◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro13.07.2024

Poezia ca resurecție mistică, în spiritul abatelui Bremond. Maria D’Alba
și „Vămile” poeziei sale

1. Poeta a debutat în volumul colectiv  „ALPHA ’87” – (Editura „Dacia”, Cluj-Napoca) și a editat de-a lungul vremii mai multe volume de poezii, într-o ritmică și distinctă modulație lirică:

Am scris în mai multe rânduri, începând din 2010, despre poezia MARIEI D’ALBA (n. 13 mai 1958, Apuseni, Alba), – pseudonim literar al profesoarei de violoncel Maria Mărgineanu din Alba Iulia, soție a cunoscutului poet Ioan Mărgineanu, – relevând că de la debutul în plachetă colectivă („Debut 87”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca), poezia d-sale a evoluat către o formulă lirică originală, de reale şi surprinzătoare resurse expresive. Această  poezie, deși în rostiri de evidente prospețimi, se raporta la tradiţia viguroasă a liricii transilvane, cu atotprezente reverberaţii ale chtonicului şi pulsaţii ale transcendentului, altfel zis, pământul, tradiţia şi credinţa deveneau registre de referinţă ale eului expresiv: „La marginea tăcerii” (Editura „Dacia”, Cluj-Napoca, 1992), „Flori de gheaţă” (Editura „Altip”, Alba Iulia, 1994), „Cenuşa viselor” (Editura „Dacia”, 1997), „Lacrimi de Marie” (Editura „Unirea”, Alba Iulia, 2002), „Chiriaş al cuvântului” (Editura „Unirea”, 2003), „Lacrimi fisurate” (Editura „Altip”, 2007), „Eclipsă de dor” (Editura „Unirea”, 2008). Volumul „Iubiri enarmonice” (Editura „Reîntregirea”, Alba Iulia, 2010) venea să realizeze o chintesenţă a acestei poezii, atât pe latura tematică cât mai ales pe claviatura unui lirism egal cu sine, de orchestraţie „enarmonică”, cuceritor prin sensibilitate şi sinceră atitudine existenţială.

Dintru început erau de remarcat sacralitatea acestei poezii şi imperioasa nevoie de redempţiune, de mântuire sufletească. Poeta cultivă, cu o virtuozitate impresionantă, veneraţia, imprecaţia, rugăciunea către o Divinitate care, ca la Arghezi sau Blaga, pare a se fi retras din lumea păcătoasă, din contingent, lăsând loc ispitelor spornice şi, desigur, Morţii care macină neîncetat existențele.

Toată această simţire urcă în registrul dolorific al lirismului, conturând poeme de reală emoţie şi de o sensibilitate care îşi dezvăluie, astfel, imaculate opţiuni, nestinse doruri, irevocabile năzuinţe. Melodicitatea litanică este atotprezentă şi ea reverberează o folcloricitate gravă, în care se regăsesc, laolaltă, opţiunea mistică şi ideea de redempţiune spirituală: „Doamne, Dumnezeul meu,/ Nu mă-ngădui la rău,/ Lecuieşte-mi lacrima/ Să nu fie dor în ea, că mă arde cu pustiu / Pe care să-l sting nu ştiu…/ Doamne, Dumnezeul meu,/ Nu mă-ngădui la rău!”

Tatăl ceresc, îngerii păzitori, icoanele ca medium de esenţializări şi transfigurări sufleteşti, fapta încărcată de resentimentul adamic, Cuvântul exorcizat cu smerenie şi credinţă, „spinele” şi „vrejurile” condiţiei existenţiale, interogaţiile din împovăratele nelinişti, câteva identităţi cultural-istorice şi biografist-etnografice (Blajul, Eminescu, Horea, Avram Iancu, Râmeţul, Alba Iulia, Dorna, numele de fată, violoncelul…) sunt temele de referinţă, la care se adaugă, cu titlu votiv şi rezonant, imaginea Maicii Domnului, acea Marie eponimă și, evident, Domnul către care se îndreaptă „lacrima”, „smerenia”, „credinţa” în mântuire.

Regăsindu-se în spiritualitatea marianică (vezi, mai întâi, volumul „Lacrimi de Marie”), Maria D’Alba dedica un ciclu de 40 de poeme acestui profund şi structurant sentiment al fiinţei sale, poeme ce stau sub un grăitor motto: „într-o lume / a orbilor, / lacrimile – / singurii ochelari / prin care / Te mai putem vedea, / Doamne!? (?)”… Opţiunea este una care conjugă rugăciunea cu ideea tămăduirii spirituale: „După-asemănarea Ta/ Sufletu-mi să-mi fie,/ Ajută-mi să pot purta/ Lacrimi de Marie!”

Se regăseau, acolo, în acele poeme ale vârstei mature, puse sub genericul Lacrimi de Marie, toate sentimentele de nelinişte şi împăcare, de refuz şi regăsire, de alienări şi certitudini, de ispite şi depăşire, ale unui „bulgăr de păcat/ rostogolit în Cuvânt”. Aşa că motto-ul volumului este nu numai lămuritor şi uşor dubitativ, dar şi conţinutistic în deplina lui metaforizare: „Aşa cum melcul / îşi duce cochilia/ şi eu/ Lacrima.” Constituindu-se ca o „Rugăciune”, dar şi ca ascultare a „Cuvântului” pantocratic, poezia „roabei Tale, Maria” sună ca o veneraţie continuă şi fierbinte a unui suflet încercat, mereu în veghe şi în căutare de certitudini redempţionale.

Este atât de imperioasă această nevoie de mântuire încât poeta mărturiseşte, odată cu sine, o mai generală nevoie de regăsire şi mântuire a lumii, rătăcite în beznele păcatului şi în bolgiile profanului atotprezent.

În paralel cu registrul enarmoniilor metaforice se desfăşoară şi o poezie mai liberă, în vers alb, surprinzătoare prin lapidaritate expresivă: „Toamna/ s-a sinucis/ tăindu-şi venele/ într-un ciob/ de lună.” (La reanimare). Sau: „Vârstele – / cărări ce se-ntretaie./ Abia pe urmele/ Rugăciunii/ putem ieşi/ din hăţişul/ cuvintelor!/ Blajul -/ lumina din desagă!” (Pergament recuperat).Ori prea bine aceste versuri dintr-un Inventar rezumativ: „Lacrima -/ moară de dor/ la răscruce/ de gânduri.// Visele -/ tărâţe pe care/ nu mai am unde/ le depozita!”

La fel de lapidar, lirismul acesta de notaţie – desfăşurat întreţesut de aceleaşi enarmonii metaforice – poate fi regăsit în piese precum: Pergament la Blaj, Horia, Vedere netimbrată, Colecţie irecuperabilă, Tablou neterminat, Epidemie de tăcere, Pasageri ai cuvântului…

Coborâtoare din Munții Apuseni, dintr-o „coastă a Albacului” („cu mireasmă de trudă şi sărăcie, de istorie şi legende, de jertfe pentru neamul românesc, din freamătul statornic al doinei şi dorului purtate de Arieş”),  mai pe scurt zis „chiar cu seva obârşiilor aşezate-n cuvinte pe ramificaţiile unei adânci sensibilităţi”, poetesa Maria D’Alba este, cum se vede limpede, un nume predestinat pentru aceste „exorcizări” de lirism sacru, apropiindu-se, printr-o experiență proprie de viață, de acel „transcendent care coboară”  (L. Blaga) în lumea satului românesc, cantabilitatea poeziei sale rezonând cu spiritul unui acut creştinism cosmic şi popular, în general, cu mytho-sophianismul tradiţiei populare româneşti.

Acest lirism curat, nepervertit la sofisticări postmoderniste ne sugerează, în caligrafia unei simplități de trăiri acute, arta iconarilor pe sticlă, ba chiar acele imemoriale colinde transilvane, în care se simt la un loc omul haric, lumea în care trăiește și Dumnezeu. Este vorba de un „demers” liric întru slăvirea și invocarea tanscendenței divine, asumat cu luciditate și credință mărturisită, dincolo de vreo ezitare fatalistă, de unde mesajul încrezător în voința omului de a se salva. Am cita în acest sens poemul Suflete, cu spiritul morigerator de artă poetică, dezvăluind totodată o fermă năzuință angelologică: „Ţi-ai inventat/ o închisoare / şi e păcat / că n-are soare ! // Numai plângând / nu scapi de vină: / deschide-un gând / înspre lumină ! // În ajutor/ îngeru-l cheamă / să-ţi fie zbor / fără de teamă!”

 

*

2. Înzestrată cu o astfel de sensibilitate „enarmonică” de trăiri și viziuni rezonând cu aspirații transmundane, engramate de semnele sacralității, Maria D’Alba și-a simțit chemarea și către universul copilăriei, al sufletelor curate, gingașe, pline de candoarea anilor în care încearcă a descifra marele „alfabel” al lumii. Este vorba de câteva cărți, nu multe, adresate copiilor, de la cele două ediții ale unor Flori de gheață (1994, ed. a II-a: 2003), până la mai recenta apariție : Ghicitori de colorat și Alfabet de învățat (Ediția a doua, Editura Unirea, Alba Iulia, 2021), cu „desene și muzică de Maria D’Alba”. Copilărirea aceasta, pe care au experimentat-o liric cu reale succese și unii din marii noștri poeți (de la Arghezi la Marin Sorescu, Ana Blandiana ș.a.), cu rol deosebit în dezvoltarea cognitivă și emoțională a preșcolarilor și chiar a școlarilor, având în vedere principiul particularităților de vârstă, cucerește chiar și alte vârste (așa cum poveștile și basmele au o adresabilitate mai generală), prin ingeniozitatea amuzantă a versurilor, prin spiritul jucăuș, de o intuitivitate ludică, mai ales că aceste mici poezii pentru copii au ca pandant, fiecare în parte, ilustrația picturală (desene de colorat) și muzicală (portative de interpretat). Este vorba așadar de acel sincretism al artelor pe care se construiește acest admirabil volumaș de poezii pentru cei mici. Subiectele abordate sunt din lumea animalelor și micilor vietăți, știindu-se cât de îndrăgite sunt aceste „figuri” ale alfabetului din lumea necuvântătoarelor pe care copiii îl au „de învățat”, „de recitat”, dar și „de cântat” și „de colorat”, pe scurt zis, o activitate de instructiv-educativă interactivitate.

Ca om al școlii, cu prestație îndelungată la catedră, constatam că, dincolo de gratuitatea estetic-literară, cărticica în discuție era o vibrantă mărturisire de suflet curat și gingaș, evadat într-o „copilărire” ca vârstă a inocenței, simulată deopotrivă cu maturitate și semnificații aparte, așa după cum sună autograful autoarei: „Pentru că atunci când ne atingem de suflet, uneori, cuvintele se copilăresc, această evadare v-o dăruiesc spre bucurie, de la o Marie”.

 

3. „SPOVEDANIE AMÂNATĂ” (Editura Unirea, Alba Iulia, 2023, livre de poche: 14,5 x 10,5 cm, 104 p.) are ca motto o zicere din Sfântul Ioan Scărarul: „Când dispare nădejdea, Iubirea piere!”

Prima parte (pp. 5-40) este o mărturisire în nota titlului anunțat, iar a doua parte cuprinde alte noi „Lacrimi de Marie” (pp. 41-103), în totul fiind vorba, conform colofonului, de „un pelerinaj duhovnicesc”, desfășurat „pe o lungă porțiune de timp, când abruptă și primejdioasă, când domoală și întremătoare”, fiindu-i autoarei „alături în parcurgerea distanței dintre minte și inimă”. Este vorba, cu alte cuvinte, de o experiență proprie transcrisă acum ca „un pârâiaș de lacrimi” sub invocata providență. Faptul se întâmpla după 1989 când în cultura noastră și-au făcut apariția fel de fel de cărți de inițiere spirituală, chiar ezoterice, cu consecințe asupra sănătății spirituale și trupești a oamenilor. Printr-o astfel de exersare energetică, cu invocarea unei mantre anume în ideea dobândirii unui copil, tânăra femeie trăiește mai întâi o stare de armonie, harică, atingătoare de energia pură a unui „ocean ceresc”.

Apoi, dorindu-și să revină la starea dinainte, „revenirea în trup a fost brutală, am simțit dureri foarte mari, fără a mă putea mișca”, „inertă, necooperantă, neputincioasă”, o transfigurare cadaverică imobilă, secătuită de energii vitale. Au urmat tratamente, transfuzii de sânge, intervenții chirurgicale în spitale din Cluj-Napoca, fără rezultate. Până când a citit în „Formula AS” un interviu luat părintelui Dionisie de la Mănăstirea de Maici „Sf. Prooroc Ilie” de la Albac-Rogoz (la Albac, în satul natal, copilărise până la vârsta de 10 ani, fiind înfiată de o familie din Cluj-Napoca, la 7 ani rămânând orfană de mamă, tatăl recăsătorindu-se). În interviul respectiv, părintele Dionisie relata cum îl cunoscuse pe marele duhovnic Arsenie Boca la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, schimbându-i „în bine tot restul vieții”, chiar și după ce „sfântul Ardealului” a murit… Astfel, a început să-i vorbească în gând marelui duhovnic Arsenie Boca, rugându-se pentru însănătoșire. Rugăciunea a avut efect, trezindu-se veselă și ușoară dintr-un somn adânc, drept care pe 19 iulie 2002 a putut merge la noaptea de priveghere la Mănăstirea Sf. Proroc Ilie de la Albac-Rogoz, unde s-a spovedit îndelung la blândul părinte Rafail. Ziua următoare a participat la Sf. Liturghie și la slujba de sfințire a mănăstirii, convinsă că vindecarea i-a venit din rugăciunea adresată părintelui Arsenie Boca. În deplină tăcere, în anii viitori „cărarea spre biserică a devenit tot mai bătătorită, participam la Sfintele Liturghii de duminică, la cele de sărbători, uneori și la slujbele de seară (vecernii) și cele de dimineață (utrenii), mai ales în posturile de peste an, simțeam nevoia să mă spovedesc și să mă împărtășesc cât mai des”. Și cu găsirea timpului de a citi din cărțile sfinte. După 20 de ani, pe profesoara de muzică iar au copleșit-o treburile familiale și profesionale, catedra de la Alba Iulia și Cluj, boala mamei, neglijând a mai merge la slujbe, la pelerinaje, rărindu-și milosteniile și spovedaniile. Drept urmare a acestui trai încordat și devălmaș, i-au apărut pe mâini niște pete roșii dureroase și cu mâncărimi, necesitând di nou internări. Salvarea a venit tot de la o poză a duhovnicul Arsenie Boca, la care se roagă din nou s-o vindece, ceea ce se va întâmpla în zilele de 19-20 iulie, exact la hramul Mănăstirii „Sf. Proroc Ilie” din Albac, unde cu 20 de ani în urmă se mai vindecase. Convinsă că nu este deloc o „coincidență”, ci „este mai mult decât atât”, autoarea se simte încurajată „să relatez cele două «întâlniri» vindecătoare pe care le-am avut cu părintele Arsenie, care mi-a «răspuns» nesperat de repede rugăminților disperate, salvându-mă.” De unde ideea că, în experiența noastră de aici, pe pământ, trebuie să ne preocupăm de „șlefuirea sufletului”, care, asemeni unui „diamant brut” este supus „retușărilor”, „intervenții adeseori dureroase, până-și recapătă puritatea zămislirii atât de stringentă parcurgerii unei alte „drumeții” celeste.” Este vorba, așadar, de o „trezvie a sufletului” ca o ucenicie bucuroasă și conștientă întru „redobândirea Duhului Sânt”…

Partea a doua, „Lacrimi de Marie” este, la rândul ei, o mărturisitoare „respirație lirică a sentimentelor mele recuperate după revenirea sufletului în Cuvânt”, amintind de motto-ul unui alt volum : „Aşa cum melcul/ îşi duce cochilia/  eu lacrima”. Poeziile, atât primele 16 „lacrimi” cât și alte 32 de poeme (cărora li se adaugă un „colofon” mărturisitor) intră în rezonanță perfectă cu spiritul transfigurat marianic al liricii de acum. Poezia este, în cantabilitatea ei de litanie mult râvnitoare, o „dalbă rugăciune” adresată „Părintelui Bun” întru „iertare” și „milostivire”, înt-o perseverentă nevoință pe „Scara către Cer”: „Tu, Cel care nu greșești/ și Totu-n Tine e pur,/ suferințele lumești/ ajută-mă să le-ndur!/ Tu Cel care nu greșești/ și Totu-n Tine e pur!” (Rugăciune). Laitmotivul, de un dolorism redemptiv, este „lacrima”, exprimând confruntarea sufletului cu impasuri existențiale asumate, dincolo de „orgoliu” și „rețineri”,  drept ispășire: „Rând pe rând mi s-au închis/ toate ușile din vis,/ ferecându-mă-n Cuvânt/ ca sicriul în mormânt!” (Lacrima a evadat). Dar cum „înspre Dumnezeu/ urcușul e greu” iar „frica apune/ în Rugăciune”, rugăciunea este „lacrimă de stea/ care-n vis s-a spart -/ bulgăr de păcat!” (Lacrima-i bulgăr de păcat?). Desigur, nu știm dacă poeta este o practiciană credincioasă, dar frecventarea mănăstirilor și locurilor sfinte este o realitate după cum rezultă limpede din paginile cărții, precum în evocarea sprinten ritmată „La Râmeț” (imagine a vechiului așezământ monahal din Apuseni, „Grădina Raiului”) sau din distihurile „Adu-ne harul înapoi!”, în care conștiința trăirii „bolii” și „blestemului” este exprimată fără ocolișuri: „Suntem bolnavi fără să știm/ de moarte cum ne lecuim!// Doamne cât este de amar/ Cuvântul părăsit de Har!// Te rog, îndură-Te de noi/ și-aduni-L, Sfinte, înapoi!”… Adresate Mântuitorului, majoritatea poeziilor sunt implorări în contextul unei existențiale „căințe amare” la ideea „dezmoștenirii” de Harul ceresc. De unde starea unei tristeți deconcertante vecină cu anumite trăiri depresive: „Umbra lacrimilor mele/ pare roasă pe la stele!/ (…)/ Doamne-ajută-mi să pot duce/ lacrimi în formă de cruce/ ți când vezi că mi-s prea grele/ răstignește-mi doru-n ele!/ Doamne-ajută-mi să pot duce/ Lacrimi în formă de cruce!” (Doamne-ajută-mi!). Laitmotivul lacrimilor „fracturate” (ca în volumul eponim „Lacrimi fisurate” din 2007) este asemenea unui prelung dangăt de clopot, în care „sufletu-mi de tină” se spală: „Ajută-mi să-l spele/ lacrimile mele/ până va rămâne/ dalbă rugăciune/ care-i va aduce/ lacrimă de cruce!/ Mi-e atât de bine/ în Dorul de Tine!” (Sufletul, dalbă rugăciune). Pe scurt zis, poezia tinde la o transfigurare a identității biografice în Cuvântul plin de Harul divin: „Simt, Doamne, că nu mai sânt/ doar dezordine-n Cuvânt,/ am și eu un loc ales/ de Tine, Tată Ceresc!/ Botezându-mă „C-O STEA”/ sunt O LITERĂ de-a Ta/ dintr-un alfabet secret/ pe-al Cerului pergament!” (Maria Costea).

Într-o mai veche cronică la volumul „Iubiri enarmonice” (2010) constatam că poezia Mariei D’Alba readuce în discuţie mai vechea şi celebra reflecţie pe tema poeziei ca rugăciune, între poezie şi rugăciune existând relaţionări onto-gnoseologice, direcţie în care, potrivit abatelui Bremond, se tinde la contemplarea cathartică, la purificarea sufletească şi regăsirea păcii interioare. Şi cu cât mai imperioasă este această aspiraţie cu atât mai exorcizată este şi chietudinea pacificatoare a spiritului, între poezie, rugăciune şi transfigurarea contemplativ-iluminatorie realizându-se o emergentă nevoie de idealitate. Sub acest aspect, poezia devine exerciţiu metapoetic şi mistrică a ideaţiei, eliberatoare de presiunea contingenţială.

În totul, engramată de un marianism cu limpezi trimiteri de trăiri și impasuri biografice, poezia Mariei D’Alba se adresează unei eminențe divine pantocratoare și atotmântuitoare, într-un stăruitor „pelerinaj duhovnicesc” și o nedezmințită credință în Harul revărsător. De unde fiorul liturgic exorcizant-pacificator și muzicalizarea unei stări de spirit cu reverberații de boltă eclezială…

 

 

Zenovie Cârlugea

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *