Dimineaţă. Ca oricare alta. Mai deosebit, ca să o scot în evidenţă din punct de vedere literar, e o dimineaţă drăguţă de primăvară. Senin, linişte, soare generos.
Intenţionez să fac obişnuita plimbare matinală. Pensionarea mă îndeamnă să fiu util. Motivul e şi o mică listă de cumpărături. Pun în aplicare intenţia inițială şi cobor în lume, indiferent, ieşind din blocul gri cu pereţi betonaţi, plictisiţi de timp. Nici nu apuc să calc trei paşi pe aleea din faţa scării şi simt că ceva mă loveşte în plinul trăirilor mele. Timpul m-a cuprins în vibraţii venite din milioane de ani, de atunci de când Pământul mângâia petala clipei, pădurea picta vocea frunzelor, iar din munţii încărcaţi de zăpadă, ecoul îmi purta chiotul de copil. Râul din privirea mea plângea în diamantul lacrimei, eliberându-mă din cotidian. Eram prins într-un dulce vârtej, căutând să-mi răspund la misterioasa întrebare: ”Cine sunt eu?”. Căutările nesfârşite la atâtea întrebări intraseră în ancheta sufletului meu şi răscoleau fiecare celulă a vieţii din mine. Mâinile îmi erau paralizate peste raze de lumină şi bâjbâiau după un punct de sprijin. Un om m-a salutat şi i-am răspuns prin zâmbetul braţelor avide de căutări.
Ochii nu-i mai simţeam. Vârtejul ameţitor i-a plasat în cercuri concentrice multicolore pe sub tremurul pleoapelor. În ochi picura curcubeul.
Auzul era blocat în inimă şi nu era niciun semn că ar dori să plece. Ţinea ritmul respiraţiei tot mai intens. Din văzduh, un pescăruş dirija concertul.
În centrul euforiei, spontan apărută în mine, două imense sorburi ale nărilor trăgeau cu forţa dorului de viaţă, mireasma fericirii. Clipa intra în arhiva divinităţii. Gânduri hoinare se scăldau în bucuria unui privilegiu rar întâlnit: ”Ce e cu mine? De ce nu vreau să-mi revin? Şi Timpul, de ce nu pleacă?”.
Infinitul de-abia începea şi totuşi, răspunsurile gândului mă limpezeau încet-încet, scoțându-mă din starea mea ameţitoare, în acea dimineaţă drăguţă, ca oricare alta, emoţionant de simplu: ”Au înflorit salcâmii”.
Lică Barbu