„Patriotismul nu este numai iubirea pământului în care te-ai născut ci, mai ales, iubirea trecutului, fără de care nu există iubire de ţară” – Mihai Eminescu
În Dicţionarul Explicativ al limbii române patriotismul este definit ca „…sentiment de dragoste şi devotament faţă de patrie şi de popor, statornicit în decursul istoriei…”. Mai simplu şi scurt spus, patriotism înseamnă dragostea faţă de ţară/popor.
Prin patriotism se definește legătura de dragoste față de patrie și de o națiune din motive etnico-folclorice, politice și culturale sau de altă natură, cu alte cuvinte apartenența la un neam, la o istorie.
A fi patriot reprezintă în primul rând iubirea de țară și de neam, posibilitatea de a crea premisele unei bune conviețuiri pentru generațiile viitoare, în pace și bună înțelegere.
Patriotismul nu este bâiguială mincinoasă. Patriotismul nu este înflorirea bombastică a celor care evocă suferinţele strămoşilor spre a face uitată propria lor nemernicie. Patriotismul nu este făţărnicia aleşilor ce se îndoaie în faţa icoanelor, cu gândul la voturile pe care Dumnezeu le poate antrena în campaniile electorale. Patriotismul nu este loialitatea faţă de corupţia ce cangrenează şi mutilează întregi comunităţi. Patriotismul nu este „mândria de a fi roman”, etalată la fiecare colţ de stradă, în culori ţipătoare. Patriotismul nu este ridicolul de mucava al dansatorilor populari ce urcă pe scenele oraşelor noastre, în miros aspru de mititei naţionali.
Patriotismul, în opinia mea, este un sentiment ce se simte cu toată ființa. Patriotismul este iubirea de țară, iubirea de neam și, nu în ultimul rând, iubirea trecutului, a strămoșilor noștri, fără de care nu am putea exista. Nu ne putem renega istoria, trecutul sau strămoșii. Așa cum au fost, cu bune cu rele, nu se pot șterge ca și cum nu ar fi existat.
„Unde-i unul nu-i putere, unde-s doi puterea creşte”, și poporul român pentru a fi puternic are nevoie să fie unit. Exact asta îi lipsește poporului român. Nu este unit! A devenit un popor dezbinat. E mult mai ușor să manipulezi un popor dezbinat, sărăcit și suferind, decât unul unit, bogat și cu o viață liniștită. Și nu mă refer la anumiți dușmani, căci sunt extrem de mulți, mă refer la necazurile prin care trece poporul român, la nivelul de sărăcie la care a fost adus poporul nostru.
Dintr-o țară bogată, cu un nivel de educație superior multor țări, cu un sistem de sănătate bine implementat, cu medici renumiți și gratuit pentru tot românul, am ajuns la coada Europei, o țară săracă, cu un nivel de educație umilitor, cu un sistem de sănătate inaccesibil, de slabă calitate și aproape distrus, am ajuns o țară pe care nimeni nu o mai respectă.
În ziua de azi, firescul patriotismului este alternativa pe care o putem opune acestui avans ce pare de neoprit al imposturii, corupţiei şi minciunii. Statul de drept nu este doar un set de garanţii reci şi abstracte, el este acea osatură în jurul căreia se articulează viitorul libertăţii noastre.
Demnitatea individuală şi colectivă este incompatibilă cu apărarea, cotidiană, tenace şi insolentă, a privilegiilor pe care o elită parlamentară le priveşte ca naturale. Patriotismul înseamnă, înainte de toate, a fi ataşat egalităţii în faţa legii, a rezista tentaţiei de a ceda resemnării sau disperării, în clipele în care totul pare pierdut.
Aș îndrăzni să spun că patriotismul reprezintă, după credință, puterea unui popor. Iar când acesta uită de propriile sale valori, începe descompunerea lui socială și culturală. Nu am pretenția că pot fi în asentimentul tuturor, căci unii, cu năduful grijilor în minte, vor rosti: nu ne țin de foame noțiunile de patrie și patriotism, nu ne plătesc facturile, nici ratele la bănci. Nu zic, ei au o oarecare dreptate. Dar parcă fără apartenența la un neam, la o istorie, devenim și mai săraci, și mai înfometați, și mai datori. Patria ne face să simțim că aparținem unui popor, că avem obârșii.
Apărându-ne identitatea, ne apărăm pe noi înșine și pe strămoșii noștri, al căror sânge ne curge prin vene, dar, deopotrivă, ne menținem uniți prin aceeași credință, a celor adăugaţi deja Eternității.
În concluzie, cred că fiecare, acolo unde suntem, prin gesturi simple, putem fi patrioţi: hai să ne facem bine treaba acolo unde suntem şi să ne asumăm ceea ce suntem, cu bune – pe care trebuie să le dezvoltăm – şi cu rele – cu care trebuie să luptăm!
Aşezările omeneşti rămân la locurile lor, încremenite între veacuri, dar sufletul neamului parcă se spulberă. Fără acesta, amintirile sfinte se şterg, tradiţiile multiseculare se uită, iar sub ochii noştri nu rămâne decât cadavrul unui popor, alături de mormântul unei patrii.
Totuşi, nutresc speranţa că nu va fi aşa, că vom învăţa să redevenim patrioţi, să ne iubim credinţa, neamul, să ne jertfim, fiecare după puterile lui, pentru sângele din care am răsărit, căci, aşa după cum spunea Lucian Blaga, „niciun popor nu e atât de decăzut încât să nu merite să te jertfeşti pentru el dacă îi aparţii”.
„Patriotismul nu este o izbucnire de emoţie scurtă şi nebunească, ci o dăruire liniştită şi statornică de o viaţă” – Mihail Sadoveanu.
Viorica Nicolescu / UZPR