Nu credem să existe vreun om care să nu-și fi dorit, la un moment dat, să facă o schimbare în viața lui.
Pentru unii, dorința a fost asemeni unei încolțiri de primăvară, au răsturnat pământul oricăror obstacole și prejudecăți și și-au împlinit chemarea lăuntrică.
Alții au nutrit-o în ascuns, i-au dat târcoale timid, până când puterea obișnuinței sau inerția, mult mai puternice, i-au învins. Sau, poate, n-au crezut cu adevărat în ea, fiindcă nimeni nu le-a vorbit despre lucruri pe care ei le-au simțit vag, ca o amintire îndepărtată, în sufletul lor.
Cel mai dificil atunci când vrei să faci o schimbare în viața ta este să-i determini pe ceilați, în special pe cei apropiați, să o accepte.
Chiar dacă această nu-i afectează cu nimic în fond, vor opune rezistență atâta timp cât nu vor înțelege ce anume s-a schimbat în atitudinea ta obișnuită față de lucrurile pe care vrei să le schimbi.
În cele mai dese cazuri, nici nu vor să înțeleagă, fiindcă nu sunt pregătiți să-și schimbe imaginea despre ei înșiși în raport cu ține și să accepte o nouă poziție.
Se pare că toți avem nevoie de ceva sau cineva care să depindă într-un fel sau altul de noi.
Citeam undeva că așa ajungem să ne folosim reciproc, pentru a ne satisface o nevoie interioară, care devine necesitate psihologică.
Nevoia psihologică creează nevoia de putere, iar puterea este folosită pentru obținerea de satisfacții la diferite nivele ale ființei noastre. Este și calea către conflict și suferință.
Și, dacă e posibil, schimbările ar trebui să se facă pe nesimțite, fiind în fiecare zi mai puțin din ceea ce erai și mai mult din ceea ce dorești să fii, făcând tot mai puțin din ceea ce nu vrei să mai faci și mai mult din ceea ce îți propui să faci.
Ceilalți nu vor mai fi bulversați de strigătul tău de reînnoire.
Poate că nu întâmplător ghioceii, cu grația și delicatețea lor, sunt considerați vestitorii primăverii.
Poate că nu fără importantă frunzele înmuguresc mai întâi. Poate că nu fără rost viață însăși este un proces lent de creștere și devenire. Toate schimbările prin care am trecut fără voia noastră ar trebui să ne învețe ceva despre esența și necesitatea schimbării.
Pentru că nimic din ceea ce suntem și nimic din ceea ce facem, spunem sau simțim nu este întâmplător.
În ultima vreme însă, sub imperiul consumismului și a culturii orientate către tineri, schimbarea – la toate nivelurile – schimbarea stilului de viață, a dietei, a mentalităților, a raporturilor cu ceilalți, a valorilor și a idealurilor – pare a fi câștigat bătălia de imagine și astăzi toată lumea pare a fi unanim de acord că dacă vrem să ne fie (mai) bine, trebuie să ne schimbăm.
Se pare că după revoluția de emancipare a anilor ’60, resimțită atât în plan social cât și individual, „the wind of change” bate din nou cu putere. Si asta chiar dacă, de dată această, schimbarea nu mai este atât o necesitate interioară de eliberare ideologică ci mai degrabă consecință presiunilor venite din domeniul economic și, în special, din zona serviciilor tot mai diversificate și mai orientate către consumatorul individual.
O oferta mai bogată te obligă să alegi și, implicit, te obligă să știi mai bine ceea ce îți dorești.
Ori, această prespune un efort de autocunoaștere. Cunoscându-te mai bine și comparând ceea ce ești cu ceea ce ai putea fi dacă ai apela la serviciile altora, atunci opțiunea pentru schimbare nu poate fi decât deosebit de tentantă.
Schimbarea de atitudine este sinonimă cu adaptarea și flexibilitatea sau cu inconsecvența și nestatornicia, ea fiind esența dinamizatoare a lumii de azi sau ca un păcat al ei.
Dar despre schimbare se poate vorbi și în alte feluri: consecințe ale schimbării țării în cazul nostru, a mentalități, a adaptării.
Cum o schimbare a structurii si tematicii ar fi necesară și în publicația noastră!
Și asta poate fi o provocare și o invitație la o comunicare scrisă cu cititorii noștri.
Dumitru Puiu Popescu
„Observatorul”, Toronto