Epistolarul poetului Teofil Răchițeanu este a treia carte de acest tip despre care scriu în ultima jumătate de an, după cele aparținând criticilor și istoricilor literari Stan V. Cristea („N-am fost singur. Scrisori primite: 1987-2020”, Editura AIUS, Craiova, 684 p.) și Tudor Nedelcea („Corespondență primită”, Editura Didahia Severin, 2021, 554 p.). Autorii, pornind de la ideea deloc forțată că, pentru o mai bună statuare a imaginii lor în conștiința cultural-literară a epocii lor, corespondența reprezintă o sursă importantă privind viața și opera, au procedat ca atare, foarte prudenți așadar în a evita eventualele pierderi sau valorificarea sine die de către alții a acestor scrieri epistolare.
„Ca istoric literar, – scrie dl Ilie Rad,îngrijitorul ediției de față – știu foarte bine ce importanță documentară poate avea orice manuscris provenind de la n mare scriitor, atunci când biograful sau exegetul îi editează opera, îi reconstituie viața sau climatul epocii în care a trăit.”
În cazul lui Teofil Răchițeanu, după pierderea „dintr-o neglijență” a vreo două scrisori de la Geo Bogza, poetul din Apuseni a încercat în câteva rânduri editarea lor, mai întâi în volumul alcătuit tot de Ilie Rad („Geo Bogza, Rânduri către tineri scriitori ardeleni. Scrisori și telegrame trimise de Geo Bogza lui Teofil Răchițeanu, Iie Rad și Viorel Mureșan, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2003). Apoi, în „Excelsior”, în numărul dedicat lui Geo Bogza, un număr de nouăsprezece scrisori (a VIII, nr. 12, 1999), și respectiv în revista „Reporter”, treizeci și șase de scrisori (an I, nr. 1, 1999)
În volumul-interviu realizat de Marin Iancu, „Amintiri în zig-zag” (Ed. Scriptor, Cluj-Napoca, 2016), în care se vor tipări și câteva scrisori trimise de Geo Bogza, poetul declara că nutrește gândul de a scoate din „lada plină cu scrisori” vreo 100 „care ar merita să fie date publicității”, putându-se alcătui astfel „o carte mai mult decât interesantă”: „Aș vrea să fac această carte, s-o public, dar n-am curaj, căci n-am banii trebuitori pentru aceasta. În curând voi trece și eu «într-o altă dimensiune», și nu știu pe ce mâini ar putea ajunge lada aceasta cu scrisori și ce s-ar putea alege de toate lucrurile de acolo.”
Scrisorile editate acum într-o ediție masivă și cartonată, – cu un set în final de ilustrații color reproducând coperțile lucrărilor editate, dar și poze cu prieteni, membri ai familiei orifacsimile, ridicând factura tipografică la 70 de milioane expressisverbis -, sunt de domeniul sutelor, 51 de epistole și 22 de telegrame fiind trimise de Geo Bogza (1973-1991), iar 267 de scrisori aparținând celorlalți corespondenți.
Dacă relația epistolară cu autorul „Cărții Oltului începe în 1973 (durând până în 1991), cea cu Ana Blandiana datează din 24 august 1986 și, preț de cinci misive-răspuns, se încheie în 2018, iar cu Ștefan Augustin Doinaș, debutând în 1969 (ultima epistolă fiind din 1977, după cutremurul din 4 martie), însumând 11 scrisori. Tot printre numele de mare prestigiu scriitoricesc putem aminti pe Eta Boeriu și Rosa del Conte (1974), după care epistolarul urmează ordonarea alfabetică a autorilor: Aurel Antonie (2004/1 text), Leon Baconsky (1980/3), Horia Bădescu (2008/5), Dinu Bălan (2020/1), Pr. Ioan Bizău (2016/4), Oana Boc (2014/4), Mircea Borcilă (1981/24), Ion Brad (2011/2), Dan Brudașcu (1980/1), Ion Buzași (2014/5), Viorel Cacoveanu (2008/5), Ilie Călian (2002/1), ZenovieCârlugea (2010/3), Nina Ceranu (2002/4), Al. Cistelecan (1988/9), Lina Codreanu (2016/1), Theodor Codreanu (2015/2), Carmen Costea (2003/1), Ion Cristofor (1975/14), Constantin Cubleșan (2006/3), Ioan Cuciurcă (2004/1), Doina Curticăpeanu (2006/1), Iordan Datcu (2019/1), Mircea A. Diaconu (2004/2), Mircea Dinutz (2012/1), Constantin (Take) Dumitrescu (1989/4), V. Fanache (2006/3), Dinu Flămând (1970/3), Maria Florescu (1988/1), Monica Grosu (2014/8), Vasile Igna (1990/1), Alexandru Jurcan (2001/1), Teofil Lung (2016/1), Sorin Mărculescu (1978/13), Livia Mărcan (2019/1), Doina Mândru (2003/6), Teohar Mihadaș (1990/1), Silvia Morar (2008/1), Lazăr Morcan (2013/1), Horia Muntenuș (1995/2), Lucia Mureșan (2008/1), Marcel Mureșan (2003/2), Cornel Nistea (2018/1), A. Gh. Olteanu (2016/4), Ioanichie Olteanu (1974/2), Ion Papuc (2018/1), Gheorghe Păun (2016/2), Iuliu Pârvu (2003/8), Mircea Popa (2007/1), Mihai Posada (2009/2), Ilie Rad (1999/6), Irina Răchițeanu (1986/3), Vasile Remete (2018/1), Paula Romanescu (2017/11), Cristina Russu (1989/11), Aurel Sasu (1994/9), Zaharia Sângeorzan (1994/1), Nicolae Sârbu (2006/2), Traian Sârcă (2015/1), Miron Scorobete (1995/3), Nicolae Silade (2019/1), Artur Silvestri (2006/1), Ion Spânu (1987/1), Nicolae Șteiu (f.a./1), Silvia Tomuș (2018/4), Vladimir Udrescu (2011/8), Eugen Uricaru (f.a./1), Ion Vartic (1978/1), Traian Vasilcău (2020/1), Titus Vîjeu (1996/1), Traian Vedinaș (1981/1), Alexandru Vlad (1994/3), George Vulturescu (2003/4), Romulus Zaharia (1994/2) și o „Persoană căreia autorul a preferat să nu îi divulge numele”, inclusă după Mircea Popa, deci la litera P, care,adresându-se „Blândului Soare” și îmbrățișându-l în gând, îi declară într-un apogeu al vârstei: „Eu, o simplă muritoare ce sunt, te apreciez mult pentru scrierile tale, pentru cum ai reușit să treci peste toate greutățile vieții, pentru darul ce ți l-a dat Dumnezeu, pentru dragostea cu care mi-ai îmbătat tinerețea, pentru dorul de revedere ce ți l-am dus nu doar acum, la bătrânețe, pentru toate-ți mulțumesc și mă rog Domnului să-ți dea sănătate, voie bună, curaj de viață, de versuit și iertare pentru mine…” Scrisoarea, nedatată, este semnată: „Luna-nsingurată…”!Probabil că această „Lună-nsingurată” și-a revărsat razele și prin unele versuri, în care adie un eminescianism în care natura rezonează cu cosmicul, așa cum în altele ne întâmpină un blagianism pornit din condiția sempiternului pentru a tânji după transcendent…
*
Datând din intervalul 1973-1990, corespondența „poetului clujean” cu Geo Bogza începe cu repararea unui gest de „nedreptate”, făcând să-i apară, la rubrica-i săptămânalădin „Contemporanul”, intitulată „Scrisori de la un tânăr poet” (nr. 21 din 18 mai 1973) „două din poemele interzise la Cluj”, dintr-o pagină pe care revista „Echinox” intenționa s-o dedice tânărului redactor Teofil Răchițeanu. Dezamăgit, poetul a „furat” șpalturile interzise de cenzura din Cluj cu poeziile, între care una era dedicată lui Geo Bogza, și le-a trimis scriitorului la București, care, într-un gest de solidaritate cu dezamăgitul și în prezentarea făcută menționa că „soarta acestor poeme a fost ca, la Cluj, să rămână inedite”. Tableta va fi reluată de Bogza în volumul Paznic de far( 1974), pe care i-l trimite „cu dragoste și grijă de paznic de far (…) ciudatului și foarte adevăratului poet din Biharia”. Din scrisoarea datată „17 ianuarie 1975” aflăm că Bogza depusese la statuia lui Eminescu de la Ateneu o ghirlandă cu 125 de garoafe (cu prilejul celei de-a 125-a aniversare), eveniment la care prietenul din Apuseni promisese că vine. Dar, îmbolnăvindu-se grav de plămâni, rămâne acasă. Bogza află și-i telegrafiază medicului academician Octavian Fodor de la Cluj, care trimite o mașină a Salvării în miez de noapte să-l ducă la Cluj, unde va fi internat pentru o săptămână. Întâlnirea față la față are loc peste câteva săptămâni, în 1975, într-un „ianuarie abundent în zăpezi, cu nopți înalte și reci, pe cerul cărora strălucea, diamantin, Orionul”. Venit la Predeal, cei doi se recunosc instantaneu, rămânând împreună câteva zile la o vilă a Academiei, sub atentul protocol al doamnei Bunty, soția lui Bogza.După ce împreună fac turul stațiunii, Geo Bogza își duce invitatul la Sinaia, dar telefericul este defect și nu le rămâne decât să se plimbe și să discute, după care se reîntorc cu trenul la Predeal. La Sinaia, Bogza, constatând că tânărul poet și profesor nu are ceas, îi cumpărase unul de buzunar, desenându-i cu carioca neagră pe cadran, după scoaterea geamului, un plop simbolic, iar dimineața următoare îl conduce la gară și-i achită biletul de tren – „m-a îmbrățișat îndelung, după care ne-am despărțit”… O a doua întâlnire are loc pe nepregătite, prin mai 1978, când, venit la Cluj, Geo Bogza îi face o vizită-surpriză, împreună cu Radu Popescu, Ion Pop și Viorel Mureșan. O „surpriză totală”, neputând să-i prepare promișii păstrăvi copți la jar de fag în frunze de ștevie, nici să facă o plimbare călare pe platourile Bihariei, căci în aceeași zitrebuiau să se întoarcă la Cluj. Făcând totuși o plimbare pe platoul alpin de la Padiș, Bogza s-a putut odihni o jumătate de oră la „cabana mea de pe malul drept al Apei Obârșiei, unde am gustat un păhărel de afinată”, coborând apoi spre Răchițele și zăbovind la cascada cu același nume, „cea mai frumoasă din Apuseni”. Privind concentrat dintr-un anumit unghi asupra unei stânci, Bogza a botezat-o pe loc: „Sfinxul de la Răchițele”… Promițând că îl va mai vizita, dar împreună cu soția sa, Bunty, Geo Bogza nu a mai putu reveni în Apuseni, cei doi păstrând legătura doar prin scrisori. Autorul „Cărții Oltului” îi mărturisise în scrisoarea din 11 iunie 1974 că în vara lui 1963 fusese în Munții Apuseni „când am mâncat afine și am urcat pe podișul de la Padiș, acolo unde sânt cetățile Ponorului.”
„Poemele dumitale au un sunet cu totul deosebit” îi scrisese, la 19 noiembrie 1975, Geo Bogza, iar la 6 mai 1974 afirma „Sânt convins că ești un poet adevărat, ca puțini alții…”, constatând la 26 februarie 1977 că „ești mult mai fragil decât s-ar cuveni unui om de la munte”. Și în ciuda tuturor opreliștilor, îi scrie celui ce debutase editorial în 1969 cu „Elegii sub stele” (sub girul lui Ioanichie Olteanu) că „dacă ești în adevăr poet, vei continua să scrii…” (scrisoarea din 20 mai 1977, consemnând cutremurul din 4 martie ce-l surprinde pe scriitor într-un bloc din Piața Cosmonauților, eveniment în urma căruia rămâne fără casă și care „mi-a dezorganizat toată viața”, cf. scrisorii din 30 septembrie 1977).
Să reținem și recomandarea lui Geo Bogza pentru primirea poetului în Uniunea Scriitorilor: „Îmi îngădui să recomand Uniunii Scriitorilor ca să primească în rândul membrilor săi pe Teofil Răchiţeanu, autor a trei volume de versuri de un patriotism discret şi hieratic: Elegii sub stele, Somn de voievod şi Planete de Melancolie, care i-au definit un profil distinct printre poeţiigeneraţiei sale. Fac această recomandare cu toată căldura, convins că printre noi va sosi un poet original, ireproşabil din punct de vedere estetic şi etic, care şi-a câştigat demult preţuireaşi respectul celor ce-l cunosc. Geo Gogza, 15 iunie, zi eminesciană, 1986”.
Foarte importante, aceste scrisori („cele mai multe” trimise vreunui corespondent, scrie Bogza) dezvăluie multe aspecte din biobibliografia poetului din Apuseni, căruia Bogza îi face cunoscute, la rândul lui, aspecte ale vieții literare din București, oferindu-se să intervină la reviste și edituri, ba chiar să-i furnizeze adresele unor scriitor cunoscuți precum Ștefan Aug. Doinaș sau Ana Blandiana. Reținem oroarea pe care Bogza o avea față de exercițiul epistolar, criza de timp în care se găsea permanent, precum și atenționarea să nu-l caute când era plecat luni întregi fie la mare, fie la Snagov-Ghermănești ori la Predeal… Micile atenții ale tânărului confrate (un cap de căprior, un cuțit cu mâner din corn de cerb, un tulnic de pe Muntele Găina, care până la urmă își va găsi destinatarul, o licoare de afine trimisă pe Aurel Scorobete (care ar fi dorit să scrie o carte despre Bogza), ba chiar Teofil având intenția de a-i duce la București un pui de căprioară etc.) îl mișcă pe Bogza. Bunăoară, capul de căprior, care fusese o amintire de familie (vânat de tatăl său chiar în ziua când se născuse), îi produce lui Geo Bogza o mare bucurie, scriindu-i la 25 iunie 1974 că „Va fi pus, în cele din urmă, lângă acela al căpriorului vânat de tata lui Labiș – care se află la mine -, cel ce a inspirat Moartea căprioarei.”
Important e să observăm că gestul inițial al lui Geo Bogzade a-i publica în 1973, în „Contemporanul”, două din poeziile refuzate de cenzura din Cluj nu scăpase vigilentei poliții politice: într-un interogatoriu luat poetului din Răchițele i s-a făcut cunoscut că „se știe de corespondența purtată cu Geo Bogza” (acesta luând atitudine față de anumiți factori de decizie ai culturii din acea vreme).
Mai târziu Securitatea îi va opri unele scrisori, reviste și-i va tăia telefonul. Trezindu-se în „această situație penibilă”, devenind deci „disident fățiș al regimului comunist”, în scrisoarea datată „Ziua sfântă a nașterii lui Eminescu” (1990), Geo Bogza îi împărtășea mai tânărului confrate povara bătrâneții care-l apăsa, fie că era vorba de o „criză de discopatie” ce-l imobilizează la pat mai mult de trei săptămâni (6 martie 1980), fie că are „probleme serioase cu ochii, cu picioarele” (18.11.1983) : „Nu mai pot merge decât cel mult o sută de metri, sprijinit în baston”. Era scrisoarea prietenului de la București scrisă în 1990, de „Ziua sfântă a nașterii lui Eminescu”, căreia îi vor urma trei telegrame de felicitări, din 12 februarie 1990, 18 februarie 1991 și 30 decembrie 1991, ultimele semne ale dialogului epistolar. Marele și generosul Geo Bogza îl ajutase pe poetul din Răchițele mult, intervenind la edituri și reviste pentru a-i promova creațiile, punându-l în legătură cu alți scriitori de valoare (Ștefan Aug. Doinaș, Ana Blandiana), și mai totdeauna înțelegându-i frământările și sfătuindu-l în anumite împrejurări. Ba nu de puține ori, considerându-se excedat de împrejurări, spunând lucrurilor pe nume: „Cu cât a trecut timpul, cei de la edituri s-au birocratizat și au devenit tot mai insensibili, față de oricine, în afară de cei cu care au ei un interes personal. Cu mine n-are nimeni asemenea interese.” (2 februarie 1980).
Autorul „Țării de piatră” a rămas pentru poetul din Apuseni „ca o efigie” iar de atunci de fiecare dată când privește cerul înstelat este imposibil să nu-și aducă aminte „de brațul îndreptat spre Orion al lui Geo Bogza, gest temerar de timonier conducându-și «corabia de lumini» spre Eternitate…” (Brațul lui Geo Bogza, îndreptat spre constelația Orion. Câteva cuvinte lămuritoare, pp. 39-43).
Din cele cinci scrisori pe care Ana Blandiana i le adresează, aflăm că poetul îi trimite placheta „Planete de melancolie”, care face asupra soților (locuind atunci undeva într-un sat din Câmpia Dunării) o impresie frumoasă: „VoevodulMelacoliei și cântecele lui de singurătate și prietenie.” Într-o scrisoare din 29 februarie 2004, Blandiana îi mulțumește pentru „Efulgurații” și îi comunică adresa Doamnei Bunty, soția îndurerată a lui Geo Bogza. Pentru ca în scrisoarea din 5 decembrie 2016, adrsându-se „Dragului Teofil, coleg (de facultate și poezie)”, poeta să-i mulțumească pentru cartea „Amintiri în zigzag”: „Rareori am citit o mai patetică și mai vibrantă povestire a unui destin mai bogat în suferință și în miracol.” Cartea va fi donată bibliotecii Memorialului de la Sighet, „acolo unde îi este locul”. De reținut că de fiecare dată Ana Blandiana, știind că Teofil își tipărește cărțile pe bani proprii, obișnuia să-i pună în plic contravaloarea („mai toate cărțile pe care i le-a trimis i-au fost plătite”). Cu scrisoarea din 2018, poeta, destul de răvășită („sunt ca un mixter, care se învârte din ce în ce mai repede și amenință să se oprească prin explozie”), îi trimite volumul apărut la Humanitas, „Variațiuni pe o temă dată”.
Pe Ștefan Augustin Doinaș, Teofil Răchițeanu îl cunoaște prin 1967, la Casa Scriitorilor din București, venit la solicitarea lui Ioanichie Olteanu în legătură cu perfectarea tipăririi cărții „Elegii sub stele”. Solicitându-i o colaborare la „Echinox” („am pus umărul la întemeierea grupării și revistei Echinox”, mărturisește poetul), Doinaș se arată bucuros de faptul că niște tineri studenți de la Cluj „au izbutit să înjghebeze o revistă literară”. Dar și de astă dată cenzura din Cluj se arată „vigilentă”, căci o poezie a lui Doinaș nu a fost agreată, manuscrisul pierzându-se prin tipografie. La 5 mai 1969 Doinaș îi trimite textul promis, reamintindu-și el însuși de tinerețea când făcea parte din Cercul Literar de la Sibiu. Trecem peste faptul că Doinaș (care în scrisoarea din 19 ianuarie 1975 îl asigură „de dragostea și prețuirea mea”) a încercat să-l ajute pe tânărul poet, demisionar din postul de muzeograf (1969-aprilie 71) la Castelul O. Goga din Ciucea (nesuportând atitudinea matroanei Veturia Goga, castelana de la Ciucea!) să obțină un post în cultura clujeană, însă precizându-i că placheta de debut Elegii sub stele „nu a fost concludentă”.
Interesantă este propunerea ca „Secolul 20”, la care Doinaș era redactor-șef, să publice trei capitole traduse de Marian Papahagi din cartea Rosetteidel Conte, „Mihai Eminescu o dell‘ Assoluto” (1961), dar, după cum aflăm dintr-o scrisoare a Etei Boeriu, profesoara de la Roma „nu e de acord cu traducerea pe bucățele a lucrării” (lucrarea va apărea în 2016 la Humanitas, în traducerea lui Marian Papahagi și cu un „cuvânt al autoarei pentru ediția română”). Mai mult chiar, Rosa del Conte, 1907-2011(„o ființă singuratică, aidoma dumitale”) îi trimite lui Teofil Răchițeanu, prin Eta Boeriu, în 1974, o scrisoare lămuritoarea în privința rezerei sale („scrisoarea pe care ți-o alătur”), în care îi precizează că, după atâta timp, cartea despre Eminescu („o carte pură, pe care de-a lungul anilor am purtat-o în suflet”, îmbinând exegeza filologică cu filosofia) rezistă și că va încerca „să aveți un exemplar din cartea ce place încă, până și mie, chiar după zece ani”.
E locul să precizez că această carte, Mihai Eminescu o dell‘ Assoluto, pe care i-a trimis-o eminescologul italian, poetul Teofil Răchițeanu mi-a dăruit-o mie, prin poștă (căci față la față nu ne-am văzut niciodată!), cum a făcut, de altfel, și cu manuscrisele altor cărți ale sale. Unele poezii a trebuit să le scriu la calculator, în vederea apariției în revista trimestrială „Portal-Măiastra”, pe care o editez aici, la Tg.-Jiu, din 2005, sine hiatu, și în care au apărut toate cronicile pe care le-am scris despre cărțile sale, inclusiv prefața la volumul tradus în italiană de profesoara și eseista din Satu Mare, regretata Livia Mărcan: „Picătura deșartă a gloriei / La vama gocciadella gloria”, Limes, 2020.Îi mulțumesc și acum pentru generosul act de prietenie și încredere.
Între corespondenți se regăsește Sorin Mărculescu, redactor la „Cartea Românească”, cu vreo 13 epistole, care i-a editat poetului Teofil Răchițeanu volumele de poeme „Somn de Voevod” (1986) și „Poeme-nserate” (1990), cei doi nevăzându-se la față nici până în ziua de azi (deși poetul îi făcuse „ispititoarea invitație” de a-l vizita, Mărculescu se scuză că are „nu numai o «doamnă»dar și „cei trei copii” care trebuie să mai „crească”!).La 19 ianuarie 1990, redactorul îl informa, după ce cartea căzuse din plan „la ultimele rectificări din luna august” 1988: „Cartea Dvs. a fost surprinsă de Miracol în tipografie![ Revoluția din decembrie 1989]… Fiți bucuros și aveți răbdare. Toate lucrurile merg, cred, fundamental spre mai bine, atât cât pot fi cele omenești mai bune.”
Între bunii prieteni, clujeanul Mircea Borcilă figurează nu mai puțin decât cu 24 e scrisori. Acesta îi scrie din Seattle (USA) unde funcționa ca lector de limba română de prin noiembrie 1981. Împreună cu soția Ica i se adresează „iubitului nostru Teofil” dar și cu „Scumpe Iubitorilor de Zei”, regretând în epistola din 4 mai 2002 faptul că secretariatul Bibliotecii „Octavian Goga” din Cluj nu i-au trimis „nici în anul acesta” (2002) invitația la Festivalul „Blaga”: „este cineva, în Secretariat, care te scoate sistematic de pe listă./ Voi verifica, la sânge, chestia asta cu Traian Brad! (…) Te rog să vii la Festival.” Emoționantă este mărturisirea din 10 decembrie 2002, anul în care M. Borcilă primise cu dedicație „Tărâmul de rouă”: „Și să-ți mai mărturisesc că mă gândesc la tine ca la fratele meu”, îmbrățișându-l „cu iubire și greu dor”… Împreună cu soția sa, Borcilă se arată solidar cu hotărârea poetului e a da o ripostă/ lecție cuvenită „avocaților diavolului” („sinistrului cor al impostorilor”), cei careîl considerau „trădător” pe tatăl poetului, Petru Purcel din Răchițele, în cazul lichidării „grupului Șușman”, „bandă pur politică” în anii 1948-58din Munții Vlădeasa, din cauza căreia își pierduse viața tatăl poetului, Petru Purcel (care, alături de Suciu Pașcu, fusese bănuit de Teodor Șușman că a colaborat cu autoritățile pentru deconspirarea„partizanilor”)… Teodor Șușman, fost primar țărănist devenit „dizident”,căzut în depresie după ani de pribegie în munți, se sinucisese la 15 decembrie 1951(„el a devenit subit şi violent izvorul, creatorul unei tragedii zguduitoare” – Viorel Cacoveanu, „Învinşii”, 2010), acțiunile de prindere a fugarilor având loc și în anii următori. Prin moartea fraților Teodor jr. și AvisalonȘușman (fiii lui Teodor Șușman), grupul era considerat lichidat, abia la 2 februarie 1958.Pe această temă, poetul împreună cu Teodor Boc, tatăl premierului, au scris amplul și convingătorul documentar „Cazul Șușman în judecata răchițenilor”(Casa de Editură Napoca, 2005).
În cele trei scrisori primite de la V. Fanache, acesta își exprimă bucuria că „În poezia dvs. am regăsit vocea sacră, pe care o bănuisem pierdută, a neamului nostru, chinuit de nenoroc, lovit de neșansă și strivit de nevoi” (2 august 2007) și convingerea că „Am cunoscut un poet în dimensiunile lui autentice, născut la izvoarele unei lumi pure și nepieritoare” (24 septembrie 2007).
„Poemele sunt foarte frumoase și te reprezintă” îi scrie Ilie Rad la 3 octombrie 2018, având în vedere volumul de catrene „Efulgurații”, iar un an mai târziu, la 20 martie 2019, găsea „foarte frumoase volumele primite cu dedicație „Elegii pentru restriștea voevodului” și „Cu doru’și dragostea”.
Poetul clujean Ion Cristofor i-a fost foarte apropiat și s-a bucurat de succesele lui, după cum rezultă din cele 15 epistole acoperind intervalul 1975-2012, în ultima scriindu-i: „Azi am trecut pe la Uniunea Scriitorului și am văzut că nu ți-ai ridicat diploma de acolo. E un semn mic de prețuire pentru un mare poet. Nu te întrista, premiile se dau, în general, pe alte criterii decât valoarea. Viața e mereu ingrată cu poeții. Însă noi să fim sănătoși, să putem scrie bine. Laurii se usucă repede pe fruntea celor nevrednici!” (15 iunie 2012).
În legătură cu acordarea premiilor, iată ce întâlnim în scrisoarea din 17 ianuarie 1983 a unui corespondent clujean apropiat: „În ce mă privește îmi dau puține șanse: francmasoneria bucureșteană e prea puternică și prea interesată, spre a premia pe un ins care nu-i poate fi de folos.”
Să reținem și îndemnul lui Mircea Borcilă din 12 ianuarie 2003 de a nu mai sta „pe margine”(într-o „modestie” și „un bun simț”) și, în consecință, să trimită cărți la Filială în vederea premierii…
Sau această mărturisire a poetului Miron Scorobete, care-i dedică și o poezie „Visul poetului”, o imitație după Geo Bogza, în ampla scrisoare din 31 ianuarie 2015: „După un timp, m-am nimerit la o masă cu Mircea Popa (…), cu felul lui exploziv de a perora și cu glasul său înalt, a început: «Dar știți dumneavoastră cine este domnul Miron Scorobete? Dânsul a scris o carte unică, Dacia edenică, una cum nu s-a mai scris și nici n-ar putea-o scrie altcineva, în care, cu acribie științifică, demonstrează absolut convingător…» Când, în sfârșit, am prins o crăpătură de pauză, l-am întrebat de unde a găsit cartea, pentru că eu nu i-o dădusem și nici nu se difuzase nicicum. «Eu eram președintele juriului – mi-a explicat – și am găsit-o printre celelalte. Ceilalți din juriu nu le citesc, și nici nu ar avea de ce, premiile sunt stabilite dinainte și nu are niciun rost să te mai obosești cu cititul, care nu contează. Mie însă îmi place să citesc și e cele care mă interesează le iau acasă și le parcurg cu toată atenția. Or asta m-a entuziasmat, m-a dat gata…»/ Un naiv aflat în locul meu ar fi întrebat firesc: «Păi, dacă e atât de valoroasă, de ce nu ați premiat-o? Doar erai președintele juriului, dacă pledai în fața celorlalți așa cum o faci aici, i-ai fi convins». Cum însă eu nu mai sunt naiv, n-am mai stricat o întrebare pe degeaba.”
Istoricul și criticul literar Mircea Popa a scris cronici, prefețe/ postfețe chiar despre poezia lui Teofil Răchițeanu, acest „Orfeu al Apusenilor”, l-a vizitat pe poet la Răchițele și a văzut căsuța acestuia din munți, este, în consecință, unul di criticii de referință ai însinguratului poet din Țara Bihariei. Figurează în epistolar doar cu o singură scrisoare-poezie datată „12 august 2007” și adresată „Lui Teofil – Decheneul”: „Stai acolo, sus, în munți/ Ca ciobanul de la stână/ Cu luceferii pe frunți/ Și cu lira sacră-n mână./ Stai acolo, sus, în munte/ Copleșit de doruri multe/ Și când te gândești la mine/ Îmi trimiți niște afine./ Dumnezeu te aibă-n pază!/ Poezia-ți, ca o rază,/ Să ne-aducă dor de Iancu/ Și de Eminescu cel sacru./ Și ca în vechiul Deceneu/ Să fii noul nost’ Orfeu!”
La rândul său, poetul Nicolae Sârbu din Reșița, coleg din prima generație de „echinoxiști”, alături de alți fondatori, Eugen Uricariu și Marian Papahagi, îi scrie la 21 iunie 2008, anul în care se împlineau 40 de ani de la întemeierea revistei: „Suntem luați în tărbacă, minimalizați la modul grosier, mai mulți foști echinoxiști”. Ei, da, Teofil Răchițeanu este, după cum îl recunoaște și criticul Al. Cistelecan, – impresionat de „jalea poeziei cu un timbru din Goga”, – un „veteran echinoxist”, după cum se exprimă Ilie Rad: „Singurul critic care îi recunoaște poetului calitatea de «veteran echinoxist» este Al. Cistelecan.”
Sunt multe aprecieri care ar trebui reținute, așa cum realizatorul ediției le evidențiază, titrând cu astfelde propoziții și fraze fiecare scrisoare în parte, și ne referim la Leon Baconsky (salutându-l pe „voievodul de Răchițele”), apropiatul Horia Bădescu (numindu-l „craiule de singurătate!”),Ion Buzași („Eu cred că ai creat o nouă specie a liricii românești – efulgurația”), Theodor Codreanu (bucuros „să intru pe tărâmul somnului de voievod”),Constantin Cubleșan (care îi comunică faptul că a valorificat în romanul „Un anotimp pentru fiecare”, vol. 1 și 2 / 1985 și 1986, povestea despre „ceata lui Șișman, văzută așa cum era numită în epocă: de partizani”, însă conștient că „azi ar trebui rescris altfel romanul”), Marcel Mureșeanu (care-i trimite două epistole în versuri, prima din 4 ianuarie 2017, cealaltă nedatată, cele mai frumoase dintre versurile ocazionale primite de poet de la corespondenții săi), Paula Romanescu („Ce regal de poezie somnul acela (nu cumva chiar vis?) de voevod!”),Aurel Sasu („«Efulgurațiile»sunt un poem de melancolică însingurare, curată până la transparența de liniște duhovnicească”), George Vulturescu („Orașul e o cloacă… mi-am risipit o viață făcând cultură a valorilor în el”, „te invidiez, într-un fel, pentru singurătatea Domniei Tale”) ș.a.
Toți corespondenții, fără excepție, apreciază talentul poetului, pe care îl găsesc autentic și curat („o poezie curată, autentică și profundă, admirabil consecventă cu sine și unitară” – Ioanichie Olteanu, primul editor, 31 dec. 1980), neatins de „modele mizerabiliste care bântuie astăzi la noi și că scrii într-un stil consacrat, ambiționând să avansezi pe calea regală a poeziei”, după convingerea exprimată de Ion Papuc în scrisoarea datată „București, 10 martie 2018”. Pe scurt zis, toți cred în „Voevodul de Răchițele” (Acad. Gh. Păun, Curtea de Argeș, 10 mai 2017) sau, altfel zis, în steaua acestui veghetor prin cuvânt TeophilusSinguraticus, cum îl numește Iuliu Pârvu încă din prima scrisoare ce i-o adresează (Cluj, 11 mai 2003).
Noi înșine ne-am regăsit în mai multe locuri, în primul rând în cele trei scrisori din 2010, reproduse la pp. 194-196 (au fost mai multe, desigur), trimițându-i fie revista cu colaborări sau cronici la cărtile lui, fie vreo prefață sau vreun text pentru copertă (solicitate), în care scriam că „sper să-ți fi prins spiritul poeziei tale, asupra căreia m-am pronunțat acum mai bine de 22 de ani”, fie exprimându-mi compasiunea („Știu că mama ta e pe patul de suferință”). Da, de Teofil Răchițeanu mă leagă o amintire de peste treizeci de ani, mai exact de prin 1985-89, când, făcând parte din grupul tinerilor critici de la „Luceafărul”, eram mereu prezent în revistă cu recenzii, eseuri și note literare. Atunci i-am recenzat volumul „Planete de melancolie” (1986), după care poetul mi-a scris, iar eu i-am răspuns, un dialog epistolar destul de rar și reluat prin anii ’90, de când putem vorbi la telefon, singurul mod de dialog mai rapid, poetul din Apuseni neutilizând internetul, care i-ar ușura mult trimiterea textelor și, desigur, comunicarea efectivă cu lumea.
Ne-am regăsit, apoi, și în epistolele altor corespondenți, cu referiri la revista „Portal-MĂIASTRA” pe care o edităm aici la Tg.-Jiu, începând din 2005, sine hiatu, în care își găsesc spațiu de exprimare și scriitori din Ardeal.
Bunăoară, iată-l pe scriitorul clujean Iuliu Pârvu (12 sept. 1940 – 4 martie 2018), critic, istoric literar și memorialist,profesor de limba și literatura română și fost inspector de specialitate la Inspectoratul Școlar al Județului Cluj, care-și amintește de faptul că fusese trimis la școala din Răchițele să rezolve niște reclamații la adresa poetului („Nu știu cine te pâra, dar o făcea perseverent.”): „…când am descins prima dată la Răchițele, ca tânăr inspector, am fost trimis să-ți potolesc cerbicia. Nu au prea plăcut concluziile mele, că ești nu numai un poet cu vocație, ci și un foarte bun profesor, cu câteva inițiative didactice și culturale cum rar se întâlneau în școlile rurale de atunci. Chiar mi s-a reproșat mai apoi că prea «îți dau apă la moară», încât adesea «îți iai nasul la purtare» (…) Bine că am avut puterea să ne situăm deasupra lor, să ne păstrăm omenia deprinsă de acasă.” În această ultimă scrisoare, Iuliu Pârvu îi repeta o mai veche prețuire: „Ești poet mare, prin toate fibrele ființei Dumitale, cum, de altfel, o recunosc toți cei de bună credință”.(21 aprilie 2017).Autorul „Jurnalului stărilor de călătorie”, în câteva volume, publicase ample pagini cu date și impresii din călătoriile făcute în Europa, Africa, Asia, America, iar în cazul amintit este vorba de articolul „Teofil Răchițeanu – poetul neliniștilor biblice” („Portal-MĂIASTRA, An VII/ 2011. Nr. 3, p.29-30).
La 9 ianuarie 2012, același distins scriitor îi spunea printre altele: „Am scris o recenzie la cartea domnului ZenovieCârlugea și i-am trimis-o prin email, așa mi-ai sugerat. Sper să-i găsească loc în revistă [este vorba de articolul „Eminescu – mitografii ale daco-românității”, la cartea cu același titlu, publicat în „Portal-Măiastra”,anul VIII,nr. 1-2/ 2012, p. 40.]. Îmi place omul, ca intelectual, ca dascăl, ca redactor. I-am trimis și niște impresii de călătorie, două fragmente urmând să apară în ultimul număr al revistei pe 2011. Sper să pot rămâne un colaborator fidel.”
O referire asemănătoare putem vedea în scrisoarea din 18 martie 2019 trimisă din Satu Mare de profesoara Livia Mărcan, traducătoarea în italiană a volumului de poezii „Picătura deșartă a gloriei/ La vama gocciadella gloria”, apărut la „Limes” în 2020, cu o prefață scrisă de mine, la cererea autorului Teofil Răchițeanu: „Revista de la Târgu Jiu este de calitate, față de altele care reprezintă aceeași instituție din alte județe. Se vede că dl este literat de calitate, o spun și opțiunea tematică și calitatea comentariilor.”
Sau aceste aprecieri ale poetei Oana Boc din Cluj-Napoca, pe care am publicat-o de câteva ori și despre volumul căreia, „Scara”, despre care am scris o cronică semnată cu pseudonimul „Cezar Braia Baraschi”: „Iubite poet Teofil Răchițeau, / Am primit vineri revista Portal-Măiastra și m-am bucurat enorm să descopăr cronica domnului Cezar Braia Baroschi (sic!), referitoare la poezia mea. De asemenea, am fost profund impresionată (din nou) de noblețea sufletească și de generozitatea dumneavoastră! Nu uitasem îndemnul dvs. de a-i trimite cartea mea donului ZenovieCârlugea, dar mărturisesc că am tot amânat. Iar surpriza pe care mi-ați făcut-o a fost deosebită. Vă mulțumesc din tot sufletul! Astăzi am expediat cărțile (una domnului Cârlugea și una domnului Baroschi (sic!), care a scris atât de frumos despre poezia mea) și, de asemenea, o scrisoare de mulțumire./ Din introducerea cronicii scrise de dl. Baroschi (sic!) am aflat de gestul dvs. de a-i trimite exemplarul propriu (gest care, repet, m-a impresionat foarte mult). În cazul în care, din motive ce țin de poștă, exemplarul nu mai ajunge înapoi la dumneavoastră, vă rog să îmi spuneți și vă ofer cu mult drag altul. Mii de mulțumiri încă o dată!” (Cluj-Napoca, 19 mai 2014).
Sau unele referiri la revista Portal-Măiastra în care criticul și istoricul literar Monica Grosu de la Sebeș-Albaautoarea volumului „Literatura Apusenilor” (2013), despre care am scris și noi, în care îi dedică un articol poetului Teofil Răchițeanu(Șugag, 8 iulie 2014), remarcând „realitatea spirituală a Munților Apuseni, pe care necontenit îi surprindeți în poezia unei viețuiri singuratice”. În aceeași scrisoare îi trimite poetului „xeroxuri din revista Portal-Măiastra” (Mărtinie, Alba, 3 decembrie 2014).Iar în următoarea scrisoare, din îi trimite xeroxul cronicii „Elegii înrourate” la volumul Cu rouă de Răchițele din 2015 („Portal-Măiastra”,anul XI/2015, nr. 1/42, p. 17).
Referiri la revistă,referiri interesante și în scrisoarea lui Vladimir Udrescu, valoros colaborator cu poezii și eseuri, despre ale cărui cărți de poezii și cronici literare am scris în ai multe rânduri (București, 2 ianuarie 2013). „Îmi mai spui că ți-a apărut un «text» despre volumul Cu rouă de Răchițele în Portal Măiastra, pe care o scoate ZenovieCârlugea, cu care ești «bun amic», deși nu te-ai văzut niciodată «față la față». Nici eu nu-l cunosc personal, dar m-a publicat, la solicitarea lui, în trei numere, cu versuri, și într-unul cu o cronică la cartea Monicăi Grosu. Am corespondat pe internet; recent, mi-a cerut în continuare colaborarea. I-am expediat zilele trecute un text despre AmitaBhose și m-a înștiințat că urmează să apară în numărul următor. Apoi, tot sub pseudonim, ca și în cazul tău, mi-a rezervat o amplă cronică la Îmblânzitorul de lumini.Aș putea, deci, să spun, ca și tine, că sunt „bun amic” cu el?” (București, 3 martie 2015).
De observat că prietenii poetului Teofil Răchițeanu provin nu numai din tagma literaților (poeți, prozatori, redactori de reviste și edituri, traducători), unii sunt artiști (pictori, graficieni, actori), alții sunt profesori sau oameni de știință (medici, matematicieni etc.), cu mulți din aceștia autorul neîntâlnindu-se niciodată, dar uneori dedicându-le câte un poem. Suntem siguri că, împreună cu cartea-dialog „Amintiri în zigzag. Marin Iancu în dialog cu Teofil Răchițeanu” (2016), epistolarul de față, Scrisori către Teofil Răchițeanu, constituie atât mărturia documentară a unui destin literar împlinit, într-o meditație asiduă și acțiune rodnică a singurătății depline, cât și oglinda unor vremi și oameni cu care poetul din Apuseni a fost contemporan.
Astfel de lucrări, aparținând așa-zisei literaturi „de frontieră”, întregesc profilul literar-uman al scriitorului, veghind îndeaproape la efigia identitară a unuia dintre scriitorii de azi rămași neînregimentați și de mare talent, „echinoxist” din prima generație care a izbutit, dincolo de atâtea obstacole și greutăți, să-și rotunjească o operă, cu o indimenticabilă convingere de sine și jertfe numai de el știute.
Dacă va mai exista vreo ediție fie ea și augmentată, i-am sugera autorului (sau îngrijitorului de ediție, care se dovedește „meseriaș” în domeniu!) alcătuirea unui Indice de nume, din care s-ar putea urmări ușor toate referirile la autor din acest bogat epistolar, nu numai cele punctuale privinddoar autorii scrisorilor reproduse.
Zenovie Cârlugea