Sub umbra partizanatului evident, cuvintele sărăcesc de sens. Frazele devin tulburătoare alcătuiri menite să încurce orice tendință de ancorare întru firesc. Ideile au chipul pocit și tendința supărătoare de a dezvolta rotiri pe loc și volte, punând bazele unor nefolositoare, dar ample construcții sofistice, potrivite eternei reînturnări către nimic. Iar concluziile sunt întotdeauna potrivite formei, potrivnice fondului, ca niște mingi ovale trimise la vinclu de componenții echipei secunde a niciodată tinerelor veșnice speranțe. Nimic mai simplu.
Mi-a plăcut întotdeauna să culeg principii coerente, potrivite felului meu de a fi, din curente diferite, din gândiri adesea divergente, am iubit întotdeauna sensurile bogate, profunde, și am disprețuit șubredele construcții menite să convingă, nu să exprime adevăruri, conform uzanțelor propagandistice. Mă distrez, uneori, gândindu-mă că adopt, în multe privințe, liber-schimbismul creionat ironic de Caragiale, dar îmi continui drumul printre idei, într-un exercițiu cultural, nu de altă natură, procedând „așa cum fac albinele; acelea nici nu se duc fără nicio alegere la toate florile, nici nu încearcă să aducă tot ce găsesc în florile peste care se așază, ci iau cât le trebuie pentru lucrul lor, iar restul îl lasă cu plăcere. Noi, dacă suntem înțelepți, să luăm din cărți cât ni se potrivește nouă și cât se înrudește cu adevărul, iar restul să-l lăsăm” (Sfântul Vasile cel Mare, Omilia XXII-a către tineri).
Nu este deloc ușor să descoperi, printre vorbe, adesea teribil de multe, adevărul. După cum nu este nici extrem de greu să depistezi impostura într-un torent de fraze meșteșugite. Totul e să deții un bun început al educației intelectuale și repere solide morale, pentru a nu te trezi atras de cuvinte – turnate în forme improvizate și imitând principii covârșitoare –, nu de idei. Am văzut persoane care, studiind cu zâmbet critic anumite curente ale gândirii contemporane, au rămas captive ale unor intenționate sofisme, bine puse la punct. După cum am văzut persoane care, studiind anumite idei și pornind din start cu tendința de a demonstra lipsa de validitate a construcțiilor logice, au încheiat periplul ideatic printr-o concluzie greu argumentabilă, de tipul: „Nu este așa, știu eu mai bine”.
Cred că dezvoltarea noastră intelectuală și sufletească își are rădăcinile adânc înfipte în perioada copilăriei, când măcar unul dintre mulții profesori a izbutit să își pună amprenta asupra devenirii noastre, împlinindu-și menirea călăuzitoare. Apoi, la vremea cuvenită, altul și alții ca el ne-au deprins cu tainele gândirii profunde și căutării neobosite printre litere, cuvinte, fraze… Suntem noi înșine datorită lor, în mare parte, iar înțelesurile deslușite de ei, atunci, rămân la acel nivel fantastic al postulatului „magister dixit”, imparabil, incomparabil, intangibil. De acolo a pornit totul și, de-a lungul timpului, acolo se întoarce totul, spre validare. Nimic nu poate fi asemenea primei idei aprofundate, cu muchiile rotunjite sub supravegherea acelui profesor, care ne-a determinat parcursul ulterior.
De aceea, astăzi, când văd cum izvorăsc, din obscure tendințe propagandistice, otrăvuri – întâi discrete, apoi tot mai vădite – la adresa cadrelor didactice, mă întreb ce interes ar putea exista în arătarea cu degetul, până la dezabuzare ori lehamite generală, nu a unei tagme sociale, ci a unei categorii de persoane destinate să planteze gânduri, să răsădească vise, să croiască drumuri prin stâncă și îndemnuri de zbor printre nori întunecați, către lumină.
Desigur, există variabile pe care nu le vom explora acum, ca lipsa de vocație a unor profesori – firească, întrucâtva, deoarece în orice domeniu se pot rătăci oameni care și-au interpretat greșit chemarea. Sau lipsa de interes a unor elevi – normală, din păcate, întrucât cunoștințele din școală sunt așezate, adesea cu greu, peste zestrea celor șapte ani de acasă. Ori chiar motivele nu chiar nevinovate ale detractorilor dotați cu muniție de război – lucru, cumva, natural, pentru că în fiecare generație au existat, dintotdeauna, premianți, școlari medii și repetenți, iar cei din urmă au fost, adesea, mânioși pe dascăli, nu pe delăsarea proprie…
Însă, dincolo de toate, i-aș îndemna pe cei angajați în lupta de gherilă împotriva cadrelor didactice să își imagineze că, inclusiv „datorită” lor, fenomenul înregistrat astăzi doar sporadic în România, dar frecvent întâlnit în alte țări, se va adânci ireversibil: descurajați de opinii contondente, de veniturile mici și de condițiile nefirești, oamenii cu vocație vor evita să mai predea, lăsând scaunele de la catedră goale sau ocupate, într-un agonizant interimat, de foștii elevi… sub medie.
Sunt lucruri care, în vâltoarea gâlcevilor cotidiene, par improbabile – spre imposibile –, dar sărăcirea vorbelor de sens și încâlcirea conceptelor sunt cauzate de seceta noțiunilor, dispariția fără cale de întoarcere a înțelesurilor firești, urmate de întunecarea zărilor intelectuale, morale ș.a. până dincolo de posibilitatea vindecării unei generații. Astfel se ajunge pe acel tărâm al partizanatului fără rost și fără ieșire, unde cuvintele alcătuiesc doar răsunătoare tăceri.
pr. Alexandru Pripon