul Vladimiru (Judeţul Gorj) al soţiei sale. 

Din motive necunoscute, Constantin /Ursu a murit când Tudor Vladimirescu era copil mic, era prunc. Gheorghe Duncea a scris că fratele lui, călugărul Gherasim Duncea, vieţuitor la Schitu-Topolniţa, a venit la Ana, mama lui Tudor, la ceva timp după ce ea a rămas văduvă. A găsit o femeie foarte săracă. Nu ştim din ce cauze şi-a pierdut starea de avere pe care o avusese, dar văduvia poate fi un motiv. Lângă ea în casă erau trei copii. 

Unul dintre cei trei era fratele major al lui Tudor, Papa Vladimirescu, ajuns vistier înainte de izbucnirea revoluţiei. Cu două luni anterior declanşării luptei de către fratele său, Tudor, Papa s-a însurat cu Bălaşa Gâlcescu, căreia îi plăcea să îşi spună fiică de boier. Ea era fiica lui Vlăduţ Gâlcescu din Gorj. Naşul de căsătorie al lui Pavel a fost Ioniţă Magheru zapciul, fratele viitorului general Gheorghe Magheru. În timpul revoluţiei Papa Vladimirescu a ajuns ispravnic al Judeţului Gorj. La venirea turcilor otomani, a fost chemat înaintea silihdarului să dea socoteală de isprăvnicia sa. L-a trimis la Vidin. Acolo i s-a pierdut urma. După plecarea lui, ispravnic al Gorjului a devenit Dinu Băleanu. Acesta a poruncit să-i fie confiscate toate lucrurile, să-i fie jefuită casa şi luate toate vitele. Soţia lui Papa Vladimirescu, Bălaşa, a dat naştere unui băiat, Ion /Ioan, cel mai probabil născut în 1821, când tatăl său era dispărut. Ea s-a măritat a doua oară cu Dumitru Golumbeanu, după cum atestă un document din 6 mai 1832.

În anul 1868, Tribunalul Judeţului Gorj i-a eliberat lui Ion Vladimirescu certificatul legalizat nr. 12870/30 noiembrie 1868 prin care se atestă cu cinci „marturi bătrâni din Vladmir” ce vechime avea Ioan Vladimirescu în serviciu spre a putea să primească pensie. Ion Vladimirescu era domiciliat în comuna Vladimiru, plasa Gilort, Comuna Gorj. El a fost însurat din 1843 cu Bălaşa Negreanu. În anul 1852, după ce a rămas văduv, s-a recăsătorit cu Ecaterina (Tinca) Zubgubeanu. Cu cea de a doua soţie a avut copii: un băiat Constantin (1855-1922) şi o fată Alexandrina (19 ianuarie 1857-16 aprilie 1939). Fiul lui Ion Vladmirescu, Constantin Vladimirescu a avut la rândul său doi copii – un băiat pe nume Tudor şi o fată, căsătorită ulterior Popescu. Acest Tudor II Vladimirescu a înfiat-o pe fiica surorii sale, Angela n. Popescu, căsătorită ulterior Băcanu. El nu l-a înfiat şi pe băiatul surorii sale (numit aparent tot Tudor, dar Tudor Popescu). Revenind la urmaşii lui Ion Vladimirescu (nepotul de frate al lui Tudor Vladimirescu), menţionez că fiica acestuia Alexandrina Vladimirescu s-a măritat în 13 februarie 1872 cu un „comersant din Petreştii de Sus”, adică plasa Târgul Cărbuneşti, pe nume Ştefan Ion Mihail. Soţul ei avea atunci 28 ani. Ei au avut o fiică, născută la 25 iulie 1876 în Târgul Cărbuneşti, numită Eufrosina. Aceasta din urmă s-a măritat cu Ion Dumitrescu în anul 1890. Eufrosina şi Ion Dumitrescu au avut un fiu, Ştefan Dumitrescu. Acesta era născut în 6 iulie 1913, domiciliat în Bucureşti, Str. Beldiman nr.1 şi era în viaţă în decembrie 1970. 

Sora lui Tudor Vladimirescu, Constandina căreia i se spunea Dina de toţi cei care o alintau şi ea era mai mare ca vârstă ca Tudor, a dat naştere unor legende. Se pare că era o fată frumoasă. Ceea ce l-ar fi atras deosebit pe Iancu Jianu, prieten cu Tudor Vladimirescu.  Atâta se ştie din legendele barzilor olteni, că ea ar fi fost promisă lui Iancu Jianu. Nu s-a ajuns la finalizarea acestei promisiuni. Cândva după 1812, când Tudor vroia să plece în Rusia, şi mama lui şi sora lui trăiau. Aceasta rezultă din diata lui Tudor în care le pomeneşte pe amândouă. Ulterior, un grup de tâlhari greci, spune tradiţia populară, a venit şi a încercat să o răpească pe Dina. Tudor a sărit să-şi apere sora. În timpul luptei, ea ar fi căzut, s-ar fi lovit şi a murit. Iancu Jianu ar fi venit să-l ajute pe Tudor. El a jurat că se va face „hoţ” şi unde-i va prinde pe greci, îi va ucide. Tudor a declarat că vrea să plece în Rusia, să lupte pentru eliberarea neamului său. Mama lui Tudor şi a fetei ar fi pierit din cauza durerii provocată de asasinarea fetei de către greci. În orice caz, problema rămâne nerezolvată. Dacă este vorba de Dina în această legendă, în 1812 când ea trăia sigur pentru că Tudor îi lasă în diată parte din moştenirea lui (dealtfel şi mama lor trăia atunci) şi dacă ea era mai mare decât Tudor Vladimirescu, ar fi avut atunci peste 40 de ani, aşa că relatarea cu răpirea şi moartea tinerei logodnice a lui Jianu şi soră a lui Vladimirescu numită Dina trebuie luată sub beneficiu de inventar. În acelaşi timp, C. D. Aricescu a aflat de la rudele lui Tudor că Dina a avut doi copii, Sanda şi Gheorghe. Nu s-a putut preciza cine a fost tatăl lor. Cei doi copii ai Dinei ar fi antecesorii Vladimireştilor din satele Căpreni şi Pegeni din Gorj. Posibil ca tot pe această linie să fi rezultat şi Vladimireştii din Dolj şi Vâlcea.

Călugărul Gherasim, după spusele fratelui său Gheorghe Duncea, cunoscând că mama lui Tudor, Ioana era văduvă, săracă şi cu trei copii, l-a luat cu el din comuna Vladimiru, Gorj pe băiatul cel mai mic, numit Teodor şi l-a dus la rudele lui din satul Prejna, Mehedinţi. A procedat astfel deoarece acel băieţel născut în comuna Vladimiru Gorj (conform aceleiaşi mărturii) a călugărului Gherasim Duncea (redată de fratele lui în memoriu) în anul 1766, blonduţ, vioi, deşi mic, părea mai isteţ ca alţii. Copilul a rămas vreme de circa şase ani în preajma călugărului Gherasim şi a familiei sale. Acest călugăr şi familia lui numită Duncea erau din satul Prejna, Judeţul Mehedinţi. Cu acea ocazie, copilul a fost cunoscut de Gheorghe Duncea, cu care a păstrat legătura toată viaţa şi care i-a fost foarte credincios.  

În anii cât a stat acolo, Tudor a fost iniţiat în tainele scrisului chirilic (cirilic) de călugărul Gherasim Duncea. Probabil fraţii Duncea stăpâneau bine scrisul cu alfabet chirilic, căci l-au învăţat pe Tudor să scrie în formă etajată şi prescurtată

După circa şase ani călugărul Gherasim l-a dus pe Teodor/Tudor la una dintre moşiile marelui boier Ion Glogoveanu. Aceasta se afla lângă proprietăţile de mână moartă ale Mănăstirii Baia de Aramă. Acolo adolescentul Tudor a fost observat de boierul Ion Glogoveanu. A plăcut marelui boier. Acesta a hotărât să dea curs rugăminţii călugărului Gherasim (aşa cum spune fratele lui, Gheorghe Duncea) şi să-l trimită pe Tudor, împreună cu fiul său Nicolae Glogoveanu la Craiova pentru a învăţa „carte boierească”. După cum a scris un alt contemporan, Mihai Cioranu, unul dintre foştii aghiotanţi ai lui Tudor, care l-a cunoscut însă mai târziu, acesta a învăţat la Craiova carte cu un „condicar” Lupu, care ar fi fost rudă cu familia lui Vladimirescu. Acolo şi-a însuşit tainele alfabetului şi a scrierii în medio-greacă. 

Ajuns la vârsta de cca. 18 ani, Tudor a fost considerat copt de către boierul Ion Glogoveanu pentru a se ocupa de afacerile administrării moşiilor. Marele boier a considerat că Tudor poate să fie numit logofăt, deci administrator, al moşiilor sale din Baia de Aramă, Glogova şi Filiaşi.

Profesorul Dinică Ciobotea precizează, pe bază de documente, de când a ajuns să deţină Tudor demnităţi de mică boierie. Prima astfel de demnitate a fost cea de postelnic, atestată la 1 decembrie 1801. Astfel (la vârsta de 35 ani, dacă acceptăm foarte posibila dată a naşterii precizată de Duncea, 1766) Theodor (Tudor) era postelnic şi cumpărase 10 stânjeni de moşie în hotarul Gârbeştilor din satul Vladimir, Gorj, adică din satul lui natal (şi de provenienţă al mamei sale), vânzător fiind Matei, fiul lui Pătru Mândruţ

Şi în anul 1803 Tudor păstra dregătoria de postelnic. Dovadă în acest sens este înscrierea lui în această calitate când a cumpărat o altă moşie în suprafaţă de 12 stânjeni şi jumătate. Cumpărarea a avut loc la 14 martie 1803, tot în satul mamei sale, Vladimiru. Vânzători au fost doi gorjeni stabiliţi în Gura Poroinii, Jud. Mehedinţi. Tudor a devenit stăpân şi peste o altă moşie din hotarul Hubavi, „moştenită ca strănepot al lui Gheorghe (frate cu Iova, Costea şi Pătru)”

În timpul primei domnii a fanariotului Constantin Ipsilanti (1802-1806) Tudor a deţinut puţină vreme dregătoria de vtori comis

În a doua domnie a lui fanariotul Constantin Ipsilanti l-a ridicat la dregătoria de vătaf de plai al Cloşanilor. Ulterior Tudor avea să ajungă şi sluger. În biserica din Prejna, cu hranul Adormirea Maicii Domnului, ctitorită de el împreună cu jupan Gheorghe Duncea începută în 1806, terminată şi pictată în 1808, este reprezentat în calitate de ctitor. În dreptul portretului lui Tudor se află inscripţia „Biv-vel Sluger Theodor, comandir”.

În această perioadă de progres în viaţa socială, aflat în urcare pe scara dregătoriilor şi îmbogăţire, Tudor a devenit frate de cruce cu un prieten al său, Covrea. Acesta din urmă era şi el logăfăt pe moşiile marelui boier Ion Glogoveanu. Cei doi, bucurându-se de încrederea boierului oltean, au primit de la acesta două mii de capete de vite mari pentru a trece cu ele prin trecătoarea Jiului şi a le vinde în Haţeg unor negustori austriaci. Ion Glogoveanu le spusese celor doi că pentru vânzarea vitelor puteau fi practicate trei preţuri: unul mare, unul mijociu şi unul de jos. Lui urmau să-i aducă banii pe care-i vor obţine.

Cei doi, Tudor şi Covrea, au vândut vitele la preţ maxim, dar i-au adus boierului Glogoveanu banii pentru preţul cel mai mic. 

După cum a scris Gheorghe Duncea, cei doi, Tudor şi Covrea, se înţeleseseră să nu plece de la boier până când nu vor face capital mare „cu care să adune arme, ca să se răscoale contra stăpânirii şi să scape ţara de greci

La moşia din Baia de Aramă şi Glogova, Teodor a găsit un logofăt cu numele de Covrea, care era din Cerneţi, capitala judeţului Mehedinţi. Cu acest logofăt, Teodor s-a îngăduit foarte bine. Teodor legă prietenie strânsă, făcându-se frate de cruce cu Covrea; şi s-au legat amândoi prin jurământ că nu vor pleca de la boier, până nu vor face capital mare, cu care să adune arme, ca să se răscoale contra stăpânirii şi să scape ţara de greci. Această idee a lui Teodor i-a venit din întâlnirile dese, care le făcea cu Horia Albac în târgul Haţegului. Însă el nu putea să pornească odată cu Horia fiind prea tânăr atunci, având numai 18 ani şi nepregătit. Toţi boierii din această vreme adunau la moşiile lor turme mari de vite numite zahanale, pe care le îngrăşau la moşiile lor şi le trimiteau peste graniţă în Transilvania.

Cuconul Glogoveanu, având legături cu negustorii din Transilvania, a primit carte de la ei să trimită 2000 capete vite mari (boi şi vaci). Atunci boierul a adunat toate vitele sale de pe moşii şi le-a dat în primirea lui Teodor şi a lui Covrea, ca să le ducă peste munţi, la Haţeg. Înainte de a porni cu vitele, boierul le-a fixat trei preţuri; şi dacă nu va putea să le vândă cu nici un preţ din aceste trei, să le întoarcă înapoi. Ei au pornit cu vitele pe valea Jiului şi, ajungând între munţii Parângului, au poposit. Acolo Teodor şi Covrea au întărit jurământul cu moartea, că dacă vor vinde vitele cu preţul cel dintâi, boierului să-l dea pe cel de al treilea, oprindu-i două părţi din bani.

Ajungând cu vitele la Haţeg, li s-a împlinit dorinţa lor şi au vândut vitele cu preţul întâiu. Când s-au întors la boier au spus că de abia le-au da cu preţul cel de al treilea, oprind două preţuri din bani. După aceasta Covrea nu se mai ţinu de jurământul făcut cu Teodor şi îi ceru lui Teodor să împartă banii. Teodor, văzându-se cu bani în urma jurământului făcut cu Covrea, a început să-şi îndeplinească scopul său, organizându-se în mod secret. Atunci el veni la mine la Prejna într-o duminică, frumoasă zi de primăvară, florar 20 1805, şi mi-a destăinuit toate planurile lui în casa mea, unde erau de faţă eu şi prietenii mei: Zoican de la Balta, Petre Bălteanu şi preotul Nicolae Macu din Costeşti, care este parohul bisericii. Şi în faţa lui am depus jurământul si am jurat cu mâinile pe cruce, ca acel care din noi se va lepăda sau trăda să fíe jupuit de viu. Atunci am şi pornit la lucru

În mod metodic, Tudor Vladimirescu a început să se pregătească pentru scopul său şi să-l aducă la o mare amploare încă din anul 1805, după cum a scris Gheorghe Duncea:

Îndată am început să întocmim cete de haiduci prin aceste locuri şi am luat hotărârea de-a-mpreună cu Slugerul Teodor, ca să facem şi o mică cârciumă în hotarul satului Balta, în drumul ce duce la Cerneţi şi drumul ce vine de la Baia de Aramă. Şi am numit ca vânzător la această cârciumă pe Petre al Preutesii zis Bălteanu, omul de încredere al nostru. Această cârciumă a fost făcută cu scopul de a aproviziona cetele de haiduci cu mâncare şi îmbrăcăminte şi de a descoperi orice secret, care venea de la Cerneţi sau Ada-Kaleh contra lui Teodor, sau a cetelor de haiduci. Tot la această cârciumă luau ei, haiducii, informaţiuni, când veneau sau treceau dijmarii greci după încasări de biruri şi le ţineau calea de-i omorau şi le luaubanii, pe care îi lăsau la cârciumă.

Cetele de haiduci erau întocmite din ţărani români, clăcaşi de pe moşiile boiereşti de la câmp. Îi luam din târgul Cerneţilor şi îi aduceam aici, la munte şi îi întocmeam în grupuri de câte 15 sau 20 şi îi aşezam în ascunzişurile de pe lângă graniţă, de unde puteau să dea lovituri în Banat, Transilvania şi la noi dincoace. Aceste ascunzişuri erau: primul în pădurea din muntele Camăna. Acesta era sub îngrijirea preotului Nicolae Macu. Al doilea era în Ţăsna şi [grupul] locuia în peştera Scărişoara, la poalele muntelui Ineleţu-Mare. Aceştia erau în număr de 140; erau sprijiniţi pe la toate trecătorile care duceau în Banat, (la) Ruşava (Orşova), Ada-Kaleh, Baia de Aramă. Şi erau sub îngrijirea mea. Iar al treilea ascunziş al haiducilor panduri era la Vârfu lui Stan, deasupra satului Isverna. Erau la număr 89, care era(u) tot sub îngrijirea mea. Ei aveau fiecare comandirul lor, însă eu aveam numai grijă de ei cu mâncare, îmbrăcăminte şi le dam tot felul de ştiri şi eram obligaţi de Slugerul Teodor să avem grijă de ei, să nu cadă vreunul prins, fiind răspunzători. Şi trebuia ca noi să fim cu ochii în patru, să descoperim orice complot pus la cale asupra lor. Aceste cete de panduri jefuiau în stânga şi în dreapta, omorau dijmarii greci, turci, dregătorii de toată mâna (şi) le luau banii. (Jefuiau) şi pe ciocoii români, care şedeau mână în mână cu grecii, fără nici-o frică de nimeni, din pricina ginerelui meu, căpitanul Bosoancă, care era căpitan de poteraşi al otcârmuirii pe lângă taftul (comandamentul) plaiului Cloşani. Când venea ordin de la isprăvnicat la taft la Baia de Aramă, ca să formeze poterile şi să pornească după ei să-i prindă, atunci căpitanul Bosoancă îmi da mie de ştire şi eu anunţam cetele de panduri să se ascundă până trecea potera. Aceşti panduri erau de o credinţă nemaipomenită. Ei erau juraţi, că nu lucrează decât pentru prea bunul şi înţeleptul Sluger Teodor. Toţi banii pe care îi luau din jafuri îi depuneau la mine şi la preotul Nicolae Macu şi la cârciuma făcută de Teodor..

Între oamenii coordonaţi de Tudor se regăseau nu doar români, olteni, ci şi cei ai prietenului său, revoluţionarul sârb Karagheorghevici:

La aceste cete se mai adăugau şi cei 500 de panduri sârbi aduşi de Slugerul Teodor din Serbia, care făcut-au răscoală la anul 1806 contra turcilor, sub comanda lui Karagheorghievici, care era bun prieten al Slugerului Teodor. 

Toate aceste cete de panduri se întocmeau primăvara şi se despărţeau toamna, fiecare prin satele lor. Iar când venea primăvara, fiecare pleca din sat cu motivul că pleacă după lucru prin satele de la munte. De la despărţirea de toamnă lăsau vorbă unde să se întâlnească. Ei se întâlneau în anumite târguri. Aceste târguri de întâlnire erau pentru pandurii sârbi Carotin, la Verciorova şi la Ruşava (Orşova), iar pentru ai noştri la Cerneţi, Baia de Aramă, Strehaia. Se întâlneau şi fără să se cunoască. Se cunoşteau pe un anumit semn între ei, căci care era pandur purta o floare ce-nflorea primăvara, o iglice sau altceva, la al doilea nasture de la epângea (haină, tunică). Şi pe acest semn se cunoşteau şi se-mpreunau acolo în târg şi plecau la munte. De primăvara şi până toamna era plin muntele de panduri, de la Verciorova până la Tismana. Din aceşti oameni şi-a întocmit Slugerul Teodor armata lui pentru răzmeriţă..

Am reprodus aici o mare parte a documentului scris şi lăsat de Gheorghe Duncea ca un fel de testament moral al său. După istoricul Emil Vîrtosu, care a cunoscut şi a reprodus o formă a acestui text lăsat de Gheorghe Duncea, acesta ar fi fost cea mai bună şi mai corectă redare a vieţii şi muncii lui Tudor Vladimirescu pentru pregătirea şi înfăptuirea revoluţiei din anul 1821. 

Însemnat este că Gheorghe Duncea accentuează că Tudor a creat o alianţă cu sârbii care se revoltau şi ei împotriva stăpânirii Sublimei Porţi. Aici trebuie arătat că Tudor a fost influenţat şi de legăturile pe care le-a avut în Haţeg cu Horea, care pregătea (când Tudor avea cca. 18 ani) marea răscoală din Imperiul Habsburgic. Trebuie să se ţină seama şi de contextul internaţional. În anul 1789 a izbucnit revoluţia franceză. Ea a ajuns să provoace o răsturnare a vechilor valori cu caracter feudal. În acelaşi timp, în Europa, a început să circule lozinca masonică „libertate, egalitate, fraternitate”, adoptată de oameni care nu ştiau prea mult despre ea. 

Tudor a mers pe o linie care avea două componente. Prima era o alianţă cu eteriştii din Rusia, despre care el spera că urmau să-l ajute în lupta împotriva Sublimei Porţi. A doua era componenta pur românească, ce trebuia să ducă la îndepărtarea fanarioţilor, revenindu-se la conducere pământeană. 

În acest fel Tudor spera să înlăture sau să atenueze suferinţele grave ale clasei de mijloc (moşnenii), împiedicată să se dezvolte şi sărăcită. Profesorul Andrei Oţetea îndreptăţit consideră că aceasta a fost caracteristica cea mai puternică a revoluţiei: problema naţională. Oltenii nu ar fi acceptat niciodată o alianţă cu grecii pe care îi urau, gândindu-se la fanarioţi. 

În condiţiile de atunci, s-a folosit un pretext pentru a se încerca îndepărtarea lui Tudor care câştiga mult în prestigiu în rândurile clasei de mijloc şi de jos din Oltenia. S-a încercat deci să fie acuzat, judecat şi pedepsit pentru că ar fi luat o parte a banilor boierului Glogoveanu, în urma vânzării vitelor în Haţeg. Fusese o reclamaţie în acest sens a lui Covrea. Deşi acesta din urmă se obligase, el nu era dispus să finanţeze revoluţia, ci dorea bani doar pentru el. În urma pârei acestui Covrea, Tudor a fost judecat dar, în final, absolvit de vină. În mod absolut surprinzător pentru un neavizat, achitarea s-a petrecut cu complicitatea comandantului turc din Ada-Kaleh, cumpărat de Tudor. În acest caz, cred că este necesar să reproducem ultima parte a întâmplării: Tudor a fost condamnat de paşă să fie dezbrăcat şi legat de un copac în pădure. Dacă era mâncat de fiare, ar fi însemnat că e vinovat. Dacă scăpa, era nevinovat. Prietenii lui au înconjurat locul de la distanţă şi l-au apărat pe Tudor de fiare, timp de trei zile, cât a trebuit să stea legat. Când au venit turcii, l-au găsit în viaţă, acoperit de muşte. Başbuzucul turc aflat în fruntea akingiilor a vrut să înlăture muştele. Tudor i-a spus să nu o facă: acele muşte erau deja sătule. Dacă le alunga, veneau altele, flămânde, care s-ar fi hrănit din trupul lui. Ar fi fost dus apoi în faţa boierului Ion Glogoveanu. Acestuia i s-a reprodus pilda cu muştele a lui Tudor. Boierul l-ar fi pus mai departe logofăt peste moşiile sale, căci dacă ar fi numit altul, nesătul, acela l-ar fi furat cu adevărat. 

După acest episod, în anul 1806, Tudor, împreună cu Gheorghe Duncea, au hotărât să ridice o biserică în satul de unde era tatăl lui Tudor, Constantin Ursu şi undea locuia Gheorghe Duncea şi copilărise Tudor. Dar exact în acel an izbucnise răscoala sârbilor împotriva Sublimei Porţi:

„Atunci Slugerul Teodor a trecut în Serbia, sub motivul de a căuta un maistor pentru a construi o biserică. În acest timp, Teodor ia parte la răzmeriţa sârbă. După înfrângerea lui Kara-Gheorghievici de către turci, Slugerul Teodor ia 500 de răsculaţi sârbi înarmaţi şi-i pune sub comanda lui harambaşa Pavel Pavlovici şi i-a trecut Dunărea noaptea, între Verciorova şi Gura-Văii, pe 90 de luntri, şi au luat-o pe Matorăţu în sus, pentru a merge în satul Prejna. În acest timp, turcii, observându-i, i-au urmărit până în satul Costeşti. Acolo s-a încins o luptă între sârbi şi turci. Sârbii fiind respinşi şi harambaşa rănit, înspre s(e)ară s-au închis în biserica din sat şi prin casele din apropierea bisericii. În timpul nopţii, sârbi au făcut găuri prin acoperişul bisericii şi al caselor, pentru a se putea apăra contra turcilor. 

Turcii s-au organizat şi în ziua următoare au pornit să scoată pe sârbi din biserică şi de prin case, ca să-i măcelărească. În acest scop, turcii au dat ordine în sat ca toţi locuitorii să iasă cu câte o blană (scândură-n.n.) lată şi groasă şi să meargă cu blana înainte, iar turcii, ascunşi după oamenii cu blanele, să înainteze spre biserică şi înspre casele unde erau sârbii ascunşi. Oamenii din sat au fost învăţaţi însă de Slugerul Teodor, care era ascuns la preotul Macu, să nu-l vază turcii, ca să înainteze cu blanele înainte, până când ajung în apropierea bisericii, aşa încât sârbii să poată trage bine din biserică şi de prin case. Atunci să se împiedice şi să cadă jos cu blana dinaintea turcilor, iar turcii de la spatele lor, rămaşi în picioare, să poată fi măcelăriţi de sârbi.

Cu astfel de plan, turcii au fost respinşi şi omorâţi până la unu. Aceia care au mai scăpat cu viaţă, în retragerea lor, au dat foc satului de necaz. Şi a ars complet de la un capăt la celălalt. În urmă, aceşti sârbi au fost aduşi la Prejna şi împărţiţi în cete de panduri, prin aceşti munţi şi care jefuiau pe ciocoi, pe greci şi pe turci. Tot cu aceşti sârbi a venit şi Kara-Gheorghievici, comandirul răzmeriţei sârb, care fugise de frică să nu cadă în mâinile turcilor: După o săptămână de odihnă la Prejna, a fost adus în taină la Slugerul Teodor, întovărăşit de câţiva panduri români. Şi l-a dat în primire generalului rus, care este şeful sfatului boieresc de la Bucureşti, în această vreme, în locul domnitorului Ipsilante, care să-l treacă în Rusia, pentru a-l scăpa de turci..

Terminând confruntarea cu soldaţii cu turban cu o victorie împotriva acestora şi cu salvarea lui Karagheorghevici şi a unei părţi a oamenilor acestuia, exfiltraţi cu ajutorul lui în Rusia, Tudor a considerat că are un moment de linişte şi a început construirea bisericii din Prejna, împreună cu Gheorghe Duncea. Momentul începutului este situat tot în anul 1806, finalizarea în 1808. Până atunci, satul Prejna avea o biserică veche şi roasă de vreme, fiind nevoie de una nouă. 

Această biserică a fost ridicată cu materialele din proprietatea mea; varul şi piatra au fost scoase de mine, bârnele de construcţie au fost tăiate de pandurii din Baia de Aramă, moşia lui Radu Muică, care o moştenise de la socrul său, Dobru Vornic, pe care moşie Slugerul Teodor a asuprit-o de la Radu Muică după războiul ruşilor cu turcii la anul 1814, fiind vătaf de plai al Plaiului Cloşanilor; şi a donat-o bisericii la anul … pentru faptul că Radu Muică era omul grecilor şi al turcilor, stăpânitori ai ţării.

De la prima piatră de temelie, unde Slugerul Teodor şi-a îngropat sabia şi eu inelul de la mână, a fost ridicată până la acoperiş cu cheltuiala mea personală, iar tencuitul şi pictura, precum şi toate odoarele sfinte dinăuntrul bisericii au fost cumpărate de Slugerul Teodor. La fel clopotul a fost cumpărat de Sluger de la Viena. Şi Sfânta Evanghelie a cumpărat-o tot el din Braşov. Clopotul ni s-a ridicat de turci în acest an 1822. Biserica a fost terminată în anul 1806 şi sfinţirea ei s-a făcut în luna august, acelaşi an. Biserica a fost înzestrată cu pământ de Slugerul Teodor, în anul 1819, când era vătaf de plai în Cloşani..

În continuare, Gheorghe Duncea a consemnat cum Tudor, împreună cu el a adunat trei mii de panduri şi s-a înrolat în armata ţaristă ca voluntar:

După sfinţirea bisericii, Slugerul Teodor a luat cei 3000 de panduri care [au participat] la sfinţirea acestui locaş de închinare şi am plecat cu toţii, sub comanda lui, ca să ajutăm pe ruşi la războiul cu turcii. Am luat parte la luptele din jurul Calafatului, peste Dunăre, la Lom-Palanca şi în munţii Balcani. La Calafat şi la Lom-Palanca am luptat cu cea mai mare vitejie. Pentru meritele câştigate în acest război, Slugerul Teodor, comandirul nostru, a primit gradul de locotenent în armata rusă şi a fost decorat de Marele Ţar al Rusiei, care i-a dat şi un regiment de cazaci ruşi, pe care să-l aibă la îndemână întotdeauna. A mai căpătat învoire de la Marele Ţar, ca toate armele pe care ruşii le dăduseră pandurilor ca să lupte cu ele în război să rămână ale lui. Şi-am mers cu el după terminarea războiului de le-am depozitat în Cerneţi, la cula de la via Slugerului, în paza regimentului de cazaci.

Tudor, după cum rezultă din cuvintele scrise de Gheorghe Duncea, dar şi din documentele epocii, a fost mult apreciat de generalii ruşi, între care s-a găsit şi viitorul mareşal Mihail Ilarionovici Kutuzov. Datorită influenţei ruşilor a reuşit să se menţină vătaf al plaiului Cloşani şi după terminarea războiului, în 1814. 

Aprecierile asupra lui Tudor din partea ruşilor au fost o realitate, confirmând cele arătate de Gheorghe Duncea. Ruşii au avut cuvinte foarte elogioase la adresa lui. Spre exemplu maiorul rus Radicov a scris în mod edificator pentru a arăta calităţile de comandant militar ale lui Tudor.

Tudor şi pandurii comandaţi de el s-au afirmat strălucit în cursul războiului ruso-turc. În anii 1810-1811 ei au dus greul în luptele din faţa Calafatului, unde i-au oprit pe turcii veniţi din Vidin să intre în Oltenia. Pandurii voluntari au fost echipaţi de generalul Isaiev în uniforme de cazaci şi li s-au dat ca armament lănci lungi căzăceşti (mazdrace), pistoale şi săbii. Rezultatul a fost o victorie a celor 6000 panduri. Turcii au fost împiedicaţi să intre în Oltenia. Caracterul acestor lupte şi victorii l-a determinat pe generalul M. I. Kutuzov să ceară la încheierea păcii din mai 1812 de la Bucureşti ca Rusia să ia exclusiv Basarabia. Acest război, care pornise de la dorinţa ţarului de a întinde hotarul Imperiului său până la Dunăre, cel puţin, nu a ajuns la rezultatul dorit. Armata rusă intrată în prinicpatele dunărene cu dorinţa de a înainta către Istanbul a trebuit să se retragă repede, deoarece în 1812 a trebuit să înceapă lupta cu oştirea împăratului Napoleon I. În războiul ruso-turc dintre anii 1806-1812 Tudor Vladimirescu s-a format ca militar profesionist. El a luptat direct sub comanda unor generali ruşi de mare valoare, ca Isaiev, Miloradovici, Zass, Kutuzov, Bagration etc. şi a avansat în grad până la parucic (locotenent). Alături de el s-au ridicat şi alţi căpitani ai pandurilor ca Nicolae Gigârtu (Gigurtu), Ion Solomon, serdarul Viişoreanu, Nicolae Boboc, Constantin Surdul, Ghiţă Vârţanu, Dumitru Gârbea, Ioniţă Ceganu. În această instrucţie în armata rusă şi luptă efectivă cu armata regulată în timpul războiului ruso-turc dintre anii 1806-1812 se găseşte în cea mai mare măsură formarea militară a pandurilor care au luptat în timpul revoluţiei din 1821. Desigur că la aceasta se adaugă şi dragostea lor de patrie. Să nu se uite niciun moment că imensa majoritate a pandurilor erau proveniţi dintre moşnenii din Oltenia. 

În anul 1814, Tudor a fost trimis la Viena de către boierul Nicolae Glogveanu pentru a rezolva problemele juridice rezultate în urma morţii acolo la 5/17 mai de ftizie probabil a soţiei lui Nicolae Glogoveanu, Elenco Glogoveanu, născută Ghica. Pentru Tudor călătoria a fost foarte importantă. A ajuns în capitala Imperiului Austriac în timp ce acolo se desfăşurau lucrările Congresului de la Viena care urma să stabilească situaţia Europei după înfrângerea şi înlăturarea împăratului Napoleon I al Franţei. Sigur, Tudor care ştia limba germană, dialectul austriac, învăţat în timpul comerţului din Transilvania, a înţeles ce vorbea lumea de pe stradă. Sigur a citit ziarele care circulau atunci în Viena. În orice caz, cele văzute în capitala Imperiului Habsburgic i-au întărit convingerea lui de a lupta pentru îndepărtarea grecilor fanarioţi din ţara sa. Şi la revenirea în ţară a avut un timp din nou relaţii cu Nicolae Glogoveanu, împreună cu care copilărise şi învăţase. Un timp a poposit la Cerneţi unde şi-a întărit cula şi a continuat să strângă arme pentru pregătirea pandurilor. O parte dintre arme el le avea de la ruşi. Căci aceştia îi permiseseră să păstreze armele pe care le folosiseră în timpul războiului dintre anii 1806-1812

Tudor, cu perseverenţă obstinată, a acţionat mai departe pentru a-i menţine pe panduri ca o forţă de luptă paramilitară, având grijă de oamenii săi, după cum scrie Duncea:

Slugerul Teodor era un om drept. El a fost un dârz apărător al ţăranilor şi un duşman neîmpăcat al ciocoilor care erau uniţi cu grecii. El nu putea să rabde niciodată nelegiuirile pornite contra noastră. Cât a fost vătaf de plai aici în Cloşani, mergea întotdeauna pe jos sau călare până la Bucureşti la cinstita cârmuire pentru a ne apăra drepturile noastre, ale ţăranilor, când ni se făcea vreo nedreptate.

Arăt aici un fapt întâmplat înainte de răzmeriţă la anul 1819 luna iunie, nu ţin minte ziua tocmai, atunci când era vătaf de plai al Cloşanilor. Slugerul Teodor, venind într-o zi de la cârciuma sa din Dealul Natamenia, hotarul Balta spre satul Prejna, şi ajungând în lunca Prejnii, a văzut o ceată unde un proprietar, şi anume Ilia Chelcea, care este din acest sat şi care avea oameni la cosit pe moşia lui, îşi luase câţiva, întrerupând cositul, ca să bată un cioban, care îşi păştea caprele mai la vale pe zăvoi, pentru faptul că câinele ciobanului se-ncleştase cu al proprietarului, omorând câinele luând şi pe cioban la bătaie. Ciobanul, văzând pe Slugerul Teodor, care trecea călări pe şosea, i-a raportat cum s-a întâmplat acest fapt. Slugerul i-a chemat pe toţi acei cositori împreună cu proprietarul la Prejna, pentru ca să stabilească a cui este vinovăţia.

Constatându-se că vina este a lui Ilia Chelcea, a dat ordin căpitanului Bosoancă să-l ridice de aici şi să-l ducă la taft la Baia de Aramă, să-l închidă acolo. Ilia Chelcea, văzându-se închis, i-a cerut Slugerului Teodor să-l ierte. Slugerul i-a spus că, dacă vrea să-l ierte, să nu-l mai dea în judecată la cinstita cârmuire, să plătească ciobanului câinele şi să se împace cu el pentru bătaie. Totodată, i-a mai cerut ca acea proprietate unde au cosit oamenii să i-o vândă direct lui, adică Slugerului Teodor, pentru că-i face trebuinţă să înzestreze biserica din Prejna, ctitoria lui, cu ea.

Ilia Chelcea, vrând-nevrând, a trebuit să se împace cu ciobanul şi să vândă acea moşie Slugerului Teodor, pe care a şi donat-o bisericii. În acest mod a înzestrat Slugerul Teodor biserica cu două moşii, una de la Radu Muică şi una de la Chelcea, prin două acte de donaţie scrise de mâna sa.

Atitudinea lui Tudor Vladimirescu în acel moment a întărit credinţa că era un om drept. El nu admitea să fie batjocoriţi şi jefuiţi oamenii de rând, fără apărare, de ciocoii care se ridicaseră folosind căi necinstite. Rezolvând acel incident, Tudor Vladimirescu a impus ciocoiului să-i vândă lui moşia pe care dealtfel deţinătorul ei anterior o luase fortuit de la ţărani. Apoi Tudor a luat cele două moşii, cea de la Radu Muică şi de la Ilia Chelcea, dar nu pentru sine însuşi. El le-a donat bisericii ctitorită de el în Prejna. Astfel, ctitoria lui şi a lui Duncea a fost înzestrată cu două trupuri de moşii, afară de celelalte danii ale ctitorilor. 

Tudor nu a uitat să se preocupe neîntrerupt de panduri. În vara anului 1820, el a convocat o adunare a acestora. Pandurii urmau să se strângă la cula lui Tudor din satul Cerneţi. Îi chema acolo folosind un semnal, un cântecel fredonat în toată Oltenia, în special de femei. El se termina cu versurile: „Nu la munte hoţilor/ La ciocoi pandurilor”. Pandurii au venit în număr mare la cula lui Tudor din Cerneţi. În ea erau depozitate arme lăsate lui Tudor de armata rusă la retragere în anul 1812, precum şi alte arme, cumpărate de el însuşi. Tudor i-a împărţit pe oamenii săi în două grupări: prima sub comanda sa, a doua sub comanda polcovnicului aflat în fruntea unui regiment de cazaci. Acesta era venit să lupte alături de Tudor. A treia unitate a fost formată de Tudor din panduri şi sârbi veniţi să lupte alături de el. În total acest al treilea grup număra aproximativ 1000 oameni pe care Tudor i-a pus sub comanda căpitanului sârb veteran Pavel Pavlovici. Lângă acesta a fost trimis căpitanul Gheorghe Duncea, care trebuia să-l ajute, căci vorbea sârbeşte şi ruseşte. 

A urmat o luptă cu nişte unităţi turceşti aflate sub comanda paşei din insula Ada-Kaleh. Tudor şi pandurii lui, împreună cu regimentul de cazaci, în 6 august 1820 au înfrânt trupele turceşti în lupta de pe Dealul Cireşu, în apropiere de Mănăstirea „Verciorova” şi de râul Bahna. Acolo se găsea hotarul cu Imperiul Habsburgic

Deci se poate considera că cel puţin din anul 1820 prin aceste lupte cu turcii şi prin altele mici din Oltenia, practic a început revoluţia sa care s-a desfăşurat în anul 1821.

În noiembrie 1820 Tudor a trebuit să plece în Bucureşti, deoarece în faţa Divanului avea un proces cu marele boier oltean Nicolae Glogoveanu. Acesta îi distrusese o moară pentru a-şi construi el alta

Dar nu doar procesul a fost motivul şederii sale în Bucureşti vreme de două luni. În timp ce se găsea în capitala Ţării Româneşti, în casa marelui boier grec eterist Constantin Samurcaş, vechi cunoscut de-al lui, Tudor a participat la o serie de întâlniri şi discuţii ale fruntaşilor consulatului rus şi ai Eteriei din Ţara Românească. Din analiza actelor şi a relatărilor eteriştilor, precum şi ale celor ale lui Naum Râmniceanu (istoric al revoluţiei din 1821, contemoran deloc favorabil lui Tudor) şi ale lui Ştefan Scarlat Dăscălescu (secretar al lui Ioan/Gheorghe Tipaldo, protomedic şi caimacam al Craiovei, în 1821), contemporani cu evenimentele, s-a putut conchide că lui Tudor nu i s-a dezvăluit că adevăratul scop al Eteriei consta doar în eliberarea Greciei şi nimic în legătură cu ajutorarea ţărilor române. Dacă Tudor ar fi aflat aceasta, atunci nici el şi niciun oltean nu ar fi acceptat o alianţă cu Eteria. Cei trei mari boieri caimacami, Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica şi Barbu Văcărescu, împreună cu Alexandru Ipsilanti au decis să-l desemneze pe Tudor ca singurul om potrivit pentru declanşarea şi conducerea revoluţiei în Valahia, care să pornească din Oltenia – deoarece acolo era forţa militară a lui Tudor. Acesta se dovedise un excelent comandant militar în timpul războiului ruso-turc dintre anii 1806-1812, ceea ce-l determinase pe ţar să-i dea gradul de porucic (locotenent), să-l decoreze cu ordinul Sf. Vladimir, să-i dea un inel cu semnătura lui, să-i lase armele ruseşti în Oltenia în cula de la Cerneţi, să-l ajute cu un regiment de cazaci aflat în Oltenia. În acelaşi timp, Tudor îi organizase ani de zile pe panduri într-o adevărată armată instruită – Iar aceştia ascultau numai de el, obţinuse cu ei victorii în confruntările armate cu turcii încă din 1806 şi până în 1820. Şi, mai presus de toate, se pregătea de mulţi ani ca oricând să se ridice la luptă cu succes împotriva ciocoilor. Prin termenul de ciocoi, Tudor, ca oltean neaoş, născut în Gorj, îi înţelegea în special pe arendaşii greci, dar şi pe cei care pactizaseră cu aceştia. El făcea parte dintre oltenii care-şi iubeau ţara, nu îi suportau pe cei veniţi să-i exploateze şi, mai mult, acţiona concertat împotriva acestei stări de fapt.

Domnul Ţării Româneşti, Alexandru Suţu, bătrân şi bolnav, a murit la 15/27 ianuarie 1821.A fost înmormântat în Biserica Sf. Spiridon Nou din Bucureşti. La două zile mai târziu, la îndemnul celor trei mari boieri Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica şi Barbu Văcărescu, Tudor Vladimirescu a plecat către Oltenia pentru a declanşa revoluţia. Cei trei mari boieri făceau parte din conducerea provizorie a ţării, erau caimacami. Ei gestionau ţara după moartea domnului, până la numirea altui ocupant al tronului. Ca urmare din tot grupul de boieri desemnaţi chiar de domn drept comitet provizoriu de ocârmuire ei erau cei mai importanţi. Lui Tudor i s-a dat o gardă de 25-40 arnăuţi domneşti, comandată de căpitanul eterist Dimitrie Macedonschi. Tudor a plecat cu ei spre Oltenia prin Piteşti, Ocnele Mari, Tismana. A mers foarte repede, căci a parcurs tot drumul în patru zile, deşi era iarnă. Acolo, la Tismana, a hotărât să citească proclamaţia către popor, cunoscută sub numele de Proclamaţia de la Padeş. Către el au început să vină pandurii, ca la un semn. Dar şi multă populaţie în ajutor. Revoluţia era declanşată. 

Alegerea lui Tudor din Vladimir – Gorj în calitate de viitor fruntaş sau mai bine spus de  conducător al revoluţiei din Oltenia mă determină să mă opresc aici cu comunicarea mea. Precizez o dată în plus că tema aleasă de mine în cazul de faţă este Gorjul, gorjenii şi formarea lui Tudor Vladimirescu. Or în rândurile anterioare am arătat că el este născut în Gorj, în satul Vladimir(u), a copilărit alături de mama sa Ioana născută Bondoc în satul ei natal, avea mai mulţi preoţi şi călugări în familie, a învăţat să scrie de la călugări. Astfel a dobândit spiritul de dârzenie, de încăpăţânare creatoare, de apărător al dreptăţii tipice gorjenilor. 

În aceste condiţii, bărbatul înalt, cu părul castaniu-blond, cu ochii albaştri de culoarea cerului, cu mustaţă blondă poate fi considerat deplin format atunci când i s-a cerut să conducă revoluţia din Oltenia, ceea ce era scopul pentru care el se pregătise atâţia ani. 

Aici mai sunt obligat să relev câteva amănunte asupra morţii lui Tudor. Ele nu se găsesc în alt izvor cunoscut. Ceilalţi autori care scriu despre pieriea lui Tudor au relatat ipoteze deoarece nu au găsit însemnări ale unor oameni care au văzut direct asasinarea lui Tudor.

Gheorghe Duncea a înregistrat direct ce i-a povestit ginerele său, căpitanul de poteraşi Bosoancă „al otcârmuirii pe lângă acest taft al Plaiului Cloşani”: 

După cum spune căpitanul Bosoancă, ginerele meu, care a fost faţă până a omorât pe Sluger, se vede că el a avut o moarte mult mai grea de cum a fost a lui Horia şi Cloşca din Transilvania.

El spune că Slugerul a fost vândut de unul din căpitanii de panduri, Iordache, care călcaseră jurământul şi, în timpul răzmeriţei, cât au stat în tabără la Cotroceni, s-au dedat la omoruri şi tâlhării prin Bucureşti şi prin împrejurimi. Iar Slugerul Teodor, după ce a primit jurământul de credinţă din partea boierilor ţării, a făcut un sfat care să judece pe toţi acei care au făcut asemenea fapte din capul lor, fără ca să ştie cineva.

Unii dintre aceştia au vândut pe Teodor şi l-au dat în mâna căpitanului Iordache, care era în oştirea lui Ipsilante. Căpitanul Bosoancă, de îndată ce a văzut că Teodor lipseşte dintre ei, i-a dat în gând că a fost prins de cineva. Lor li s-a spus că s-a dus să se înţeleagă cu Ipsilante la Târgovişte, ca să se unească să plece cu toţii contra Turcilor, din nou spre Bucureşti; iar pandurii să aştepte acolo liniştiţi, că Slugerul vine cu Ipsilante, cu oştirea lui, şi face legătura cu pandurii aici. Atunci căpitanul Bosoancă a luat zece panduri cu el, s-au schimbat de haine şi au luat haine de călugări pe ei şi au plecat a doua zi la Târgovişte, să vază ce e cu Teodor. Acolo când au ajuns, au găsit pe Teodor prins în mâinile grecilor lui Ipsilante, care l-au luat afară din Târgovişte, l-au legat cu mâinile la spate, l-au desbrăcat în piele şi l-au crăpat cu un iatagan pe burtă, trăgându-i maţele din el cu sucala de viu.

Aşa i-a fost moartea Slugerului Teodor, pe care eu nu i-am văzut (-o), dar o scriu aici, aşa după cum mi-a spus-o ginerele meu, căpitanul Bosoancă şi el fugit în Transilvania, de două luni de zile..

Foarte posibil ca aceste informaţii singulare despre asasinarea barbară a lui Tudor Vladimirescu să fi fost ultimele furnizate de Gheorghe Duncea. Scriu acestea deoarece într-un act datat 12 decembrie 1822, Nicolae Zoican din Balta şi el foarte apropiat colaborator al lui Tudor, se plângea marelui boier Nicolae Glogoveanu, ispravnic al Judeţului Mehedinţi, că nu a primit nişte bani datoraţi lui de către Constantin Duncea, fiul lui Gheorghe Duncea. Aflăm din document că Gheorghe Duncea era girant al împrumutului. La scadenţă, acesta oferise în schimb parte din moşia sa, solicitând totodată o amânare până la venirea împrumutatului din Imperiul Habsburgic. Nicolae Zoican aflase însă că Gheorghe Duncea fusese ucis de nişte hoţi, iar fiul lui nu era de găsit în ţară. În consecinţă, Zoican cerea ca rudele din ţară ale lui Gheorghe Duncea, în speţă un ginere care trebuie să fi fost exact căpitanul Bosoancă, să fie chemate pentru a plăti datoria. Din acest act rezultă clar că, aşa cum se aştepta, în anul 1822, a dispărut autorul acestui act-testament referitor la Tudor Vladimirescu.

Oamenii din Oltenia nu l-au uitat pe Tudor Vladimirescu. Locuitorii din judeţul Mehedinţi, alăturat Gorjului, unde a stat mulţi ani Tudor, unde a avut cula în satul Cerneţi, au decis să-l imortalizeze în piatră. Au ridicat o frumoasă statuie din piatră la Padeş. Era localitatea unde simbolic el a pornit revoluţia. Statuia a fost ridicată la iniţiativa comitetului şcolar din Padeş, condus de învăţătorul N. I. Spineanu. A fost adoptat proiectul arhitectului State Baloşin, fiu al satului. Monumentul a fost inaugurat în anul 1934.

Nu pot să închei aceste rânduri fără a mulţumi profesorului Dinică Ciobotea din Craiova şi profesorului Tudor Răţoi din Drobeta Turnu-Severin pentru informaţiile oferite cu dărnicie şi largheţă prietenească oltenească. De asemenea, mulţumesc soţiei mele pentru ajutorul neîntrerupt, plin de abnegaţie dat în timpul scrierii rândurilor de mai sus.

Rezumat:

GORJUL, GORJENII ŞI FORMAREA LUI TUDOR VLADIMIRESCU

Cuvinte-cheie: 1821, Valahia, Oltenia, Sublima Poartă, regimul fanariot, Imperiul Ţarist, Eteria, Sfânta Alianţă, Tudor Vladimirescu lider mişcare socială, lider mişcare revoluţionară de eliberare

Anul acesta, 2021, se împlinesc 200 de ani de la revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu. Tot acum se comemorează două secole de la asasinarea lui. Pentru evocarea formării lui Tudor Vladimirescu, am folosit un document puţin utilizat – testamentul moral al jupanului Gheorghe Duncea. Actul este important deoarece jupanul Gheorghe Duncea l-a cunoscut pe Tudor Vladimirescu tot timpul vieţii acestuia, din copilărie până la moarte. Acest act a precizat anul naşterii lui Tudor, locul naşterii, modul în care a învăţat să scrie şi să citească, legătura lui cu Horia din Albac, conducătorul răscoalei ţăranilor transilvăneni din anul 1784, primirea celor dintâi mici boierii, formarea ca militar în armata rusă, în timpul războiului ruso-turc dintre anii 1806-1812. Atunci generalii ruşi  l-au apreciat, iar ţarul l-a decorat cu ordinul Vladimir şi i-a dat un inel pe care era semnătura lui şi l-a înaintat la gradul militar de parucic. După război, între iunie şi decembrie 1814 a fost la Viena pentru a rezolva treburile Elencăi Glogoveanu. Atunci a cunoscut atmosfera din capitala Imperiului Habsburgic. Scopul lui principal era lupta pentru îndepărtarea grecilor din fruntea Ţării Româneşti şi eventual a Moldovei. A ajuns din nou la Bucureşti în noiembrie 1820. Atunci a luat legătura cu marii boieri care conduceau ţara. Domnul grec Alexandru Suţu era bătrân şi bolnav. În ziua de 15/27 ianuarie 1821 domnul Alexandru Suţu a murit. Trei mari boieri eterişti, Grigore Brâncoveanu, Ghica, Văcărescu i-au cerut să declanşeze revoluţia în Oltenia. Tudor Vladimirescu era pregătit de mult timp. A plecat spre nordul Olteniei şi în patru zile a ajuns la marea mănăstire Tismana. De acolo a convocat forţa lui paramilitară, pandurii şi a chemat poporul la luptă. Aici trebuie să închei comunicarea mea. Rămâne un singur punct pe care îl lămureşte testamentul lui Gheorghe Duncea. El a înregistrat ce i-a povestit nepotul său, ginerele său, căpitanul  Bosoancă. Acesta a povestit că deghizat fiind a mers să vadă ce se întâmplă cu Tudor Vladimirescu. Aşa a văzut cum Tudor Vladimirescu a fost luat de un grup de eterişti şi dus la marginea Târgoviştei. Acolo stomacul i-a fost despicat de un iatagan. Apoi intestinele i-au fost smulse afară cu o sucală. În amintirea marelui erou al poporului român, s-a ridicat un frumos monument din piatră pe câmpul de la Padeş după proiectul arhitectului State Baloşin. 

PROF.UNIV. DR. Radu Ştefan Vergatti / UZPR

FOTO 1: Tudor Vladimirescu şi Gheorghe Duncea cu soţia acestuia din urmă. Portretul votiv pe uşa Bisericii din Prejna, jud. Mehedinţi, 1808, realizat de zugravul Gheorghe Siciofi (Ghiţă Zugravul) din Ploştina. În prezent se află la Muzeul Naţional de Artă, Galeria de Artă Veche Românească. Acelaşi pictor a realizat şi catapeteasma, existentă şi azi. Specificul bisericii iniţiale este că pictura a fost realizată pe panouri din lemn, nu direct pe perete, ceea ce premerge pictura de şevalet. 



Un comentariu pentru “Un act puțin cunoscut despre viața și formarea lui TUDOR VLADIMIRESCU

  1. Iată, așadar, clarifice circumstanțele în care a murit Tudor Vladimirescu.
    1. Satul de obârșie/ Vladimiri
    2. Dina. Urmărită de greci, a murit, un destin precum al Kirei Kiralina/ don balada bine-cunoscută;
    3. Tudor, intransigent, strateg de vocație/ trădat de o unealtă a lui Ipsilanti, ( cu nume grecizat. Nu-i știm originea – se poate bănui ?). Moartea sa :a fost ca a lui Horea. Trupul hărtănit, capul/ spart cu iatagan turcesc.
    4. Condiția de haiduc/ în acest articol este nuanțată, detaliată, fără conotații romantice ori idilice. Viziune realistă. Vă mulțumesc.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *