Într-un colind contemporan se spune, nici mai mult, nici mai puțin: „Ne-au învățat părinții noștri că-n seara sfântă de Crăciun,/ Tot omu-i bun, cu suflet mare și Dumnezeu este român…”.
La rândul său, Țutea spunea că „Dumnezeu e român. Sau dacă nu, sunt împotriva lui!”
Iar Vintilă Horea susținea că „Dumnezeu s-a născut în exil”.
Și vine Răzvan Ducan și susține că „Dacă Dumnezeu e român, nici nu mai e necesar să fiu și eu”.
Nu știu alte popoare cum sunt poziționate față de Dumnezeu, dar românii încearcă să dea identitate lui Dumnezeu, într-un fel polemic cu tot ceea ce am învățat noi despre Dumnezeu.
Oare de unde ar putea să vină acest reflex al confiscării divinității supreme?
Ce l-ar putea face pe Dumnezeu român și nu american sau francez sau german sau… Să fie tăria credinței noastre la temelia nevoii de Dumnezeu în orizont național?
O astfel de înregimentare a divinității ar fi trebuit să ne facă pe noi „poporul ales”, iar „Grădina Maicii Domnului” să se regăsească într-o geografie bine delimitată. Avem oare complexul „Grădina Maicii Domnului”?
Până la urmă, admitem acest radicalism teologic în sens metaforic, ca un mod al regăsirii, al împăcării cu Dumnezeu.
Poziția lui Răzvan Ducan, oricum ar circumscri-o celorlalte, în nuanța ei particulară, e contrariantă, mai ales că un întreg traseu poetic e străbătut de sentimentul apartenenței la poporul din care s-a născut. Dacă ne ducem însă la poemul sub pecetea căruia e pusă cartea lui Răzvan Ducan, lucrurile se lămuresc ușor, sunt mult mai simple decât par în enunțul fără „addenda” poetică: „Dar dacă Dumnezeul român, / Vede că-s „român și punctum” , / Deci categoric „în cuget și-n simțire”,/ Pe principiul vaselor comunicante/ Mă va dori în el, ca să-l completez la iubire” (Dacă Dumnezeu e român).
Și-atunci, cu o astfel de premisă, îl regăsim pe Răzvan Ducan în aceeași atitudine tranșantă, de angajament total în slujba unor idealuri și valori pe care le-a invocat și susținut pe întregul său traseu scriitoricesc: „Sunt ca o furtună / Căreia-i pasă, /De dezlănțuirea/ Sinuoasă! (…) Harul, până la urmă,/ Mi-e și osândă,/ De-a visa mereu,/ Stând la pândă”. (Decât să stea)
Dar parcă acum, mai mult ca oricând, revolta sa se radicalizează, atitudinea devine tranșantă, dar asumarea este totală ( „În viitor, mă aștept să fac închisoare”).
Într-o linie a poeziei sociale fără echivoc, de la Eminescu la Adrian Păunescu, Răzvan Ducan e în tranșeele luptei pentru libertate și adevăr, devenind și în sens literar, „câinele de pază al democrației”, poetul înfrățindu-se cu gazetarul pentru a-și eficientiza mesajul.
O particularitate a acestei cărți e cronologia inversă, într-un arc de timp cuprins între 2 ianuarie 2026 și 2 august 2025, o perioadă de cinci luni de complexe tensiuni sociale și politice la noi și aiurea, înregistrate ca un seismograf de poet, dar nu neutral, ci reactiv, într-o vehemență rebelă.
În rezonanța imnului național, poetul îndeamnă la deșteptare din „somnul cel de moarte”.
Poezia lui e a unui suveranist neînduplecat, care respinge slugărnicia, ipocrizia, trădarea, obediența… înregimentarea națională pe nemestecate. Și speră în regăsirea celor de-un neam și de o limbă prin „Ieșirea din care pe care,/ În iubirea dumnezeiască!” (Preotul întârzie).
El e cronicarul poetic al acestui timp, scrie o istorie pre versuri tocmită. E vocea singulară, nu doar din urbea natală, care spune verde-n față adevăruri incomode, are „îndrăzneli, / care atârnă pe ignoranța lor” (Dixit).
Vorbește despre suferința nemărginită și neimaginată a întregului popor, dincolo de timp, ( a celor ce-au fost), în timp (a celor ce sunt), peste timp (a celor ce vor veni).
Glorifică pagini ale trecutului acuză deraierile din prezentul confiscat de hrăpăreți fără granițe și conștiință de neam („E o falie mult prea mare,/ Între cei de atunci și cei de acum” – Anacronic), și exclamă exasperat, deznădăjduit: „România nu mai este a românilor,/ Ci a invadatorilor fără armată,/ Care s-au bazat pe trădările cât casa,/ Ale politicienilor, cu drept de erată”. (Am ars prea mult)
Când nu mai poate altfel, Răzvan Ducan trece la parodie și pamflet, diversificându-și arsenalul. Nimic nu scapă din cătarea puștii sale. Ironia devine necruțătoare, taxând prostia și impostura. Neîndurător cu ceilalți, nu se menajează nici pe sine, găsindu-și vinovățiile proprii: „Sunt cel ce sunt,/ Că altul în mine nu-i,/ Singur cu sinceritatea,/ Netributar nimănui.// Așa bun sau rău,/ Trec prin propria ființă,/ Șansa de-a fi cireașă, / Pe tort de conștiință.// De-a fi român, / Înainte de a fi orice,/ De-a discerne din hău, / Frumosul și binele”.(Nu vreau să plac) sau „Prea comod, totuși, să mă implic, / Dar și prea indignat să am ciocu‘ mic” (Prea).
Lirismul său însă nu-și erodează substanța prin tonul ridicat al vocii, el își conservă datele care-l definesc și care i-au asigurat de la începuturi resurse inepuizabile.
Ceea ce face de multă vreme Răzvan Ducan îl singularizează în poezia românească, dându-i distincție și altitudine.
El salvează retorica patriotică și sentimentele naționaliste de falsitate, de lozinci și sclipiri de tinichea, dându-i carate de emoție curată, cinstită, profundă.
Răzvan Ducan scrie poezie patriotică, în sensul cel mai frumos al cuvântului, după ce a aceasta a fost compromisă de o grămadă de flașnetari ai vremilor apuse și stigmatizată de internaționaliștii de azi, care „Ca și judecata onestă,/ A „iubiților” conducători ce văd,/ Patriotismul ca pe-o pestă”. (Ilia Ilașcu – In memoriam)
Poetul îi taxează pe cei care „mimează un patriotism de doi lei”, reclamă hoția, tentațiile dictatoriale, deplânge deturnarea credinței și degradarea tradițiilor.
Ca în aproape toate cărțile sale, Eminescu este invocat și evocat, e reperul moral și de conștiință al poetului, iar bustul poetului din parcul urbei natale devine și sursă de inspirație, proximitatea lui fiind încărcată cu o energie a solidarității angajante. „…vino la mine, când vrei,/ Pentru tine cobor din statuie,/ Să luăm lumea în coarne de bourei” (Cine urmează?).
Inspirația poetului nu e căznită, metafora nu e obosită, spontaneitatea debordantă pune la încercare în fel și chip resursele înțelesurilor, în surprinzătoare alchimii.
În poezia lui se întâlnesc fericit cuvinte scoase din amorțire, ori recuperate din neutralitatea lor poetică, dar și referințe ori aluzii culturale. Tot ce atinge vrea să transforme în poezie. Astfel, de fapt, își conturează propria condiție: „Așadar, spun și eu,/ despre mine,/ cu decentă obiectivitate:/ Da, poezia mi-a fost toată viața,/ ca sarea-n bucate!” (Am trăit poezie) sau „Sui generis,/ Dacă altfel nu se poate,/ Că poezia mi-e, cu drepturi depline,/ Carte de identitate.” (Degrevare de turmă). Mai mult, „semnez Răzvan Ducan, „poet și tribun„,/ Cum m-ai gratulat pe un autograf de-al tău!” (Adrian Păunescu, in aeternum).
În vacarmul realului în pierdere de sens, Răzvan Ducan dă sens poetului și armei sale, cuvântul. El își definește condiția – locul și rostul: se poartă cum îi e vorba și vorbește cum îi e portul. Chiar dacă, uneori, în vâltoarea răzvrătirii sale, poetul lasă mai libere hățurile poeticii, punând accent mai mult pe „ce” și mai puțin pe „cum”!
Nu știu ce-ar fi fost poezia lui Răzvan Ducan, dacă România era o țară așezată în rosturile ei. Ar fi găsit alte teme?! Idealist cum e, cu siguranță că ar fi găsit și atunci destule motive ca să rămână apostol al libertății și cavaler al dreptății. Și asta pentru că, spune poetul, „Am ajuns/ La capătul răbdării,/ Pe cioranienele/ Culmi ale disperării.// Am ajuns/ Incomod și acid, / Căutând vini,/ Chiar și în vid”.( …) „Am ajuns/ Cu înfruntarea,/ Precum picătura,/ Ce-și înfruntă marea.// Am ajuns/ Într-un punct mioritic,/ Unde-mi exultă,/ Spiritul critic.// Am ajuns/ Prin poezii,/ Să-mi pun eu-lui/ Punctul pe i”. (Am ajuns)
Începutul cărții (în ordine cronologică) a devenit sfârșit, în sens editorial, ca și cum ar avea în vedere o plecare ce rămâne o întoarcere continuă, pentru că „De propria umbră se mai poate scăpa,/ Sărindu-ți umbra mirată,/ Dar de dorul de țară, departe de țară, / Nu se poate scăpa niciodată” (Dorul de țară) recunoscându-și o vină de care e mândru că nu poate scăpa de ea: „Sunt perimat, depășit, vetust,/Se spune despre mine, așa frust,//Dar chiar așa, eu, niciodată,/N-o să mă dezic de țara adorată.//Așa vetust, mi-o port cu mândrie,/ Deși nu-mi este, cum vreau eu să fie.//Deși nu-i mai la modă s-o adori,/Nu dau pe nimic, cele trei culori.//Și mândria de a-i aparține, ca soldat,/ E ceva intangibil, necondiționat.//E un sfârc de Rai, și ca atare,/ Mi-e idealul, de-a nu avea asemănare.//Tăiați-mă, spânzurați-mă, dar altfel nu pot fi,/ Mă perpelesc sub focul ei de-a o iubi!// Îmi port cu mândrie nedisimulată,/<Țara….de glorii> și de dor, idolatră!” (Da, aveți dreptate).
