◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro19.04.2024

De la „Vioara lui Ingres”,
la literatura autentică. Mărturii literare de peste Ocean – Marian Nencescu în dialog cu Veronica Pavel Lerner

Expresia „Vioara lui Ingres/Violon d`Ingres”, ce indică o pasiune exagerată, o obsesie chiar, situată în altă sferă de preocupări decât profesia sau domeniul de activitate curentă al unei persoane, a intrat în limbajul comun, figurând inclusiv în Dicționarul Les 1001 expressions preferées des Français, al lui Georges Planelles, cu explicația: „une activité a laquelle on aime se consacrer en dehors de sa profession”, cu alte cuvinte o pasiune, mai degrabă, pentru timpul liber, decât o preocupare constantă și rigurosă. În esență, a se dedica cu pasiunea „Viorii lui Ingres” unui domeniu diferit de profesia de bază, fie literatură, muzică etc, nu este nicidecum un lucru simplu, cu atât mai puțin lipsit de valoare. Expresia este, dacă vrem, o metaforă ce definește pasiunea pură, lipsită de orice substrat material sau social creator.

Un exemplu de literatură practicată cu consecvența „Viorii lui Ingres”, dar cu mijloacele scriitorului profesionist, ne oferă și poeta, eseista și memorialista româno-canadiană Veronica Pavel Lerner (n. 1944, București), un debutant întârziat, am spune (la vârsta de 56 de ani, în cazul de față), un caz particular de auto/exigență excesivă. Veronica Pavel Lerner își poartă cu o seninătate extremă „povara” talentului, fiind parcă destinată – prin naștere, prin mediul în care a trăit și s-a format ca scriitor și ca om (în mijlocul unei familii ilustre de intelectuali bucureșteni) – unei cariere literare fulgerătoare, survenită după o altă carieră, la fel de reușită, de data asta în sfera științelor exacte, mai exact în chimie, construită într-una din țările cele mai concurențiale din lume, Canada.

Metaforic vorbind, scriitoarea este un „ambidextru” al talentului, literatura fiind, în acest caz, o „redescoperire”, dacă nu chiar o confirmare a adevăratei sale vocații, asta după ce, în copilărie și adolescență, s-a lăsat sedusă de muzică, o pasiune încă nestinsă, consumată azi mai degrabă în calitate de meloman și de comentator muzical. Locuind în Mississuga, Ontario, Veronica Pavel Lerner este membră a UZPR, dar și a Asociației Canadiene a Scriitorilor Români (ACSR), a Cenaclului Eminescu, din Montreal și a Cenacului Nicăpetre de pe lângă „Observatorul” din Toronto, condus de Dumitru P. Popescu, a MWG (Mississauga Writers Group) și colaborator la publicațiile (selectiv): Observatorul din Toronto, Itaca, din Dublin, Vatra Veche, de la Târgu Mureș, RexPublica, din Ploiești, Leviathan, Astralis și LaPunkt, din București. Este, în același timp, și membră a Comitetului de redacție al revistei româno-canadiene Repere Literare, ce apare la Montreal, Quebec (redactor-șef, Leonard I. Voicu).

Cel mai recent volum al său, Frumosului deschisă poartă (Ed. Vatra Veche, 2023), continuă tematic volumele anterioare (selectiv: Gânduri printre rânduri, Ed. Arhaeus, București, 2001, Binecuvântatul prezent, Ed. Pallas, Focșani, 2006, și Neterminatele secunde, Ed. Vatra Veche, Tg. Mureș, 2020), poeziile, grupate pe patru cicluri, abordând teme precum starea și condiția poeziei, introspecția în zona sufletească, asociată cu secvențe de memorie afectivă, portrete familiale și „peisaje” interioare, flori, frunze, anotimpuri, totul învăluit într-o delicată și imponderală stare de timiditate afectivă. La fel cum Muzica nu poate fi explicată, nici poezia Veronicăi Pavel Lerner nu poate fi concentrată într-o singură expresie lirică. Poezia sa e fluidă, gingașă, plutește și seduce. Există și un avantaj al scrierii monocorde: poezia ține loc, simultan, de „jurnal intim”, de biografie (fictivă, evident) și de cheie a relațiilor sociale. Artista se legitimează prin propria poezie. Veronica Pavel Lerner poartă România în suflet, așa cum Nicu Steinhard și-a păstrat neclintită credința care l-a mântuit. Iar interviul de față, mărturie a unei legături de suflet cu țara din care a plecat și cu scriitorii ei, este încă o treaptă a „desăvârșirii” spre care aspiră Veronica Pavel Lerner.

Pentru început, și ca să spargem gheața convenției sociale, vă rog să ne spuneți de ce ați ales acest nume literar, compus?

– Pe mine mă cheamă Maria-Veronica Lerner, iar Pavel e numele de fată, cel al familiei din care provin. În Quebec, unde am stat la Montreal 15 ani, femeile poartă numele de fată, deci acolo eram Maria-Veronica Pavel Lerner, căci era adăugat și numele de căsătorie. Prea lung! L-am scurtat. Acasă mi se spunea Veronica, deci primele cărți din România le-am semnat simplu Veronica Lerner, dar mai târziu, gândind că poate ajung să public în Quebec, am preluat și numele Pavel.

Veniți dintr-o familie cu tradiții literare și artistice, mama dumneavoastră, regretatul critic de artă Amelia Pavel, fiind binecunoscută în mediile artistice bucureștene, iar fratele dumneavoastră, Toma Pavel, este un exeget al literaturii comparate, profesor la Universitatea din Chicago. Aceste precedente culturale v-au deschis calea spre literatură sau, din contră, v-au făcut să fiți și mai exigentă cu propria dumneavoastră vocație?

– N-am avut niciodată vreo „intenție” literară. Dimpotrivă, când eram elevă nu eram bună la compuneri, nu eram în stare să respect planul dat de profesoară. În clasa a 8-a, cred, am avut o teză la Română despre Alecsandri. Și, cu toate că știam, în teorie, cam ce trebuia să scriu, pur și simplu n-am putut. Am scris ceva imaginat pe loc, cum că m-aș fi întâlnit cu poetul și aș fi discutat despre pastelurile lui. Mă așteptam să iau nota minimă. Spre marea mea mirare, profesoara, când ne-a adus tezele, mi-a spus că era cea mai frumoasă teză din toate cele trei clase paralele și m-a pus s-o citesc cu voce tare în fața clasei noastre. Am fost foarte nedumerită.

Din cărțile dumneavoastră de memorialistică, publicate în ultimii ani, reiese că erați oarecum familiarizată cu lumea literară bucureșteană. Ați regăsit, chiar și parțial, același climat de convivialitate elevată la venirea dumneavoastră în Canada, acum mai bine de trei decenii?

– Eram familiarizată, aș spune, cu lumea culturală bucureșteană, nu numai cu lumea literară, pentru că am avut ocazia să întâlnesc personalități în vacanțele cu mama la casele de creație din Sinaia și Bran, unde veneau muzicieni, regizori, actori, pictori, scriitori, iar eu dialogam în mod natural cu ei. Mai târziu, i-am cunoscut pe prietenii literari ai fratelui meu, Toma. Veneau la el în vizită, eu nu participam la discuții, dar eram acolo. Așa i-am întâlnit pe Ion Negoițescu, Nicolae Balotă, Mihai Zamfir și alții.

Să ne întoarcem puțin la ceea ce ați lăsat acasă. Având în vedere contextul politic din acei ani și situația din România socialistă, ați bănuit, la plecare, că nu vă veți mai re/întâlni poate niciodată cu unele din persoanele care vă erau foarte dragi? Concret, bănuiați că nu îl veți mai re/vedea pe prietenul dumneavoastră apropiat, Nicu Steinhardt?

– Plecarea din țară a fost dureroasă și hotărâtă, în principal, pentru viitorul fiului nostru, care avea patru ani. Condițiile de viață erau grele: liftul blocului se defectase la cutremurul din ‘77, nu se reparase, iar eu, cu respirația grea, abia puteam urca etajele pe jos, copilul avusese o gripă și nu se găseau antibiotice, apa trebuia cărată de jos, deci, când fratele mi-a propus sponsorizarea ca să vin în Canada – el era la Montreal – am acceptat. Am depus cererea în mai 1981, am primit pașaportul în noiembrie, am plecat spre Montreal – unde erau minus 20 de grade – pe 20 ianuarie 1982. Nu m-am gândit nicio clipă, atunci, că vor fi și despărțiri definitive, traumatismul prin care am trecut m-a forțat să mă concentrez pe ce se întâmpla pe moment și eram cu ochii pe copil, care se despărțea de bunicul lui (tatăl meu) și care nu înțelegea exact ce se întâmpla. Odată ajunși, el a crezut că noi, părinții ne vom întoarce acasă, iar pe el îl vom lăsa la fratele meu, Toma. Cu greu și-a revenit din acest șoc.

Despre emigrație, aproape fiecare om are povestea lui. Nu există experiențe și sentimente similare. Cum v-ați acomodat cu oamenii, cu societatea, cu clima din această țară cât un continent?

– În primele mele cărți am descris emigrația: traversarea oceanului cu avionul durează șapte ore, traversarea personalității ia șapte ani. A trebuit, conștient, să mă nasc a doua oară. Copilul cunoaște mediul înconjurător prin cele cinci simțuri, drept care m-am expus – voit – noii lumi, am văzut, simțit, mirosit, atins copacii, florile, gardurile noii lumi, totul complet diferit de ce știusem din România!

Când și în ce condiții v-ați re/apropiat de fenomenul literar românesc? Ce sau cine anume a retrezit în conștiința dumneavoastră această chemare tainică?

– Interesantă întrebare! Mai ales pentru că, în primii șapte ani de adaptare, citeam în franceză, în metrou, în drum spre serviciu, cărțile ce fuseseră interzise în România. Aveam deja 38 de ani și citeam Gulagul și jurnalele deținuților din Siberia din epoca stalinistă. Interesul pentru fenomenul literar românesc a venit la sfârșitul anilor ‘90, odată cu apariția revistelor literare românești pe Internet. Mai târziu, când am fost recunoscută în Canada ca valoare în domeniul chimiei – după multă muncă, pe atunci femeile erau numai secretare sau surori medicale, rar oameni de știință! – am început să-i cer prietenei mele din București cărți, eram informată din revistele online despre noile apariții. Iar Toma era prieten cu Matei Călinescu, profesor în Statele Unite, care venea vara în România, mă întâlneam cu el și cu Mihai Zamfir, îmi cumpăram cărțile lor, dar și multe altele. Prima vizită în România am făcut-o în 1992, la zece ani după plecare. Ce emoție, ce regăsire! Cred însă că singura mea chemare „tainică” e însăși limba română, pe care n-am părăsit-o niciodată, iar scrisul a venit natural, din dorința de a povesti.

Ați ținut în toți acești ani legătura cu lumea literară de la București sau de oriunde din lume, unde se scrie și se gândește românește? Mai concret, cum se vede viața literară de la noi, privită de peste Ocean?

– Viața literară românească e foarte bogată, dar, Canada fiind bilingvă, am avut de aici acces și la viața literară din Franța, mai apropiată de stilul european decât de cea din America de Nord. Urmăream pe TV5 emisiunile lui Bernard Pivot, preluate acum și de alții. Prin Facebook am acces la multiple manifestări literare din România. E de unde alege… dar câte vieți are omul? 

 Ce anume v-a apropiat și ce v-a ținut departe atâția ani de scris, de reviste și de scriitori?

– Am „alunecat” în scris fără să-mi dau seama. Scriam scrisori, în România, poeților sau actorilor care mă impresionau, iar din Canada scriam scrisori părinților. Mama a fost cea care a luat inițiativa, prin 1998, de a merge la o editură – care acuma nu mai există – cu scrisorile mele și a semnat pentru mine un contract. Nu știam că era literatură…

Cum i-ați cunoscut și i-ați contactat pe editorii din țară ai cărților dumneavoastră? Ați mers pe intuiție, pe informații sau pe șansă? Ați găsit până la urmă ce așteptați sau sperați de la acești parteneri literari?

– N-am avut niciodată ideea de a publica, am fost împinsă de alții. Prima editură, Arhaeus, care nu mai există, a fost cea la care se dusese mama, acolo au apărut primele două cărți, la sfârșitul anilor ‘90. Apoi, o poetă din România, citind poeziile mele, s-a dus cu ele în 2006 la Editura Pallas, a unui poet din Focșani, care, din păcate, a decedat imediat. Între anii 2015-2023, domnul Băciuț a fost cel care mi-a propus publicarea cărților de poezie și culegeri de articole la Editura Vatra Veche pe care o conduce. Prima carte de proză scurtă cu ilustrații a apărut în 2019 la Editura Coresi, despre care auzise prietena mea Adelaida Mateescu, graficiană din România. Zilele acestea, în 2024, apare la Editura Leviathan al doilea volum de proză scurtă, cu ilustrații tot de doamna Mateescu.

Trăiți conectată la fenomenul literar global, aș zice. Cu toate acestea, scrieți preponderent în limba română, deși aveți precedente literare și în limbile din țara de adopție. Alegerea românei, ca limbă literară este un aspect deliberat sau o comoditate pentru dumneavoastră?

– Când am vizitat România, în 2009, în autobuzul în care discutam cu prietena mea, cineva m-a întrebat dacă vin din străinătate. Am spus da și, mirată, am întrebat dacă se simte un accent străin în graiul meu. La care doamna respectivă, mai în vârstă, mi-a spus: „Nici gând, aveți un accent românesc autentic. M-a mirat puritatea limbii pe care o folosiți, nepoluată de expresiile noi care au apărut acum”. Limba română nu este nici alegere, nici comoditate, este pur și simplu „țara” în care trăiesc, gândesc, iubesc, visez. Rapoartele științifice le făceam în engleză și franceză, dar, în rest, scrisul în limba română, mi-e instinct primar!

Care este publicul căruia vă adresați cu prioritate? Aveți în vedere, atunci când scrieți, un anume profil al cititorului (sau chiar al criticului) favorit?

– Grozavă întrebare! Îmi place, pentru că, atunci când scrii, te adresezi cuiva. Pe această temă am avut discuții cu unii care scriu „pentru ei”. Cum însă mie-mi place să scriu scrisori – și de fapt toate articolele și povestirile mele sunt un fel de scrisori – eu mă adresez cuiva! La critici nu m-am gândit niciodată, la cititori da! Și chiar dacă am un singur cititor, redactorul revistei la care trimit, tot sunt fericită!

Care este genul literar care vă vine mai degrabă la îndemână? Personal, în calitate de critic, aș crede că poezia vi se potrivește mai mult, dar s-ar putea să fiu surprins și de un eventual răspuns diferit. Să mai urmeze, pe viitor, și alte surprize?

– Aici ați atins un punct foarte sensibil, poate chiar dureros. Scriu povestioare cu umor pentru că îmi place să observ și să semnalez amănuntele nostime, care-mi ies în cale. Umorul este, zic eu, un ingredient indispensabil vieții. Totuși, în străfundul sufletului meu, cred că orice om care gândește dincolo de cotidian e conștient de tragedia condiției umane. De acolo, din străfundurile mele, răzbate poezia. Mulți spun că poezia mea e prea tristă. Dar cum poate cineva să sară într-un picior de veselie într-o poezie care vine din durerile enigmelor existențiale? Da, sunt un om care iubește umorul și îl practică, dar poezia e altceva, e tragedia timpului finit, e imensitatea de neatins, e rugăciunea nerostită. Râd ușor, dar și plâng ușor.

Colaborați la numeroase publicații românești, din țară și din străinătate, unele cu profiluri și chiar cu politici culturale diferite. Ce anume vă atrage la o revistă, atunci când vă decideți să trimiteți un text nou spre publicare?

– Da, colaborez la multe reviste, la unele particip cu eseuri (Itaca), la altele cu „Note de lectură” (Leviathan), la unele cu memorialistică (RexPubica), la unele cu proză scurtă umoristică, sau articole despre cărți, ori concerte (LaPunkt), la Vatra Veche am avut cicluri din care au ieșit, apoi, cărți. Mă atrage calitatea unei reviste în conținut și prezentare, dar și capacitatea redacției de a selecta materialele, condiție esențială!

Am precizat de la început că sunteți membră a Asociației Canadiene a Scriitorilor Români. În măsura în care sunteți familiarizată cu acest fenomen, al literaturii românești transfrontaliere, vă rog, pentru publicul de la București, să ne spuneți care este condiția și statutul scriitorului român din Canada? Este scrisul în limba română o alternativă la fenomenul literar global, la care asistăm cu toții?

– Interesant! Aceeași întrebare mi-a pus-o și domnul Băciuț în cadrul dialogului din cartea „Nicolae Băciuț în dialog cu Veronica Pavel Lerner – Oameni – Repere – Mărturii” (Ed. Vatra veche 2018). Acolo am explicat fenomenul. Sunt câțiva scriitori profesioniști de limbă română în Canada, activi în lumea literară din România, cum ar fi, de exemplu, Călin Andrei Mihăilescu, membru USR, dar și alții. Marea majoritate a scriitorilor români din Canada colaborează la reviste în limba română. Canada este o țară imensă, ACSR face eforturi de a ține legătura cu membrii ei de pe tot întinsul țării, dar lucrul e greu, țara se întinde pe trei fusuri orare, chiar și prin Zoom apar dificultăți de coordonare și participare. Cenaclul Eminescu din Montreal, condus de scriitorul Leonard I. Voicu, președintele ACSR, organizează teleconferințe lunare pentru scriitorii și din alte regiuni, dar este greu ca cei din Vestul Canadei, la 2 sau 3 ore decalaj orar, să participe. Poate că vor apărea și organizații locale. Cât despre scrisul în limba română, pentru unii este o alegere, pentru alții o comoditate, pentru unii, poate, o inerție, dar pentru cei mai mulți este, cred, fidelitatea și dragostea pentru limba maternă, pe de o parte, iar pe da alta bucuria de a fi împreună cu cititorii din țara în care s-au născut, România.

În încheiere, aș îndrăzni să vă cer, dacă nu o favoare, măcar o exclusivitate literară. Se știe că ați descris în numeroase texte memorialistice și publicistice relația dumneavoastră cu Nicu Steindardt. Există ceva care nu ați comunicat până acum și care ar putea constitui o premieră pentru cititorii Revistei „Astralis”, care va găzdui acest interviu?

– Ce interesantă întrebare! Mi-am pus-o și eu. Amintirile mele despre Nicu evoluează. Ceea ce țin minte am scris deja, dar citind și recitind scrisorile, eseurile sau cronicile lui, îmi revin în memorie momente pe care le uitasem. Pentru moment, nu știu dacă voi avea sau nu ceva în plus de povestit, dar, dacă mai apare o scânteie, o voi semnala.

2 comentarii pentru “De la „Vioara lui Ingres”,
la literatura autentică. Mărturii literare de peste Ocean – Marian Nencescu în dialog cu Veronica Pavel Lerner

  1. Este un interviu interesant despre Veronica si
    emotionant in aceeasi masura. Iubesc textele ei umoristice iar poezia creata de Veronica este intr-adevar o ” rugaciune nerostita”,un strigat al unei pasari,zbor uneori frant dar reluat cu o forta remarcabila. Felicitari domnule Nencescu iar Veronicai ii doresc multa energie in ceea ce va crea si de acum inainte.

  2. Este un interviu interesant despre Veronica si
    emotionant in aceeasi masura. Iubesc textele ei umoristice iar poezia creata de Veronica este intr-adevar o ” rugaciune nerostita”,un strigat al unei pasari,zbor uneori frant dar reluat cu o forta remarcabila. Felicitari domnule Nencescu iar Veronicai ii doresc multa energie in ceea ce va crea si de acum inainte.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *