Recunosc, nu sunt referențial pentru o astfel de temă, înainte de toate pentru că nu prea știu să fi fost în bune relații cu vacanța vreodată, nici măcar atunci când „vacanța” ținea de școală – până la încheierea studiilor, iar „concediu” mi-e un concept aproape străin, câtă vreme pot spune că n-am fost niciodată în „concediu”, iar atunci când nu m-am dus la „serviciu”, nu am fost în „concediu” vreodată, în înțelesul curent al termenului.
„Concediile” mele au fost mai întotdeauna (atunci când mi le-am luat!), recuperări ale unor lucruri pe care nu puteam să mi le finalizez când eram în activitate instituțională. Mai ales că o bună bucată de vreme am fost ceea ce unii, cu răutate și invidie, numeau „cumulard”. Adică aveam mai multe „funcții”, pe lângă cea de bază, cumulam și alte activități, fie instituțional (în învățământul universitar), fie în activități „particulare”,
editoriale, mai ales după ce m-am înhămat, mai întâi la a face de unul singur revista „Vatra veche”, iar apoi, ca și cum nu mi-era îndeajuns cât munceam, am început să
editez și „Cadranul”, ceea ce înseamnă două reviste lunare de cultură („Pentru minte, inimă și literatură”), „pe cont propriu”, și la… propriu și la figurat!
Am ajuns un veritabil „workaholic”, beție din care nu m-am mai trezit până în clipa de față, când, „pesionar” fiind, sunt atât de ocupat încât sunt mereu…. în criză de
timp.
Firește că în astfel de condiții, „tentațiile de vacanță” n-au prea existat, iar atunci când n-am mai avut de ales – nu sunt singur pe lume – m-am „refugiat” în țară sau
străinătate, nu ca să fiu în „vacanță”, ci ca să-mi presar zilele de „concediu” cu exerciții turistice, asumate tot ca „o muncă”, fiindcă turismul pe care l-am practicat eu nu
era de „distracție”, ci de„cunoaștere”.
Sigur, n-am avut niciodată pretenția ca apropiații mei – în primul rând familia, pe care am am privat-o de „vacanțe împreună”) să facă așa cum fac eu, lăsând să-și
valorifice fiecare tentațiile de vacanță pe care le-au avut.
După o viață fără… vacanță, mă gândesc că nici „dincolo” nu voi avea liniște. Pentru că am lăsat celor care vor veni destulă treabă, să ia la bani mărunți munca pe care am dăruit-o, închinat-o cuvântului în care am încercat să las mărturie despre un timp și despre un loc.
Nu sunt eu foarte optimist că posteritatea va mai avea timp și pentru ce am reușit eu să pun în durata cuvântului, nici ce se va alege de cultură într-o lume care a înlocuit literele cu cifrele. Dar nici nu voi capitula în brațele renunțării la idealul meu de viață! „Fără vacanță!”
