A trecut aproape neobservată, cu puține excepții, aducerea în actualitate a unui remarcabil destin literar din
perioada interbelică, marcat ca atâtea altele de schimbarea regimului din România, îndeosebi după înlocuirea monarhiei, prin abdicarea forțată a Regelui Mihai, cu forma de Republică populară. Este vorba de poeta YVONNE ROSSIGNON (n. 26 ianuarie 1912, Studina, Romanați – 15 ianuarie 2000, Roma), fiica unei oltence și a unui francez administrator al domeniilor Brătianu, de confesiune catolică, cu studii gimnaziale și liceale la Sibiu (1924-1930), absolventă a Facultății de Filosofie, Litere și Istorie de la Universitatea „Regele Ferdinand I” din Cluj (1930-1935). A frecventat cenaclul literar condus de Victor Papilian și, mai târziu, cel de la „Gând românesc” condus de Ion Chinezu. A debutat cu poezia de influență blagiană Panîn liliputana revistă „Abecedar” de la Bran mutată la Turda, publicând poezii în unele publicații din Ardeal („Gând românesc”, „Pagini literare”, „Brașovul literar și artistic”…), dar și de la Arad („Înnoirea”), Cernăuți („Iconar”) ori București („Viața literară”)…
Figură distinctă în rândul numelor feminine ale liricii interbelice, Yvonne Rossignon a apărut în antologiile Noua lirică ardeleană (25 de poeți) a lui Octavian Șireanu din 1935, dar și în Poeți tineri ardeleni a lui Emil Giurgiuca din 1940, cu 18 măști în lut lucrate de artistul Ion Vlasiu, apărută la Editura Fundației pentru Literatură și Artă „Regele Carol II” din București.
Într-o discuție cu Mihai Beniuc purtată în toamna anului 1940, după pierderea Ardealului de Nord prin Diktatul de la Viena ce a determinat refugiul universității clujene la Sibiu, Yvonne îi face cunoscut că va pleca în Italia ca atașat cultural, ceea ce s-a și întâmplat. Din Italia colaborează la „Gândirea” cu un interviu acordat de poetul Giuseppe Ungaretti și cu traduceri din poezia acestuia. În 1943 debutează în limba lui Dante cu volumul de poezii La vendemmia di Pan, apărut la Milano și prefațat de renumitul profesor și folclorist de la „Universita La Sapienza”, Paolo Toschi. Căsătorită, va rămâne văduvă de război cu doi copii, având de înfruntat mari greutăți (va lucra pro bono prin spitale, mănăstiri, azile, pentru răniții întorși de pe front).
În 1951 locuia la Roma pe via Lisabona, unde le primește pe Monica Lovinescu și pe Adriana Georgescu, episod important în biografia sa literară. Colaborează, începând din 1951, cu poezii la „Caiete de dor”, în iunie 1952 conferențiind despre „Semnificația poeziei lui Aron Cotruș”, cu prilejul împlinirii vârstei de 60 de ani a poetului, pe care cu cinci ani în urmă îl cunoscuse „prin Munții Țării Moților”, „un Sfarmă-Piatră al munților noștri trudiți de lumină și imensitate (…) cu fruntea lucie ca un disc de lună, venea de pe tărâmul legendei, din lumea basmelor. Era duhul însuși al muntelui.” Poetul căruia i se adresează cu „Iubite Bădie Cotruș” îi va trimite psalmi pentru publicare, marele desțărat găsindu-și sfârșitul în toamna lui 1961, dincolo de ocean, în California. În 1956, anul revoluției din Ungaria pe care o salută într-un poem, I. C. Drăgan îi oferă postul de redactor-șef la „Pro AzioneCattolicaRomena”, revista cu pagini și în română, venind astfel în sprijinul exilaților români din peninsulă. Este prezentă cu 11 poeme în antologia editată la Madrid de Vintilă Horia, Poezia românească nouă. Recunoscută ca una din vocile autentice și valoroase ale exilului românesc, poeta Yvonne Rossignon va colabora de-a lungul anilor și la alte publicații ale emigrației românești de la Műnchen („Revista Scriitorilor Români”), Paris („Ființa Românească”, „Ethos”). Moare la 15 ianuarie 2000 la Roma, peste zece ani, la postul de radio al Vaticanului, dedicându-i-se scriitoarei o emisiune in memoriam. Exilul românesc și în general literatura română pierdea astfel „pe unul dintre cei valoroși, inteligenți, religioși și cultivați poeți” (Maria Vaida).
*
În monografia ce i-a dedicat cu o stăruință exemplară și remarcabilă acribie filologică, dna MARIA VAIDA a realizat, pe lângă studiu monografic ca atare (YVONNE ROSSIGNON SAU POEZIA CA DESTIN, Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2018, 302 p.) și restituirea creației poetice a acesteia, YVONNE ROSSIGNON – CÂNTEC DE LUMINĂ FRÂNT,Grinta, 2018, 320 p.).
Studiul monografic, structurat în cinci capitole detaliate la rândul lor în secvențe istorico-literare, ne restituie cu o benedictină dăruire viața, anii de studii, debutul poetic (I), afirmarea în „Paginile literare” turdene condusă de poetul Teodor Murășanu, fondul de meditație filosofico-religioasă și orientarea spre expresionism a acestei lirici, energetismul poeziei, temele și motivele, precum și poezia exilului engramată de spiritul liricii giuseppe-ungarettiste, care determină „desprinderea poetei de influențele liricii blagiene”:
„Luminii îi fac loc umbra și ceața, chiar întunericul nocturn, iar metaforele apei atestă schimbarea spațiului mental habitațional. O lume a creației se stinge, un zeu îmbătrânește și moare, teluricul Pan (atât de evocat, n.n.), dar alt univers își face loc în imaginarul poetic al româncei noastre, stăpânit de Posseidon de data aceasta.”
Apa, văzută altădată în mod simbolist „ca ploaie ce dizolvă ființa eului liric”, apare în poezia exilului „ca un vast cimitir marin” generatoare de angoasă primordială, precum la Bacovia, evoluând în anistorie, până la omul tenebrelor”.
Aflăm de la mărturisirile Monicăi Lovinescu („Diagonale: Yvonne Rossignon”, în „România literară”, 4/ 2000) că atât de puternică era vocația poetei încât nici acel padre confesor de la Roma, care dorea s-o tempereze inoculându-i ideea că „vanitatea de a publica vine de la diavol” nu a reușit să-i înăbușe respirația lirică („nici ucazul divin nu putea s-o oprească de la scris”). „Din vina unui preot căruia îi cășunase pe literatură – scrie răspicat Monica Lovinescu – , nu i s-a putut alcătui Yvonnei, în exil, un volum de poeme și în românește”. (II)
Monografia merge mai departe cu comentarea corespondenței, memoriilor, aprecierilor critice (bunăoară Aron Cotruș era văzut ca „port al surghiunului românesc”), relația cu Ungaretti („În căutarea poetului Giuseppe Ungaretti”), dar și cu Octavian Vuia, homoexistens.(III).
Pentru a face loc în capitolul următor, al IV-lea, bibliografiei pe ani din România și Italia, referințelor critice despre poeta Yvonne Rossignonși, selectiv, referințelor critice prilejuite de apariția „Cântecului de lumină frânt” din 2015, lansat în cadrul Festivalului Internațional de Carte Transilvania. Poeta avea atunci parte „de o recunoaștere postumă, aici, acasă, iar îngrijitorul ediției primea confirmarea criticii literare și a scriitorilor cetății: Mircea Popa, Adrian Popescu, Horia Bădescu, Gabriel Cojocaru, Adrian Țion, Constantin Cubleșan, Ion Cristofor, Ioan Pavel Azap, Maria Pal. ș.a.”, declara Maria Vaida în interviul acordat Silviei Pugna și publicat în „Ziua de Cluj” la 13 oct. 2015.
Dintre referințele critice ne oprim la aceea intitulată RESTITUIREA POEZIEI YVONNEI ROSSIGNONa istoricului și criticului literar Mircea Popa, nimeni altul decât conducătorul lucrării de doctorat a autoarei, Gheorghe Pituț sau ochiul și noaptea, din 2008. Criticul observă că trecerea prin spațiul poetic românesc a acestei poete cu nume de parfum franțuzesc a fost „destul de meteorică” și, în lipsa unui volum care s-o recomande, poeta nu a beneficiat de atenția ce i se cuvenea, fiind trecută în rândul „poeților uitați”. Nu mai vorbim de anii socialismului când, aflată în spațiul emigrației românești, nu s-ar fi putut nicidecum pune problema „recuperării” acesteia, considerată „indezirabilă” precum confrații de exil.
Marcându-i, așadar, „debutul postum”, prin ediția din 2015, Maria Vaida „explicitează situația cu totul aparte a poetei de a nu fi beneficiat în timpul vieții de niciun volum propriu de poezie, ci doar de unul în limba italiană, La vendemmia di Pan/ „Culesul bătrânului Pan” (Milano, 1943). Dl Mircea Popa apreciază meritul autoarei „de a fi știut să coroboreze toate datele biografice risipite și fragmentare la viața și activitatea poetei” și, în ciuda puținătății informațiilor biografice, autoarea realizând o „reconstituire metodică și atentă a creației poetice” din română și italiană, dar printr-un „avizat excurs critic de așezare în epocă”, „catagrafierea” exactă a colaborărilor etc.Totodată, revine autoarei meritul de a fixa în paradigma poeziei din epocă spiritul „panic” al poeziei sale și reînvierea „cultului chtonic” al gliei natale („motivul central al poeziei YvoneiRossignon”), totul fiind surprins în ipostaze când tandre și melodioase, când viguroase și dezlănțuite ale pământului către cele patru zări.
Debutul italian surprinde o altă stare de spirit, împovărată existențial de condiția exilatului, poezia intrând acum în rezonanță cu o lume a suferinței și singurătății, a unui dolorism cutreierat de fantasmele desțărării, disperării și provizoratului, „a orbecăirii într-o lume instabilă în care nu a avut timp să se acomodeze”, întrebările neliniștii fiind întâmpinate de „rugăciuni și bocete” în forul unui eu sufletesc greu încercat…
„Nota definitorie a acestor versuri – scrie dl Mircea Popa – nu mai este aceea de exuberantă îmbrățișare a vastității cosmice a lumii, a contopirii frenetice cu un univers guvernat de legile statornice ale Binelui, Simplității și Purității universale, ci, dimpotrivă, unul cutremurat de spaime, angoase, temeri, agresivități, pericole și debusolări.” (p. 237). Singura salvare poeta „o vede în credința în Dumnezeu, deoarece acesta „desleagă pe praguri de somn / apele calme ale rugăciunii”. Niciodată din poezia aceasta nu s-a risipit duhul cerului și al chtonicului amintind de icoana Olteniei natale, de spațiul mirific al Ardealului căzut sub vitregii istorice, de țara florilor de cireș și de prun cu farmecul sărbătorilor grăind despre o străveche tradiție carpatină. Avem a face, prin această restituire mirabilă, cu creații lirice „de mare frumusețe și de certă valoare estetică, majoritatea necunoscute de către publicul cititor și critica literară de la noi.”(M. Popa, „România literară”, XLVII, 11 sept. 2015, p. 25).
Așezată în fața ediției de poezii îngrijite de Maria Vaida, ca prefață, cronica de mai sus a criticului și istoricului literar Mircea Popa este totodată și un lămuritor studiu introductiv, fixând locul poetei Yvonne Rossignon în cadrul literar al epocii și al generației sale.
Din „Nota îngrijitorului de ediție” aflăm că poemele adunate sub titlul CÂNTEC DE LUMINĂ FRÂNT„sunt rodul unor cercetări îndelungi și sistematice prin colbul bibliotecilor și arhivelor din perioada interbelică”. Autoarea a procedat din aproape în aproape, de la circuite literare punctuale (precum colaborarea la „Pagini literare”), la investigații mai largi, intrigată fiind de bibliografia „inexistentă”, dar și de omisiunea poetei din „istoriile literare”. Poemele reproduse „sunt traduse din limba italiană și au apărut în volum, în 1943, în perioada războiului”, altele „au fost publicate în limba română în diferite reviste românești ale exilului”, altele au fost „adunate de noi din revistele românești apărute în perioada interbelică” – toate „formează un tot unitar și reprezintă cea mai mare parte din opera lirică a YvonneiRossignon, opera omnia, fără pretenția de a fi adunat tot ce a publicat poeta.”
Această a II-a ediție, din 2018, a fost completată cu poeme care „din motive tehnice, s-au pierdut în prima ediție”. Rămâne, așadar, dezideratul unei „ediții exhaustive”, în urma investigării întregii prese a exilului românesc.
Cu toate acestea, profilul biobibliografic al YvonneiRossignon este bine conturat iar locul ei în literatura română „este asigurat prin aceste pagini de debut postum”, în care găsim deopotrivă atât o „frumusețe inefabilă” cât și „o modernitate frapantă” pentru respectiva epocă literară. Iată, spre un minim exemplu, poemul Ciclu încheiat sugerând starea de redempțiune a unei conștiințe, care, liniștindu-se de tot zbuciumul, e pregătită de acea divină pacificare ocrotitoare: „Aşază-mă între frunzele tale,/ Şi mă odihneşte între rădăcini;/ Prelungeşte-mă în vieţi vegetale/ Şi-n fructe de lumină în grădini (…) Mi-am împlinit ursita deplin;/ Am dus creştineşte poverile/ Fără să cârtesc şi să mă-nchin/ Cum ţi-au fost cu mine vrerile“
Felicitări, Maria Vaida, pentru aducerea acasă a poetei ce-și doarme somnul de veci într-un cimitir din Roma!
Zenovie Cârlugea