Dimitrie Burillianu făcea parte din ramura de la Vrata, județul Mehedinți, a marii familii a moșierilor Burillianu, fiind primul fiu al lui Mihai (Mihalache) G. Burillianu și al Arestiei (Aristița), alintat de apropiați Tilică. Bunicul viitorului guvernator, Gheorghe Burillianu, s-a născut la câmpie, în sudul Mehedințiului într-un sat de pe malul Dunării de unde li se trage și numele, Burila Mare, ajuns cu timpul „polcovnic za Cerneți, maior”.(1)
Tatăl guvernatorului, Mihail (zis Mihalaiche) Burillianu (2.11.1842-27.11.1907) „advocatu, fondator al băncii comerciale Banca Mehedințiului Turnu Severin la data de 15 martie 1899, „Decorat cu Ordinul Coroana României în grad de Cavaler Comandor și Steaua României în grad de ofițer”, l-a inițiat în activitatea bancară pe fiul Dimitrie M. Burillianu, viitor guvernator al BNR ( 1 ianuarie 1927- 9 martie 1931) membru în consiliul de administrație și vicepreședinte (1913-1926 al Băncii Mehedințiului.” (2)
Dimitrie M. Burillianu, s-a născut „.. în 25 aprilie 1878 pe stil vechi, 8 mai pe stil nou, la ora 1 dimineața în Turnu Severin unde familia avea o casă. Ulterior cuplul a mai avut doi copii, tot băieți: Constantin M. Burillianu (n. 01.11. 1879 – d. 16.04. 1883) și Mihail M. Burillianu (n. 22.05, 1881 – ?) care au decedat la vârste foarte mici. (3)
O soartă nefericită a avut și mama guvernatorului, care a decedat foarte tânără, la numai 26 de ani. „Cei 7 ani de-acasă” pentru copilul Tilică au fost o perioadă fericită, cu adevărat lipsită de griji, dar nu de răsfăț. Din păcate pentru copil, perioada aceea de șapte ani în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai ades prin imitare decât principiu comportamental conștient, a fost singura perioadă în care s-a bucurat de grija și dragostea caldă a ambilor părinți. Dar a fost de neuitat și de vremea aceea atât de fericită el și-a reamintit toată viața cu nostalgie și durere.
Tânărul Burillianu „avea o statură impunătoare, fața îi era luminată de doi ochi scânteietori ca doi luceferi, o barbă lungă și bine îngrijită, o ținută vestimentară permanent impecabilă. Era inimos, cu ascuțit spirit gospodăresc, animat de nădejdea viitorului, doritor de dreptate și adevăr, generos, înțelept, foarte credincios. (3)
Despre Tilică Burillianu s-au spus mereu, mai ales în timpul vieții, lucruri frumoase, dar nu fanteziste. Că este așa, o dovedește fotografia de mai jos, realizată când Tilică Burillianu era încă foarte tânăr. Înalt, frumos, cu o ținută vestimentară impecabilă, atrăgea fără voie privirile tuturor, bărbați sau femei. Fusese îndemnat de mic ca de bază să-i fie munca, să-și facă o profesiune pe care s-o exercite cu plăcere, cu dăruire, să-și facă un nume prin merit, nu prin moștenire. Copilul Tilică a fost învăţat că în viaţă avem zile bune şi zile rele. Trebuie să mulţumim lui Dumnezeu şi pentru bine, şi pentru rău. Toți membrii familiei Burillianu au luat aceste povețe în foarte serios și fiecare și-a exercitat profesiunea cu supra-măsură.
După ce face primele studii în ţară, la Turnu Severin și București, Tilică pleacă în Franţa unde îşi ia licenţa în drept şi titlul de diplomat al Înaltei Şcoli de Ştiinţe Politice din Paris. (4) Deși erau bogați , tânărul student nu avea bani cu nemiluita, tatăl dorind să-l obișnuiască pe copilul lui să fie econom și cumpătat. După finalizarea studiilor, intră în diplomaţie ca ataşat al Legaţiei Române la Londra de foarte tânăr, la doar 24 de ani. Era o mare cinste, o mare performanță ca la o așa vârstă să îndeplinească o funcție atât de importantă pentru țară. Fusese ales să reprezinte România în cea mai dezvoltată țară a lumii la acel moment fiindcă îndeplinea condițiile necesare: cunoștea la perfecție mai multe limbi de circulație internațională, avea o educație aristocratică ce-i permitea să se comporte ireproșabil la adunări și festivități la care participa elita politică a lumii, era deosebit de carismatic și avea mare lejeritate în a purta discuții elevate pe orice temă, avea capacitatea de a înțelege cu ușurință problemele majore ale politicii externe, era capabil să-și controleze emoțiile, avea tact, putea monitoriza îndeaproape și cele mai mărunte schimbări din lumea înconjurătoare. Punctul forte era acela că avea foarte mare putere de concentrare și de muncă și dorința de a se implica „la greu” în diversele probleme ale meseriei pe care le cunoștea foarte bine, în ciuda vârstei tinere.
Cheia succesului unui diplomat este să domine triada verbelor: a reprezenta, a informa și a negocia. Sunt atât de multe temele de tratat de către un diplomat pe parcursul carierei sale, încât tânărul Burillianu conștientizează că practic este imposibil a le domina pe toate într-o vreme atât de tensionată cum era atunci. Realizează că este totuși prea tânăr, fără experiență în a trage sfori, mai ales că poziția sa în politica externă a țării nu coincidea cu a monarhului României și de aceea solicită să fie retras și înlocuit cu o persoană mai potrivită…
Înainte de a lua decizia își făcuse un minuțios examen de conștiință și, deși îi plăceau provocările, meseria în care fusese ales îl onora, era dispus să se pregătească permanent pentru a nu fi depășit de probleme, dar pe total, consideră că poate fi mai util în altă ramură de activitate în țara lui.
Avantajele materiale, faptul că trebuia să trăiască mai mult în străinătate și că avea inviolabilitate diplomatică, nu-l încântau într-atât încât să-și dorească cu orice preț să rămână în diplomație.
Dimitrie Sturza i-a acceptat cu greu decizia, fiindcă acest băiat simpatic cumula trei calități absolut necesare postului în discuție: talentul, hărnicia, tinereţea. Avea în plus şi un nume simbolic pentru România, nume care echivala cu calități mai rare: patriotism, cinste, devotament, corectitudine.
Tilică Burillianu nu a revenit asupra deciziei de a se întoarce în țară. S-a stabilit în București unde o perioadă s-a ocupat cu avocatura, meseria sa de bază care îi aduce suficiente satisfacții. Însă, cei care-l cunoșteau bine, au considerat că are aptitudini care pot fi puse în valoare cu mai mult folos pentru întregul popor. Astfel a fost promovat într-o funcție din care să-i fie „cu-atât mai bine țării, și lui cu-atât mai bine”, cum ar fi spus Alecsandri.
În 1922 este numit director general în Ministerul Instrucţiunii Publice. S-a dovedit că postul i s-a potrivit mănușă. Aici a lucrat cu plăcere și rezultatele nu au întârziat să apară. Posedând o mare avere, Tilică Burillianu ar fi putut ocupa un post care să nu-l solicite prea mult. Dar el acceptă postul, hotărât să revoluționeze învățământul, așa cum văzuse în străinătate. Era conștient că acest lucru nu se poate face într-un an-doi într-o țară în care analfabetismul era în floare. Dar măcar trebuia direcționat pe o cale potrivită, de perspectivă. Pune mult suflet în dezvoltarea educației, conștient de dictonul ”Cum arată educația, așa arată și țara!”
Activitatea lui Dumitru Burillianu pe tărâmul învățământului a lăsat urme care se mai văd și astăzi. A fost prețuit și apreciat în perioada interbelică pentru toate noutățile introduse în sistemul de învățământ românesc. Burillianu cunoștea bine pătura curată şi plină de energie a ţăranului român. A încercat cu tot sufletul, cu toată puterea să faciliteze accesul copiilor din mediul rural la învățătură pentru ridicarea şi luminarea poporului. Patriot desăvârşit, vedea întărirea neamului, a ţării pe care o iubea cu atâta ardoare, prin şcoală. Repeta mereu că de școală atârnă bunăstarea unui om și a unui popor întreg.
După Marea Unire, în timpul în care Tilică Burillianu era la cârma Ministerului, educația a fost ridicată la rang de politică de stat. Școala a devenit un instrument de construcție a națiunii. Respectul pentru învățământ, pentru oamenii cu carte era evident. Statul a găsit bani să clădească 1.000 de școli, după alte aproape 2000 clădite în vremea lui Spiru Haret, în primul rând în mediul sătesc. El, Spiru, rămâne fără putință de tăgadă, cel mai mare reformator al școlii românești din secolul al XIX-lea. Burillianu nu și-a propus o concurență cu marele său predecesor, dimpotrivă, i-a recunoscut valoarea, i-a continuat cu exces de zel munca, pentru ca marele lor ideal să dea roade, ceea ce s-a și întâmplat.
Departe de Regatul României, lumea se dezvolta și se moderniza cu o viteză uimitoare. Se construiau orașe, se lățeau metropole, piața mondială creștea odată cu intensificarea circulației mărfurilor, a investițiilor și a forței de muncă. Societatea europeană avea o nouă structură, rolul clasei mijlocii, al oamenilor „de rând” creștea din ce în ce mai mult. Alături de industrie, comerț, transporturi și comunicații, agricultura „trăia” deja epoca mecanizării.
Tilică Burillianu aflase și văzuse la lucru noile tehnologii în agricultură și, ca mare moșier, este interesat să implementeze pe moșia sa noile tehnologii, chiar dacă viața sa se consuma mai ales în capitală. Aduce la Vrata un prieten bun, inginer agronom, care are mână liberă să se ocupe de moșie. Acest prieten s-a numit Aurel Vermeșanu.
Susţinut de către Octavian Goga, la 1 ianuarie 1927 Dumitru Burillianu este numit Guvernator al Băncii Naţionale a României, funcţie pe care o deţine până în 1931.(6)
La începutul mandatului de guvernator al BNR, țara era pe o pantă ascendentă.Pierderile materiale suferite în timpul războiului fuseseră cât de cât refăcute până în 1925 și ulterior începuse o perioadă de relansare a economiei. România atinsese maximul întinderii sale teritoriale și pornise pe calea unei dezvoltări accelerate, în care se miza pe industrii de mare tehnicitate.
De asemenea, România încheiase o alianță dinastică împreună cu Grecia, precum și o alianță privilegiată cu Polonia. Astfel, la moartea Regelui Ferdinand I cel Loial, România era într-o situație privilegiată. Din păcate, din punct de vedere financiar România nu stătea la fel de bine.
Costul Marii Uniri din 1918 a fost unul foarte mare pentru sistemul financiar, acesta trebuind să acopere preschimbarea în lei a valutelor care circulau în provinciile nou intrate în componența țării. Pentru aceasta a fost nevoie să se apeleze la împrumuturi pentru realizarea unificării monetare, acestea adăugându-se împrumuturilor contractate pentru pregătirea armatei de război, cât și celor din timpul războiului. Astfel, potrivit unui studiu realizat de Ionel Claudiu Dumitrescu, datoria externă a României a crescut, din 1915 până în 1927, cu aproape 40%, de la 147 de milioane de dolari, până la 519 milioane de dolari. După război situația economică a României era la nivelul celei din 1910. (20)
Redresarea și avântul economiei naționale au constituit condițiile interne necesare stabilizării legale a leului. S-a conturat ideea de fixare a noii valori a monedei naționale la un curs mediu din ultimii doi ani – 1927, 1928; convingerea aceasta a apărut abia în anii de început ai carierei de guvernator a lui Tilică Burillianu, pentru că, în intervalul 1918-1926 BNR și o parte din economiști susțineau ideea revalorizării monedei naționale comparabil cu cel din 1913, prin retragerea din circulație treptată a excesului de monedă, ceea ce în realitate nu era tocmai așa.
Astfel că, odată acceptată formula stabilizării monetare la cursul depreciat, confirmat de activitatea economică, BNR declanșează activitatea de pregătire a oficializării noului curs valoric al leului.
În acest scop și sens BNR și statul român întreprind demersuri de contractare a unor împrumuturi de la grupuri financiare internaționale pentru asigurarea și susținerea stabilizării monetare, a convertibilității biletelor precum și pentru stimularea producției naționale.
În același timp, prin resurse proprii, cât și din unele împrumuturi externe mai mici, obținute până în 1929, Burillianu încearcă și reușește, prin vânzare de valută și cumpărare de lei la piața liberă internă să mențină leul la valoarea uneia apropiată de nivelul ce se va legaliza prin stabilizare.(8)
Cu excepția primelor luni ale anului 1927, în cei doi ani – 1927, 1928 , cursul dolarului este menținut la valoarea de 160-166 lei. Aceasta însă, a costat BNR peste 10 milioane de dolari.
În același an cu instalarea la conducerea BNR a lui Tilică Burillianu Regele Ferdinand, tot mai chinuit de boala care i-a adus sfârșitul, umbrit și de noua renunțare la tron a prințului Carol (decembrie 1925), pe care Ferdinand n-a mai tolerat-o, numindu-l moștenitor al tronului pe prințul Mihai, care i-a urmat ca rege, dorea să aibă și stabilitate politică.Conștient că Alexandru Averescu nu s-a descurcat în politică la fel de bine ca pe câmpul de luptă, Regele Ferdinand i-a cerut politicos demisia, care a fost urmată de noi alegeri. La finele lunii iunie 1927 au fost organizate aceste alegeri, câștigate de Partidul Național Liberal, iar unul dintre cei mai fideli colaboratori ai regelui, Ion I.C. Brătianu, redevenea prim–ministru. Această schimbare politică a fost prilej de bucurie și pentru proaspăt numitul guvernator BNR care, precum toți Burilenii, a fost admirator sincer al Brătienilor. În acest nou guvern Vintilă Brătianu ( cel mai mic dintre frați) este numit ministru de finanțe și acesta își anunță hotărârea de a continua procesul de stabilizare monetară și dezvoltare economică a României începute în precedenta guvernare liberală. Peste toate aceste greutăți s-a suprapus însă izbucnirea crizei economice de supraproducție care a afectat toate statele lumii.
În calitate de guvernator, Tilică Burillianu constata cât de mari erau suferințele poporului , mai ales că în presa vremii se semnalau zilnic aspecte ale înrăutățirii situației economice a țării, implicit a populației. În România au acţionat o serie de factori agravanţi, specifici, legaţi de structura economiei noastre, de creşterea în proporţii alarmante a decalajului dintre veniturile populaţiei şi preţuri, a decalajelor dintre export şi preţurile la importuri, căci, presată de obligaţiile financiare externe România era obligată să forţeze un export în pierdere.
În ţara noastă criza a început printr-o criză agrară încă din 1928 şi prin intermediul sferei financiare (impozite, bugete, datorie publică) s-a propagat în toate celelate sectoare ale vieţii economice. Semnele crizei economice au apărut și în unele sectoare industriale tot din 1928, dar în 1929 ele izbucnesc cu violenţă.T.Burillianu împreună cu Vintilă Brătianu încearcă să convingă clasa politică de faptul că amânarea stabilizării în condițiile de atunci ar însemna nu numai amânarea înzestrării țării, dar continua înrăutățire a crizei, care, agravată, poate influența asupra mersului liniștit al Țării și, desigur, ar da loc la o continuă sporire a încercărilor vrăjmașilor și speculanților din afară. De aceea, această stabilizare, asupra căreia toate partidele sunt de acord, devine o chestiune de ordin național, care cere o tranșare imediată. Toți factorii politici conștienți de situațiune sunt datori să facă toate sforțările pentru a o putea duce cât mai repede la bun sfârșit.” (9)
Cu alte cuvinte, Vintilă Brătianu făcea un apel de solidaritate națională a clasei politice românești în stabilizarea grabnică a monedei românești și continuitatea politicii de consolidare financiară, recomandând chiar, pentru aceasta, „constituirea unui guvern de solidaritate și concordie națională.
Este de la sine înțeles că Tilică Burillianu era total de acord cu propunerile lui Vintilă Brătianu fiind conștient că dreptatea este evidentă și corect semnalată. S-a bătut însă la porți închise. În această situație, Vintilă Brătianu, care după moartea fratelui său, Ionel, preluase nu numai șefia PNL, ci și președinția Consiliului de Miniștri și interimatul Ministerului Afacerilor Străine pentru o lună, și-a depus demisia la 3 noiembrie 1928 (.10)
I-a urmat la guvernare PNȚ condus de Iuliu Maniu al cărui patriotism nu poate fi pus la îndoială. Dar, în timp ce Vintilă Brătianu vedea rezolvarea problemei stabilizării prin politica „prin noi înșine”, Maniu era adeptul principiului „porților deschise” care a deschis larg ușile capitalului străin.
Maniu a reușit să adopte Legea pentru stabilizarea monetară (11) și să obțină validarea împrumutului necesar în valoare de 100 milioane dolari, semnat la Paris în 2 februarie 1929 pentru stabilizarea monetară. Condițiile puse de străini erau însă grele: acceptarea devalorizării leului ( scăderea conținutului în aur ), concesionarea bogățiilor statului și instituirea unui control străin asupra unor sectoare cheie și a unor instituții economice românești.(12)
Concernul de bănci străine care au acceptat să acorde împrumutul pentru stabilizarea monetară a României, au condiționat acest favor de rezolvarea litigiilor pe care România le avea cu alte state. Prin diferite convenții pe care Tilică Burillianu le-a încheiat cu grupuri de bancheri din Franța, Germania, Anglia, Belgia, etc., diferendele financiare au fost rezolvate.
În timpul celui de-al doilea guvern condus de G.G. Mironescu era în plină desfășurare negocierea pentru cel de-al doilea împrumut pentru stabilizarea monetară în valoare de 200 milioane franci francezi pe o perioadă de 3 ani (1932-1934) . Tratativele se purtau la Paris cu Banca Franței care la rându-i avea în spate un consorțiu de bănci private creditoare.(13)
Banca Națională a României trebuia consultată conform Legii monetare din 1929, încât formularea clauzelor de împrumut să aibă agrementul institutului nostru de emisiune.
Banca Franței solicita insistent să se implice în administrarea și gestionarea creditului prin numirea unui expert francez care să facă rapoarte detaliate asupra situației financiare a României ca și în cazul primei tranșe.
Consiliul de Administrație al BNR – dominat de super-profesioniști și patrioți adevărați pe deasupra – , se pronunță tranșant: ” Ființarea unui consilier tehnic pe lângă un institut de emisiune considerată ca o măsură cu totul excepțională și tranzitorie, limitată la un anumit termen, socotit suficient a învedera reușita operațiunii de stabilizare, nu poate fi prelungită peste acest termen sub nici-o formă. Acordul BNR este dat fără echivoc în ședințele Consiliului de Administrație din 4 și 6 martie 1931.(14)
La 3 februarie 1931, Banca s-a pronunțat în sensul că dacă guvernul dorește să se apeleze la un expert străin, ea nu se opune, dimpotrivă, va furniza toate datele necesare acestuia pentru a-și întocmi rapoartele, dar că, în tot cazul, Banca Națională, în normala ei funcționare, nu poate recurge la consultațiile unui expert ad-hoc, în chestiuni monetare, fie în cele de credit.”(15) A urmat un șir de scrisori, telegrame, telefoane între Consiliul de Administrație, Președinția Consiliului de Miniștri, primul ministru, guvernatorul BNR, Banca Franței, consilierul străin, Ministerul de Finanțe, care continuă până pe 9 martie 1931. Banca Franței acceptă în final punctul de vedere al BNR și contractul de împrumut tranșa a doua de bani se parafează.
Dar tot la 9 martie primul-ministru G.G.Mironescu cere M.S. Regelui Carol al Il-lea,, destituirea guvernatorului pe care Regele, fără să cerceteze cu atenție situația, o aprobă.
Știindu-se nevinovat, Tilică Burillianu a luat act de demiterea sa cu destul de mare uimire. În aceeași zi de 9 martie fusese deja numit înlocuitorul său, în persoana lui Ctin. Angelescu. Pe moment, Dumitru Burillianu s-a supus revocării, dar nu a putut accepta acuzele nedrepte care i se aduceau. Din acest motiv a hotărât să acționeze în instanță decizia de revocare din funcție.
Pe toată perioada desfășurării procesului, atenția presei a fost ațintită asupra derulării ședinelor de judecată. Presa mehedințeană a scris mult fiindcă încerca cu acest prilej să deschidă ochii celor în drept să o facă, și asupra cauzelor adâncirii crizei, atacându-i pe guvernanții care nu erau interesați decât să-și rotunjească propriile venituri.
A fost un proces răsunător, urmărit cu sufletul la gură de românii care erau de partea guvernatorului în mare majoritate. Instituția Banca Națională a României era una de prestigiu, printre puținele care se menținuseră curate, în care poporul încă avea încredere.
După cum se vede și din fragmentele de articole din presa vremii, populația îl susținea pe guvernatorul care nu a permis politicienilor „să-și bage coada” în problemele interne ale instituției pe care o conducea. (16)
Procesul s-a judecat între 28 mai – 26 iunie și a fost unul de notorietate, dar nu greu de descâlcit. Toate ședințele au fost publice, cu săli arhipline și judecata a fost dreaptă. Având în vedere că era în joc un Decret regal, adică prestigiul Regelui, se bănuia că guvernatorul nu are nici-o șansă să câștige, deși pentru oricine era clar de partea cui este dreptatea. Se făceau pronosticuri, guvernanții erau siguri de reușită, bazându-se pe faptul că Regele nu poate pierde un proces. Duelurile dintre avocați la ședințele de judecată erau aprige, vestitul avocat Istrate Micescu luptându-se împotriva lui Burillianu la bară.
La 26 iunie 1931, deci în decurs de numai o lună, Curtea de Apel Bucureşti a dat hotărârea care era favorabilă guvernatorului. De menționat este faptul că deși a avut avocat, d.Burillianu nu s-a sfiit să fie prezent la toate ședințele de judecată, ca orice om care vrea să i se facă dreptate. Nu a solicitat favoruri, cum ar fi să se judece cu ușile închise, sau să fie protejat de gărzi de corp, să nu fie asaltat de presă, să-și acopere fața etc, etc., așa cum se întâmplă îndeobște în zilele noastre.
Hotărârea instanței era că guvernatorul nu se face vinovat de niciuna dintre acuzele care-i fuseseră aduse în Decretul de revocare din funcție, ca atare el va reveni la post, se va face reintegrarea lui Burillianu în deplinătatea drepturilor la Banca Națională a României. În plus, el trebuia să primească daune materiale și morale în sumă foarte mare. În concluzie, fusese înlăturat fără motiv.(17)
Succesul în proces nu a dovedit doar nevinovăți lui Burillianu, ci și multe alte nereguli la care se făceau părtași cei aflați în funcții de decizie. Acest adevăr era motiv de îngrijorare și de tristețe pentru fostul guvernator, care a continuat să-și facă datoria față de țară și față de alegători muncind în Parlament. Sigur că procesul l-a afectat, dar știa sigur că nu este vinovat și asupra lui nu trebuia să planeze nici cea mai mică pată. Cheltuise averi în fapte caritabile, era cel mai bogat om din Mehedinți, n-avea nevoie să fure de la stat sau de la popor bani necuveniți.Iar acest lucru n-a vrut să rămână neștiut, chiar dacă era conștient că era greu să i se facă dretate avându-l adversar pe însuși Regele.
Decretul de numire a noului guvernator, respectiv Constantin Angelescu, s-a anulat și el pe cale de consecință. Deciziei de revenire a lui Burillianu la BNR nu i s-a dat curs pentru că Burillianu n-a mai vrut să revină la instituția care-i cauzase supărare, chiar suferință. Nu l-a interesat nici suma de bani pe care statul era obligat să i-o restituie. În cele din urmă, după refuzul său ferm de a reveni la conducerea BNR, guvernator a fost numit Mihai Manoilescu. Pentru Tilică Burillianu a contat mai mult faptul că i s-a dovedit nevinovăția, decât funcția în sine.
Printre multele merite ale lui Dimitrie Burillianu în calitate de guvernator al Băncii Naționale se numără și faptul că a inițiat și a sprijinit construcţia Sucursalei Mehedinţi a Băncii Naţionale, care acum servește ca sediu al Episcopiei Severinului și Strehaiei. Terenul pe care a fost construit edificiul a fost donat de un alt mare fiu al Mehedințiului, Tilică Ioanid.” (18) Clădirea a fost ridicată într-un timp record de numai doi ani între 1929-1931 din iniţiativa şi pe cheltuiala Băncii Naţionale a României, pentru înfiinţarea unei sucursale la Turnu Severin.
Tot în timp ce guvernator BNR a fost Tilică Burillianu, s-au făcut completări la clădirea Sucursalei BNR din Craiova. Este vorba despre etapa a doua de construcție a Sucursalei, perioada 1930-1931. Atunci s-a realizat completarea clădirii pe latura de est și în zona centrală, închizând spațiul dintre cele două aripi. Pe lângă lucrările efectuate asupra clădirii, au fost restaurate piese de mobilier vechi, casele de bani originale și ușile de tezaur (Haffner – Paris 1881 și Radcliff and Horner – Londra 1893). Spațiile interioare au fost puse în valoare și cu ajutorul corpurilor de iluminat, realizate din alamă antichizată și sticlă.
Timp de şase legislaturi la rând Tilică Burillianu a fost deputat de Mehedinţi în Parlamentul României, dovadă că populația avea mare încredere în el. Nu i-a dezamăgit niciodată pe alegătorii săi. Dimpotrivă. Acesta a militat pentru încurajarea elementului românesc în toate domeniile, dar mai ales în economie.
În perioada în care Burillianu a fost deputat de Mehedinți susține sprijinirea industriei mici autohtone țărănești prin prelucrarea produselor agricole zonale, susține protecționismul vamal, a propus și s-a votat legea repausului duminical în 1897. Era un prim pas pe drumul obținerii unor revendicări social-democratice care să concorde cu stadiul dezvoltării din acel moment a clasei muncitoare.
Lupta cu toate mijloacele legale pentru sprijinirea intereselor economice, politice şi culturale ale românilor. Totodată, deși era moșier, nu s-a împotrivit reformei agrare, ba mai mult, întreaga sa moșie de la Căzănești – Roșia a fost donată pentru a servi la împroprietărirea țăranilor. Dar avertiza că simpla împroprietărire fără acordarea mijloacelor de muncă a pământului şi fără o bază sigură de desfacere a produselor, această acțiune nu va duce la creșterea nivelului de trai al țăranilor.(19)
În localitatea Vrata, unde se afla reședința familiei Burillianu, localnicii care l-au cunoscut l-au caracterizat a fi „un om cinstit, generos, un boier care a încercat tot timpul vieții sale să facă schimbări în viața localnicilor pentru ,,mai bine.” Astfel, domnia sa a fost primul gospodar care a adus în regiune tractoare, batoze, secerători, batoze de treierare a grâului pe aburi, adică a introdus mecanizarea în agricultură, lucru nemaiîntâlnit în județul Mehedinți A încurajat folosirea resurselor naturale ale regiunii în beneficiul localnicilor harnici, a înființat grădini de zarzavaturi model, a făcut eforturi pentru întreținerea drumurilor locale și a pledat pentru înființarea Casei Rurale. Această instituție era menită să mijlocească vânzarea către țărani a unor moșii aflate în proprietate particulară.
În zona natală Buurileanu a ajutat mult la ridicarea bisericii construită în localitate și cu ajutorul material personal al Regelui Mihai. Din acest motiv pe peretele interior al bisericii a fost zugrăvit chipul Regelui Mihai, în mărime naturală, aflat în relații excelente cu boierul Burillianu.
Cu toate restricțiile din perioada comunistă, când asupra instituției monarhice s-au perorat tot felul de invective, pictura a fost păstrată la locul ei, intactă, în biserica de la Vrata. Portretul Regelui Mihai, amintirea Lui și a demnitarului Burillianu care le-au reprezentat cu cinste interesele, au rămas vii în memoria localnicilor din Vrata, până la momentul actual.
Dimitrie Burillianu a avut permanent în atenție și activitatea de mecenat. Îi ajuta deseori pe studenţii nevoiaşi. Îi făcea plăcere să fie înconjurat, de asemenea, de numeroşi şi reprezentativi scriitori ai epocii, care au fost deseori primiţi la conacul său unde era o atmosferă propice actului de creație. Se spune chiar că mulți dintre musafiri au fost inspirați în zilele în care au fost găzduiți acolo. Alții au fost deseori primiţi în vila sa din Turnu-Severin. Multora le-a acordat sprijin financiar.
Se spune că aici, la vila din Tr. Severin ar fi scris Ion Minulescu romanul „Casa cu geamuri portocalii”. Poetul Dimitrie Anghel i-a dedicat poezia „Cometa”, iar Ion Minulescu i-a închinat volumul „Romanţe pentru mai târziu”.(20)
Vila Burillianu, devenită mai târziu „Vila Evelyn” era admirată nu numai de turiști. Situată în imediata vecinătate a Palatului Culturii și a Palatului Administrației severinene era fala orașului. La momentul în care a fost distrusă de bombardamentul din noaptea de Paști a anului 1944 de către aviația americană, s-a bănuit că a fost țintită special pentru a-i ucide pe proprietari, fiindcă o așa construcție nu putea avea oricine. Din fericire victime omenești nu au fost, cu toate că ea era permanent locuită de cineva.
Pentru ajutorul dat instituțiilor, este pilduitor actul din 6 octombrie 1920 prin care D. Burillianu , rentier, cum este înregistrat de document, „în dorința de a fi folositor propășirii Liceului Traian dăruia comitetului școlar al acestuia „casele cu locul lor” de pe calea Traian, nr. 150. „Bunul dăruit și întregul venit al lui – sublinia donatorul – le destinez numai în scopul realizării unui local propriu pentru internatul liceului. Înstrăinarea lui însă se va putea face numai cu aprobarea mea.” (21)
Liceul Traian, de care și-au legat numele aproape toate personalitățile mehedințene a ajuns o unitate de învățământ de elită, cum puține se află în țară. În această unitate de învățământ s-a introdus pentru prima oară în țară ideea uniformei școlare, a carnetului de elev și a pregătirii militare pentru apărarea patriei. Colegiul Național Traian este și acum o instituție de învățământ de elită.
Dacă despre casa Burillianu s-au spus lucruri frumoase pe bună dreptate, nu mai puțin important și impozant era Conacul Burillianu situat la marginea dinspre Gârla a satului Vrata. În 1989 clădirea era încă în picioare, încă solidă, încă n-ar fi costat mult renovarea ei. Dar nici-o autoritate nu s-a implicat. Chiar și în 2009 conacul încă putea fi salvat. După acea dată „ asaltul” celor fără de Dumnezeu s-a dezlănțuit asupra a ceea ce mai era din clădire. Conacul a fost devastat și nu a mai rămas decât locul gol.
Burillienii aveau cele mai întinse moșii din zonă și cele mai bune producții agricole, cei mai mulțumiți țărani de pe moșii, ca urmare a inovațiilor introduse în munca pământului. Motive de temeri pentru traiul și viața lor liniștită nu erau. Dar toate aceste lucruri frumoase, devenite rutină în viața Burilenilor, s-au întors la 180 de grade când s-au așteptat mai puțin. După război, cu larg sprijin sovietic la conducerea României a fost instalat primul guvern comunist condus de Petru Groza și din acel moment soarta românilor s-a schimbat în rău în ritm alert.
În ceea ce privește libertatea boierilor Burillianu,trepădușii comuniști n-au avut liniște până nu i-au știut la 2 metri sub pământ! Erau periculoși prin faptul că au fost permanent modele de urmat pentru comunitatea românească. Au fost eliminați pe rând fără nici-un fel de scrupule, fără să țină seama de meritele lor în propășirea țării pe care au iubit-o fără excepție. In privința familiei Burillianu, distrugerea ei de către regimul comunist a echivalat cu distrugerea vieții liniștite pentru toți țăranii de pe moșie.
Decretul Lege nr. 187/23 martie 1945 pentru înfăptuirea reformei agrare, trecea în proprietatea statului „prisosul terenurilor agricole constituind proprietăți ale persoanelor fizice care depășesc 50 ha.” Moșia Burillianu de la Vrata a fost naționalizată. Pământul a fost folosit pentru realizarea reformei agrare din timpul lui Groza, o mare păcăleală pentru țăranii care au pierdut și puținul pe care-l avuseseră, la colectivizare.In privința familiei Burillianu, distrugerea ei de către regimul comunist a echivalat cu distrugerea vieții liniștite pentru toți țăranii de pe moșie.
Moșia Burillianu de la Vrata a fost naționalizată. Pământul a fost folosit pentru realizarea reformei agrare din timpul lui Groza, o mare păcăleală pentru țăranii care au pierdut și puținul pe care-l avuseseră, la colectivizare. După expropriere, lui Dumitru Burillianu i-au rămas doar 50 ha de moșie. Dar, în 1945, după această primă mare lovitură, Tilică Burillianu era încă un om bogat, fiindcă îi rămăseseră în proprietate pădurile: 300 ha la Burila Mare și 1705 ha pădure tânără de salcâmi pe care o plantase de curând pentru a stabiliza zona deșertică produsă pe malul stâng al Dunării de-a lungul vremii.
„La 2 martie 1949 a fost adoptat Decretului nr. 83 al Prezidiului RPR, un supliment la Legea de reformă agrară din 1945 prin care s-au confiscat toate terenurile agricole și bunurile zise ale „moșierilor,” urmat de arestarea și deportarea lor. Acțiunea s-a desfășurat în secret de teama rezistenței proprietarilor. Decretul a fost publicat în Monitorul Oficial din 2 martie 1949, aplicabil cu data de 2 martie 1949, ora 0 (zero).
În 1 martie 1949, până-n orele 24, regimul comunist a pregătit în secret echipe care să ia în primire în scris moșiile și toate bunurile. Echipele erau formate din reprezentanți ai partidului (PMR) de la județ, ai primăriei, miliției și persoane care au luat în primire și în gestiune cu semnătură toate bunurile și terenurile confiscate de la vechii proprietari care au semnat de predare. Foștii proprietari au fost arestați și duși cu „domiciliu obligatoriu”în alte județe FĂRĂ NICI-UN TEMEI LEGAL. Pur și simplu haiducește. „La 3 martie 1949, „ora 3 noaptea”, cum se consemnează în procesul-verbal încheiat atunci, toate bunurile lui Dumitru Burillianu rămase la Vrata au fost confiscate în baza Decretului nr. 83 al Prezidiului RPR, adoptat în ziua precedentă.
Ultimul act al tragediei lui Tilică Burillianu s-a consumat în primăvara anului 1950. El a fost arestat în primul mare val de arestări din 1950. În prealabil i se constituiseră două dosare la Direcția Regională a Securității Poporului din Craiova. Acestea au fost înaintate în 8 mai, chiar de ziua sa, la Tribunalul Militar din București, împreună cu „materialul informativ și materialul corp delict.”
În perioada 21 aprilie 1950-7 mai 1950 el a fost urmărit permanent de securitate, 24 de ore din 24, conform aceleiași surse. (13) Dumitru Burilleanu a fost arestat în „noaptea demnitarilor” , adică în 5/6 mai 1950, de la domiciliul său forțat din Craiova, cu două zile înainte de a împlini 72 de ani. Spre deosebire de ceilalți demnitari care au fost arestați de la domiciliile lor, Dumitru Burillianu era deja pedepsit și se afla în domiciliu obligatoriu încă din 1949, în orașul Craiova, pe strada Calea Severinului nr.32. De la acea adresă a fost arestat a doua oară.
Se spune în popor că din calea nebunului și Dumnezeu se dă la o parte. Cu astfel de oameni este zadarnic să-ți pierzi vremea, pentru că de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere! Comuniștii au fost indivizi lipsiți de calități umane, de la care nu puteai pretinde mai mult decât de la un animal. Atât i-a dus capul, atât au făcut! Ca atare fostul guvernator i-a tratat cu milă, gândind că în curând adevărul și dreptatea va triumfa. Din păcate, pentru „generația neînfrântă” adevărul și dreptatea au sosit prea târziu. Rămâne în seama noastră, a generațiilor de urmași, să-i reabilităm și să cerem să li se facă dreptate. În fața întregii
lumi democratice!
Cu patru dube, demnitarii arestați într-o singură noapte au fost transportați la închisoarea Sighet. Acolo, regimul era deja unul de exterminare, dar după sosirea și încarcerarea demnitarilor, prin înaltă decizie de stat, regimul s-a înnăsprit și mai mult. Demnitarii au fost închiși singuri în celulă încât singurătatea să-i scoată din minți. Și la plimbare erau scoși tot câte unul. Închisoarea de la Sighet a fost aleasă pentru a deveni „mormantul” elitei românești pentru că cei veniti la putere pe tancurile rusești se temeau de un „seism” politic la Bucuresti. Așa că era mai bine ca demnitarii incomozi să fie aduși la capăt de țară, iar în eventualitatea unor probleme puteau fi usor „tranzitați” în țara vecină și prietenă, Big Brother-ul nostru. Chiar și cei care au supraviețuit detenției au murit curând după „eliberare” fiindcă bolile contactate în detenție erau incompatibile cu viața.
Vasile Ciolpan, directorul închisorii, absolvent a 3 clase primare devenit șef al elitei românești, a fost încurajat să înnăsprească la maximum condițiile de viață ale deținuților, iar el era mândru de excesul de zel depus pentru a da bine în ochii superiorilor. Faptul că 58 dintre cei 74 de demnitari adunați în noapte cu pricina au murit la Sighet, sunt dovada certă că Ciolpan și-a făcut datoria cu supra măsură:
„ Menționez că am fost ridicat de partid și educat în spirit revoluționar fără multă pregătire, am fost mândru de sarcina pe care mea încredințat guvernu și partidu, am căutat să fac totul ca să fie bine și să îndeplinesc sarcina dată, dar poate că nu am știut în suficientă măsură în anumite probleme, dar pot să arăt că nici ajutat suficient nam fost mai ales în problema deceselor. Ss lt. maj.V Ciolpan, Sighet, 4. 06.955.” este menționat într-o declarație a marelui comandant de la Sighet.
Supraviețuitorii au lăsat mărturii scrise asupra persecuțiilor fizice și psihice făcute asupra lor în închisoare, dar puține din acele mărturii au ajuns peste ani la cunoștința publicului cititor. Acele mărturii au fost ținute ascunse pe la rude și prieteni, în locuri greu accesibile unde s-au deteriorat din cauza umezelii și a tot felul de cauze naturale devenind ilizibile . De teama urmărilor ce s-ar fi putut abate asupra celor care le-au tăinuit, unele nu au fost niciodată făcute publice.
Înfriguraţi, înfometaţi, terorizaţi nu atât fizic cât psihic aveau de acceptat şi violenţele de limbaj, trivialităţile unor oameni lipsiţi de orice instrucţie, dar „şefi” ai unor foşti miniştri, academicieni, ofiţeri de rang superior, a episcopilor şi preoţilor aduşi acolo. Nu lipseau batjocurile şi umilinţele la care erau supuşi frecvent. Toate acestea trebuiau suportate, căci altfel urmau pedepsele din care des pomenită era „neagra”, celula fără fereastră, fără pat, cu apă pe jos. Un număr mai mare de zile petrecute la „neagra” însemna îmbolnăvirea sigură a celui pedepsit. Fiecare dintre memorialiştii universului concentraţionar au evocat cu groază perioadele lungi de izolare. „De la a pierde obişnuinţa vorbirii şi până la gravele dereglări ale sistemului nervos, sunt doar două din cel mai des amintitele urmări ale izolărilor.”(37)
Mărturiile memorialistice permit o prezentare a modului în care au fost obligaţi să-şi ducă viaţa în condiţiile penitenciare nume din cele mai ilustre ale istoriei moderne şi contemporane a României.
În închisoare Dumitru Burillianu s-a îmbolnăvit de cancer la stomac. Nici nu era greu să se îmbolnăvească având în vedere condițiile descrise, pe care personalul avea grijă să le înrăutățească și cu de la ei putere. În plus, la momentul arestării Dumitru Burillianu avea deja 72 de ani. Se înțelege că nu i s-a acordat nici-un tratament medical. Directorul închisorii a înștiințat conducerea Direcției Generale a Penitenciarelor despre decesul său prin următoarea formulă: „Raportăm că deținutul Burillianu Dumitru (zis Tilică) în vârstă de 77 ani a murit în seara zilei de 24 mai 1954 suferind de insuficiență circulatorie cardiacă. Susnumitul a avut ultimul domiciliu la Craiova”.(43)
Trupurile deținuților decedați erau transportate în timpul nopții cu o căruță, inițial în cimitirul orașului, iar din anul 1952 în Cimitirul Săracilor, situat la marginea Sighetului, și aruncate în gropi rămase, până azi, necunoscute. In cazul morții unui deținut din penitenciar, comandantul întocmea un simplu proces-verbal în dublu exemplar, fără ștampilă și număr de înregistrare, în care erau trecute numele și prenumele deținutului, data și cauza decesului ( cauză bineînțeles inventată). Aceste procese-verbale erau semnate de comandant, de medicul penitenciarului sau, în absența acestuia, de oficiantul sanitar, iar în câteva cazuri de ofițerul informativ al închisorii.
În aceeași închisoare Sighet au fost încarcerați în același timp cinci foști guvernatori ai Băncii Naționale a României: Constantin Angelescu, Dumitru Burillianu, Grigore Dimitrescu, Mihail Manoilescu și Constantin Tătăranu.
Soția lui Tilică, Elena Burillianu, a fost evacuată cu forța din casa sa din Craiova, Calea Severinului, 32 și trimisă cu domiciliu obligatoriu în Bărăgan, unde a murit în 1951 (34), adică la doar câteva luni după ce a fost abandonată sub cerul liber, într-un câmp cultivat cu mazăre și lăsată să se descurce cum o putea.Ce ar fi putut face o bătrână trecută de 70 de ani lăsată în voia sorții sub cerul liber, singură, înconjurată de străini, neobișnuită cu munca fizică?! Să moară!
Închisoarea de la Sighet a fost aleasă pentru a deveni „mormantul” elitei românești pentru că cei veniti la putere pe tancurile rusești se temeau de un „seism” politic la București.
Așa că era mai bine ca demnitarii incomozi să fie aduși la capăt de țară, iar în eventualitatea unor probleme puteau fi usor „tranzitați” în țara vecină și prietenă, Big Brother-ul nostru. Chiar și cei care au supraviețuit detenției au murit curând după „eliberare” fiindcă bolile contactate în detenție erau incompatibile cu viața.
Singura supraviețuitoare a familiei Burillianu, a fost Evelyne, fata lui Dumitru și a Elenei Burillianu. Ea s-a născut în 22 februarie 1909 și la instalarea regimului comunist era plecată cu soțul în străinătate.(35) Probabil în înțelegere cu familia, a decis să nu mai vină în România, după ce a constatat că viața îi este pusă în pericol. Dar a ținut permanent legătura cu ai ei, cât s-a putut. Reușise să rămână în Franța, la Marsilia, după căsătoria cu Mihai Pencovici, fost secretar de lagație la Bruxelles.
Foto: bnr.ro
Note
Vasile Istrățescu, „Dimitrie M. Burillianu, Ed. Prier, 2023, p. 1
Ileana Mateescu, Marcel Mateescu, Guvernatori mehedințeni ai Băncii Naționale a României, Ed. Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, București, 2024, p. 545
Arhivele Statului, filiala Mehedinți, fond Registrul Stării Civile, Turnu Severin, dosar 2/1878, p.11
4.Vasile Istrățescu, Dimitrie Burillianu, ed. Prier, Drobeta Turnu Severin,2023, p. 11
5. Ileana Roman, Tudor Rățoi, Excelențe Severinene, Ed. Prier, Dr. Tr. Severin, 1997, p. 79
6. Ibidem
7. Ibidem
8. Ionel Claudiu Dumitrescu, Marea criză economică din România și foamea de materii prime. în Historia. Ro
9. Cristian Păunescu, Marin Ștefan, Istoria civilizației bancare românești, în Magazin Istorin, nr.11/(344)/1995,anul XXIX, p. 65
10. https://ro.wikipedia.org/wiki/Vintilă Brătianu%C4%I._C._Brătianu
11. Ibidem
12. Raport Vintilă Brătianu asupra nevoii stabilizării monetare https://ro.wikipedia.org/wiki/Vintilă Brătianu
13. Ibidem
14. Ibidem
15. Cristian Păunescu, op. cit. p. 79
16. ibidem
bidem
18. V. Istrățescu, op. cit. p.43
19. Ziarul Dreptatea poporului/ 25 decembrie 1929
20. Sorin Sofel ziarul Reacțiunea în data de 12 aprilie 1931
21. Ibidem
22. Arhiva Episcopiei Severinului și Strehaiei
23. Mugur Isărescu, Conferință din 18 iunie 2018 cu tema „Patrimoniul Bancii Naționale a Romaniei”
24. Ileana Mateescu, op. cit.,p.594
25. Ovidiu Apostol, Monografia satului Vrata, p.26
26. Ibidem
27. Tudor Rățoi, op. cit., p.81
28. Arhivele Statului, filiala Mehedinți, Drobeta Turnu Severin, fond construcții obștești, dosar 2/ octombrie1920, p.11
29. Ileana Mateescu, op. cit. p.623
30. Notă informativă de la CNSAS din 4 iulie 1950. P.68-69
31. Andrea Dobeș, Ion Ciupea, Memoria închisorii Sighet, ed. Fundația Academia Civică, București, p 123
32. Ibidem
33. Tudor Rățoi, op. cit. p. 82
34. Romulus Rusan, coordonator, Cartea morților, Ed. Academia Civică, 200
35. V. Istrățescu, op. cit.p.87