Preşedintele comunist V. Voronin are o „calitate”: ori de câte ori deschide gura – spune prostii.
Sau minciuni.
Relativ nu demult domnia-sa a afirmat la un post privat de televiziune că războiul de la Nistru a fost declanşat de România.
Ştie toată lumea, şi acest lucru l-a recunoscut şi Federaţia Rusă, prin gura ex-preşedintelui Dumei de Stat, Ghennadi Selezniov, că războiul de la Nistru a fost declanşat de Statul-Major al Armatei a 14-a, pentru „a împiedica unirea Republicii Moldova cu România”.
Iar scenariul acelei conflagraţii a fost elaborat la Ministerul de Interne al Federaţiei Ruse de către „un grup de experţi” din care făcea parte şi consilierul acestui Minister din acea perioadă – generalul sovietic Vladimir Voronin.
Anume dânsul – fost ministru în guvernul de la Chişinău şi originar din Transnistria – era considerat specialistul principal în subiectul „Republica Moldova şi Transnistria”.
Se ştie că operaţiunile de separare a „enclavei” de dincoace de Nistru au fost iniţiate de către ministerele de forţă ale Federaţiei Ruse.
Cu V. Voronin s-a consultat în 1990 generalul Şatalin, prim-adjunct al ministrului de Interne al URSS, atunci când a sosit la Chişinău şi la Tiraspol cu circa 30 de ofiţeri ruşi, care au pus bazele acestei republici secesioniste.
Cu domnia-sa s-a consultat generalul Graciov în 1992, când a dat ordin Armatei a 14-a să atace Tighina şi poziţiile recruţilor moldoveni.
Cu el se sfătuia pe atunci Smirnov, Voronin, într-un fel, fiind consilier al acelui criminal.
Arhivele viitorului vor descoperi de câte ori s-a deplasat în acea perioadă V. Voronin la Tiraspol şi la cancelariile Armatei a 14-a.
Iar acum vina sa de a fi conspirat contra statului independent Republica Moldova (împotriva independenţei căruia a luptat deschis, numind la o plenară a partidului său actul creării statului, al cărui preşedinte a ajuns nemeritat, „ciornâi avgust 1991-go goda” – „acel august nefast al anului 1991”) o pune în cârcă României.
Ruşine să-i fie!
Voronin visa pe atunci când era un simplu pensionar al Federaţiei Ruse (la a cărei cetăţenie a renunţat abia după ce a devenit preşedinte al Republicii Moldova, generalul acceptând cetăţenia acestui stat doar în ianuarie 1997, după ce participase, încălcând legislaţia, la alegerile prezidenţiale din 1996) să devină dânsul preşedinte al republicii separatiste de la Tiraspol, pe care şi-o crea într-un fel pentru sine.
Dar Moscova n-a avut încredere în el şi a contat mai mult pe Smirnov.
Această opţiune l-a marcat.
De aici vin toate complexele sale.
În martie 1992, când a început atacul Noului Imperiu Rus asupra Republicii Moldova, aceasta din urmă nu dispunea de o armată proprie.
Generalul Ion Costaş este transferat în pripă de la Ministerul de Interne la cel al Apărării, care nu avea la acea oră niciun… soldat.
Ion Costaş şi Mircea Snegur au cerut de urgenţă ajutor militar de la SUA, care prin secretarul de stat James Baker a trimis Republicii Moldova un lot important de… fructe deshidratate şi medicamente ce fuseseră destinate frontului din Irak. Atât.
Războiul era în toi şi recruţii erau trimişi la Nistru cu… mâinile goale.
Conducerea republicii a încercat să cumpere armament de la Federaţia Rusă pentru a se apăra de… Federaţia Rusă.
Dar Federaţia Rusă a trata-o cu refuz, căci tocmai atunci ea era preocupată să-i înarmeze pe separatişti, cărora le repartizase încă în iarna anului 1991 peste 10.000 de automate Kalaşnikov şi diversă tehnică militară din depozitele de la Cobasna.
Şi-atunci Chişinăul a procurat un lot de pistoale-mitralieră şi ceva tehnică militară, nu din cea mai performantă, de la Armata Română. E unica „urmă” românească în acel război.
Guvernul nostru ar fi putut cumpăra armamentul de care avea nevoie de la orice stat din lume.
Ce trebuia să facă?! Să-l lase pe Smirnov să intre în Chişinău cu tancurile lui Lebed, aşa cum ameninţase că o va face?!
Nu Republica Moldova a „năvălit” asupra Transnistriei paşnice, cum afirmă Smirnov, ci forţele separatiste au atacat şi au expulzat instituţiile statului şi pe reprezentanţii Republicii Moldova din propriul ei teritoriu.
Atunci Snegur, Costaş, miile de poliţişti şi voluntari şi-au făcut datoria.
Pentru că dacă nu era poziţia lor fermă, în câteva zile cazacii şi bandiţii smirnovişti ar fi ocupat Chişinăul şi ar fi făcut aici o baie de sânge.
Cine cunoaşte azi faptul că la 20 iunie 1992 aviaţia Armatei a 14-a intenţiona să bombardeze Chişinăul?!
O telefonistă interceptase o convorbire telefonică a unui colonel al acestei armate, care-i spusese unei surori a lui să părăsească de urgenţă Chişinăul, pentru că în seara aceleiaşi zile „oraşul va fi bombardat”.
A venit cu soţul ei la redacţie, unde mi-a vorbit de cele pe care le ascultase întâmplător. M-am deplasat de urgenţă la preşedintele M. Snegur, care l-a convocat pe generalul Ion Costaş, ca acesta să pună în alertă trupele de apărare antiaeriană…
Erau zile cu adevărat dramatice, şi totul era posibil.
Dacă atunci tancurile Armatei a 14-a n-ar fi fost oprite pe podul de la Tighina, acestea ar fi ajuns la Chişinău, unde ortacii lui Klimenko şi alţi derbedei ca el le-ar fi întâmpinat cu buchete de flori.
Faptul că acest lucru nu s-a întâmplat li-l datorăm primelor detaşamente de militari şi voluntari comandate de generalul Ion Costaş.
În loc să le mulţumească, preşedintele Voronin îi înjură.
Deoarece calculele lui de atunci erau altele.
Ele coincid cu cele de azi: îngenuncherea acestei aşchii de popor şi transformarea Republicii Moldova într-o enclavă a Federaţiei Ruse.
Acum Voronin nădăjduieşte să ajungă şi preşedinte al republicii separatiste de la Corjova, cu preţul sacrificării Republicii Moldova.
Acordul pe care vrea să-l încheie cu cel pe care-l numea relativ nu demult „criminalul mafiot Igor Smirnov” nu e unul de integrare a Transnistriei în Republica Moldova, ci unul „de prietenie şi bună vecinătate” dintre „două subiecte egale în drepturi”.
Ca dintre Polonia şi Mozambic.
Sau ca unul dintre Republica Moldova şi Malaysia.
Presa moscovită scria după întâlnirea lui Smirnov cu Voronin de la 11 aprilie 2008: „Rossii nujna vsea Moldavia, a ne tolko Pridnestrovie” („Rusia are nevoie de întreaga Moldovă, şi nu doar de Transnistria” – vezi site-ul „Vlasti net” din 28.04.2008) ş.a.
Fiţi atenţi totuşi, domnilor: să nu vă înecaţi cu o halcă prea mare, chiar dacă pofta vine mâncând.
Acordul pe care intenţionează să-l semneze Voronin stipulează statutul Republicii Moldova în componenţa republicuţei „moldoveneşti” (!) transnistriene, şi nicidecum invers.
După ce, în 1992, nu că n-a putut opri un război contra propriei ţări, ci, dimpotrivă, a înlesnit declanşarea acestuia, în 2008 generalul de miliţie V.Voronin împreună cu alte forţe diabolice mai pun la cale o cruciadă: contra propriului popor, pe care intenţionează să-l scoată din istorie odată pentru totdeauna.
Reuşi-vor oare?!
Nicolae DABIJA
15 mai 2008