Microromanul „Florile de dincolo / Les fleurs de l’au-delà” evocă povestea dramatică a ultimilor ani din viața „domniței” Dana, o „fată frumoasă, oacheșă și zglobie”, fiica „prințesei” Talia din orașul de la Dunăre, care „s-a dus să-și trăiască visul în marele oraș de câmpie”, dar destinul i-a fost potrivnic. Dincolo de acest incipit fabulos cu „a fost odată, nu de mult…”, punere în ramă a unei triste povești de viață și moarte, – amintind de basmul cu Făt-Frumos, dar mai ales de norul întunecat, „balaur cu șapte capete (…) strecurat în adâncul sufletului”, – autoarea dezvoltă de-a lungul a șase episoade o narațiune din care însăși face parte („mama, mătușa și eu”). Este vorba de tânăra Dana pe care o cunoscuse îndeaproape, autoarea (de regăsit sub numele profesoarei Ela, hipocoristicul prenumelui real) fiind prietenă cu Talia, mama, învățătoare la o grădiniță din apropierea orașului. Suntem, cu alte cuvinte, deși numele orașului nu apare nicăieri în carte, în orașul Drobeta Turnu-Severin („bulevardul ce privea de sus Dunărea”), unde dna Emanuela Bușoi a funcționat ca profesoară de franceză la prestigiosul liceu „Traian”. Dana este o tânără care la producerea dezastrului de la reactorul atomic din Cernobâl, din aprilie 1986, – când un imens nor de precipitații radioactive s-a abătut peste Europa și, bineînțeles, peste România, – avea trei ani și se găsea la bunicii din Banat, nefrecventând nici creșa și nici grădinița. De unde bănuiala strecurată într-o secvență din capitolul „O lună mai târziu” că micuței aflate departe de familie nu i s-ar fi administrat tabletele din iodură de potasiu, menite a proteja sistemul imunitar de dereglări imprevizibile („Mai târziu, în epoca netului, am căutat și alte informații revelatoare despre cele întâmplate cu mult timp în urmă, iar imaginea unei fete de până în optsprezece ani, supraviețuitoare, până la un punct, a evenimentelor, m-a urmărit mult timp și continuă încă să ă impresioneze.”, pp. 47/48). Apropiată de familia Danei, naratorul-autor, atât de îndrăgită de fată, ajunge să fie numită „zâna cea bună”, chiar „a treia mamă”, după cum semnase într-un sms, după mama Talia și mătușa Ginuța, martore la zilele de chinuri cumplite prin care trece „domnița” Dana. Îi vine mereu în ajutor, procurându-i ceaiurile necesare, iar fata își începe tratamentul chiar în vinerea Paștelui. Asta după ce vizitele pe la mănăstiri și unele practici creștine întârziau să-și facă efectul…
Tânăra, după studiile liceale în orașul natal și facultatea la București, va lucra la o companie în Capitală, dăruindu-se cu totul serviciului zi și noapte (toată ziua la serviciu, iar noaptea la calculator, cum îi va spune gazda mamei Talia), dar, de la o vreme, se va simți rău și va trebui să facă analize și să urmeze tratament, în două rânduri la o clinică din Viena, cu ajutorul verișorului Cris, mereu săritor la necaz, apoi la București (la Viena i se descoperise „o formă foarte rară de cancer hepatic”). Fostul prieten Simin, după mai bine de un an de zile, se va logodi cu o colegă de serviciu, continuând s-o viziteze și s-o încurajeze. Cum de altfel o susține și actualul prieten Lorin, care o duce la Constanța să vadă marea, unde Dana are un preinfarct (ca urmare a „omnivarului” administrat la Viena) și se va trezi internată, apoi după externare vizita la „mama Mara” de la Drăgășani care-i spune „că o să mă căsătoresc în septembrie și că, în cele din urmă, totul va fi ok”. Tot astfel îi prezisese și un preot bătrân de la o mănăstire de lângă București, care, „deschizând” cartea, îi făcuse cunoscut că totul „avea să se încheie cu bine”. Dar „fata asta are mereu o aură întunecată – constată un prieten Sorin, sfătuit „să rupă relațiile cu ea” -, care devine, pe zi ce trece, din albă, neagră.” (p.22).
Cele „trei mame” o vizitează pe Dana la spitalul din București, ba chiar tatăl, ce se despărțise și-și întemeiase o nouă familie, aducându-i o carte, „Versetele satanice”, de Salman Rushdie, spre dezaprobarea bunicii, deconcertată și supărată” („Așa carte trebuia să-i aducă fetei?”). Prilej pentru dna Ela de a-i preciza, liniștind-o: „Nimic malefic nu e în paginile ei”, meditând la posibilitatea transmigrării sufletelor în timp și spațiu. Dar „ca să renaști, mai întâi trebuie să mori”, iar în carte era vorba și de un cancer la sân pentru vindecarea căruia indianca Mishal trebuia să facă un pelerinaj la Mecca („Odată ajunsă la Mecca, va fi total restabilită.”). Despre astfel de credințe în puterea răului, fie că spiritul acestuia se numește când Wolland iluzionistul / alias Satana (ca în romanul lui Mihail Bulgakov, „Maestrul și Margareta”, cu implicații demonologice și ezoterice), când Belzebuth, ca în Vechiul Testament, când Aghiuță, ca la noi (v. „Kir Ianulea” de I. L. Caragiale), se sugerează și în alte pasaje ale microromanului, căci „răzbunarea otrăvită a zeilor continuă, se pare, veșnic, deși au fost înfrânți și coborâți de pe soclul gloriei de odinioară” – Altă lună). Ideea care revine ca un laitmotiv translucid este că fata se află sub puterea unui blestem din familie, făcut cunoscut tinerei de către „mama Mara” („tot necazul îi venea de la un blestem rostit de o femeie din familia tatălui”). Blestem proferat de până și în biserică, în ziua prohodirii („litaniile unui blestem izvorât din prea multă revoltă și amărăciune”), de „o femeie cu batic negru pe cap, de o vârstă incertă, care venea să tulbure liniștea instaurată prin agitația ei continuă”: „Și acum, iată, că blestemul se reînnoia în liniștea de piatră a bisericii. Pe cine avea să lovească nemeritat în viitor cu forța lui nimicitoare?” – Altă lună, pp. 60-71). Cumplita veste a morții Danei, autoarea o primește fiind la liceu, de unde merge direct la casa defunctei, care va fi depusă lângă capelă, în locul rezervat bunicii din cimitirul unde municipalitatea pregătise „locul de veci al cuscrului ei, doctorul Odobleja, părintele ciberneticii”. „Numai tanti Ela mă înțelege”, afirma nu o dată în ultima perioadă tânăra Dana, „o minune vie” ilustrând „libertatea dincolo de constrângeri, de prejudecăți, de orice balast inert, greoi, material; perseverența în atingerea fiecărei ținte impuse sau autopropuse; forța dea-ți purta crucea, neînchipuit de grea pentru orice muritor și, nu în ultimul rând, neuitarea, străoglindirea sufletului tău nobil și demn în picătura de apă vie a sufletelor noastre.”
Foarte interesante sunt relaționările cu boala nemiloasă care-i va răpune pe carismaticul actor Andy Whitfield, 1971-2011 (cel care avea să dea viață lui Spartacus într-un lung șir de episoade televizate) dar și pe cântăreața Amy Winehouse, cam de aceeași vârstă cu suferinda, evenimente cu mare impact în sufletul Danei (drame ce semănau „trase la indigo cu a sa”). Aici se pare avem o inconsecvență, de vreme ce Amy (urma să concerteze în august și la București), „care avea aproape aceeași vârstă cu Dana, de-abia împlinise douăzeci și opt de ani în mai” (p. 58), iar Dana, după precizarea de la p. 47, în 1986, în timpul tragediei de la Cernobâl, „avea atunci trei ani” (p. 47), deci era cu vreo zece ani mai mică decât Amy (+2011). Atunci e de corectat precizarea din fraza finală a romanului, care produce nelămurire: „În acea vară, de început se secol douăzeci și unu, lujerul unui zâmbet luminos s-a ridicat dincolo… Scăzând din anul 2001 anul 1983 avem 18 ani…, dacă nu cumva autoarea prin „acea vară de început de secol douăzeci și unu” s-a referit în accepție mai larg-temporală la anul 2011…
De reținut și aparițiile în vis ale Danei la unii apropriați, confirmând anumite lucruri legate de relația spiritualistă cu cei dispăruți, amintindu-ne de „cazul Hasdeu”, savantul care, după moartea fiicei sale, descoperise o practică obscură, ezoterică, paranormală, de a comunica cu spiritul Iuliei (1869-1888), în memoria căreia a ridicat atât mormântul de la Bellu cât și „templul spiritualist” de la Câmpina, unde se păstrează filele cu transcrierile mediumnice din ședințele de spiritism ce aveau loc în „camera obscură”, sala 6 din actualul muzeu (în 1892, savantul a publicat lucrarea „Sic cogito”, cu subtitlul «Ce este viața. Ce este moartea. Ce este omul», susținând „o știință a sufletului”), cam ceva asemănător cu „les tables parlantes” din exilul lui Victor Hugo (muzeografa de la Câmpina, regretata sinucigașă Jenica Tabacu, a editat în cinci volume toate aceste mediumnice dialoguri hasdeiene).
Născută în 1983, tânăra Dana va trece pragul lumii noastre, „în acea vară de la începutul de secol douăzeci și unu”, lujerul zâmbetului ei luminos ridicându-se „dincolo de încleștarea durerii, prefăcând, pentru noi, hâdul în ceea ce trebuia, în ceea ce noi toți cei care am îndrăgit-o n-am îndrăznit nicidecum să sperăm, în Frumusețe.” (Dincolo de zile și luni, pp. 72-80).
Străjuit de un motto din Eminescu („Chiar de murim atingem limanul fericirii” – Sarmis), microromanul dnei Emanuela Bușoi, oglindind o poveste tristă de viață (în care d-sa apare ca „zâna cea bună”, „a treia mamă”), pune în vibrație o sensibilitate profundă, însă cu deschideri optimiste, nu cedând fatalității de vreme ce exprimă o mentalitate feminină de substrucție carteziană. Se vede și aici spiritul livresc al poetei și am putea exemplifica prin multe racordări, dintre care reținem poezioara în trohei a lui J. W. Goethe, cu tulburătorul ei laitmotiv, „Heidenröslein”/ „Trandafir sălbatic”: „Knabe sprach: ich breche dich,/ Röslein auf der Heiden!/ Röslein sprach: ich steche dich,/ Daß du ewig denkst an mich,/ Und ich will’s nicht leiden./ Röslein, Röslein, Röslein roth,/ Röslein auf der Heiden.” („Tânărul a zis: am să te smulg, trandafir sălbatic!/ Trandafirul a spus: Te voi înțepa,/ De-ți vei aminti de mine totdeauna,/ Nu vreau să fiu rănit./ Trandafir, trandafir, trandafir rosu,/ Trandafir sălbatic.” În traducerea autoarei: „-Te rup, copilul îi șopti,/ – Te-nțep, răsura îi grăi,/ -Te-nțep și-atunci vei suferi/ Și-n gândul tău să mă păstrezi/ Răsură roșie, răsură, răsură din livezi.”
Sau considerațiile despre unele exerciții și obiecte cu efecte taumatirgice (ședințele de grup, bila cu desene yin și yang, brățara neagră etc.), precum și unele apropierii de ecclesia creștină (ori credința în medicina naturistă): mănăstirea Radu-Vodă din București, mirul Sfântului Nectarie din Eghina (cu care Dana își unge seara „ganglionii din jurul gâtului”), „pâinicile sfântului Fanurie” împărțite la biserica Maioreasa etc.
Totul intră în cadrul arhetipal al unei vechi povești, cunoscută de când lumea (referința majoră este la basmul lui Ion Creangă, „Povestea lui Harap Alb”), moartea nefiind decât atemporalitate, „eliberare” supremă din condiția „samsara” din ciclicitatea devenirilor, viață transfigurată în primordiile eternității, în miracolul viețuirii transcendente (ca în brahmanism, budism, hinduism): „În marea ei iubire pentru cei care au îndrăgit-o, fata de dincolo de tărâmul nostru a început să împartă flori de vis, anunțând că e, în sfârșit, liberă, nespus de liberă, eliberată de un Făt-Frumos nevăzut din ghearele balaurului. Binele, necunoscut, nepipăit, se pare că, până la urmă, a triumfat undeva, pe alte tărâmuri.”
Zenovie Cârlugea