◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro29.03.2024

Răscolind portretul „omului recent”. „Revelație și cunoaștere”, de Ioan Jude

Încă o carte dintr-un imens bibliografic al lui Ioan Jude ne face să fim oameni ai speranței; într-un drum spre Emaus. Căci, semințele sunt din nou aruncate în pământ, cum se exprima un personaj din romanul Adio, Arizona! a lui Romulus Guga, al cărui final îl cităm: „Pentru că mi-e dor, merg. Pentru că sper, merg. Pentru că vreau să trăiesc, cred. Pentru că n-aș vrea să-mi fie niciodată rușine de mine, mă rostesc.”

Ioan Jude se rostește, și prin această nouă carte a Divinității, esențial, răscolind portretul omului recent, cel înrobit, însingurat și confuz, îndepărtat de sine însuși, depresiv, lipsit de sentimentul autentic al transcendenței, departe de esența vieții creștine, iubirea (ca „plinire a Legii”), în ultimă instanță, nefericit, întrupându-se în „aramă sunătoare și chimval zăngănitor”.  Dar, nu era vidului, cu tot paradisul ei în destrămare, este axa  preponderentă de cercetare (și creație !) a autorului, ci nevoia de salvare a omului recent, redefinind conceptele de religie, spiritualitate, viață și univers, prin armonizarea, ca într-o partitură simfonică, a  credinței și rațiunii, înspre o nouă umanitate. De acest orizont ( îl invoca și Dumitru Constantin Dulcan în cărțile sale) ne putem apropia sau îl putem atinge prin cunoașterea Divinității și aflarea, prin PARTICIPARE, a culmilor vieții duhovnicești ca cele mai înalte forme ale libertății noastre spirituale. Spre a le trăi,  desigur, vom descoperi mai întâi temeliile îndumnezeirii, „împărtășirea de sfințenia Lui” (Evrei, 12,10), primirea și dăruirea întregului, a valului, nu a picăturii. Olivier Clement mărturisea că Dumnezeu se dăruiește în funcție de setea oamenilor, unora „care nu pot bea mai mult” dăruindu-le o picătură,  dar vrea să dăruiască oamenilor valuri întregi, pentru ca la rândul lor „să poată adăpa lumea”. În această idee, Ioan Jude e cercetătorul ( cercetează și se cercetează) și, în același timp, propovăduitorul.

Pe omul exocentric, cel ce urmează modelui Sfintei Treimi, în acord cu legile ființării sale, îl cuprinde Ioan Jude în pledoaria pentru noi forme ale cunoașterii lui Dumnezeu, viabile și expresive ( simfonia cunoașterii lui Dumnezeu) care să instituie nu jumătatea adevărului despre om, lume și viață, ci adevărul întreg. Simfonia teognostică propusă (creată!) de autor, într-un impresionant sincretism documentar (teologie, filozofie, logică, psihologie, literatură), înlătură cunoașterea  accidentală, credința disimulată, mimarea și rutina,  populsându-ne prin profunzimile mesajului revelat într-un alt spațiu al cunoașterii,  „dincolo de ceea ce suntem și față  de ceea ce și cât cunoaștem”, ca prin Dumnezeu, urcând pe scara cunoașterii, a iubirii, a minții și a sufletului, să atingem sensul existenței absolute. O asemenea orchestrare ideatică  a atâtor frământări și idealuri existențiale și eshatologice își află dezvăluire și reverberație prin vasta experiență de cercetare a autorului și impresionanta sa experiență de viață traversate de o motivație superioară  și o continuă „pornire interioară”, aceea de a clarifica probleme ale spiritului uman ce transcend preocupările pragmatice ale cotidianului obișnuit. Îi simțim autorului liniștea și neliniștea, temeritatea ideatică și penitența spirituală, la fel conștiința dificultăților de a cuprinde în „grăirea limbii” (după expresia Sfântului Simeon Noul Teolog) iluminarea ființei,  îndepărtarea ei de lumea satanică, în care patimile ( cum spunea Preacuviosul Arsenie Boca) pun tină pe ochii minții, ținându-l pe Iisus flămând și fără haină, ființa identificându-se cu Divinitatea prin cunoaștere continuă și trăire autentică.

Traseul de cercetare (în polifonia lui) așează în echilibru convingeri și îndoieli, curajul și riscul pătrunderii esenței divine prin revelație și cunoaștere, de asemenea așează în echilibru unghiurile de abordare, demersul gnoseologic fixând în complementaritate credința și rațiunea, știindu-se că apelarea mai mult la rațiune duce la ateism, iar excesul afectivității  poate naște fanatismul.

Proiectul cercetătorului, universitarului, sociologul și omului Ioan Jude de a scrie o tetralogie  despre religie și Dumnezeu îi probează acestuia propensiunea spre niveluri ale desăvârșirii și spre ceea ce Nicolae Steinhardt numea sfințenia îndrăznelii. A nu îndrăzni e un păcat, argumenta Monahul de la Rohia, cel care aprecia că două adevăruri esențiale pot ridica  omul în superioritate: cultura și curajul; curajul fără de care toate sunt sortite unei pieiri leucemice și cultura care nu poate fi doar erudiție, găsindu-și viabilitate atunci când izvorăște  din cercetarea vieții, luând asupra-și toate problemele vieții  și acel suflu năvalnic  specific  ființei înduhovnicite.

Tetralogia proiectată de Ioan Jude cercetează de fapt viața, îmbinând erudiția cu acel suflu năvalnic al ființei înduhovnicite ( hrănindu-și interiorul ca acesta să poată rodi, vorba lui Eminescu), de unde plinătatea textului, persuasiunea și frumusețea fiecărei pagini ( când o lucrare este  adevărată, scria Tudor Vianu, este și frumoasă), răspândind precum altădată, și sub o altă formă,  Antim Ivireanul în Didahii „sfințenia și dreptatea adevărului”, ca și izbânda nădăjduirilor ( cel ce ară, să are cu nădejde). Astfel, argumentările și mărturisirile, în temeinicia și fiorul lor,  devin cât se poate de atractive, de la atributele revelației divine la semnificațiile cuvântului divin revelat, de la creația divină ca suport ontologic al revelației sau revelația divină prin prisma creației omului la raporturile omului cu Divinitatea prin intermediul legămintelor și a revelației.  Sau întrebările autorului: De ce acceptă Dumnezeu răul în lume? și Ce ar fi omul în afara legilor morale și divine?  care trec în cel mai veritabil captatio benevolaentie.

Autorul e din nou minuțios, cu o rară forță de interpretare și argumentare, apelând la vaste incursiuni bibliografice, coexistând cu cele, la fel de adânci, ale Sinele său. Avem din nou în arhitectura cercetărilor lui Ioan Jude un demers metodic relevant, un pas înainte în vastitatea temei, dar și un jurnal. Acuratețea gândirii autorului, discernământul reflexiv, acuitatea și virtuozitatea ideatică coexistă cu o duhovnicie a cuvântului. Rigoarea limbajul se întrepătrunde cu sentimentul de evlavie. În fiecare idee e frământarea cugetului, dar  și fiorul sufletesc al autorului, tremurul ființei sale căutătoare de cale, adevăr și viață, de comuniune cu Semenul și cu Dumnezeu, spre a nu fi nicicând pustiit, ci dimpotrivă  vasul de cinste, „lămurit în foc”. Altfel, ar repeta, pustiitor, cuvintele din Facerea : „M-am temut pentru  că sunt gol și m-am ascuns.”

Spre altitudini ne conduce itinerarul cărții, spre omul fără de teamă, cel care nu doar crede , ci mai ales știe că este Dumnezeu, omul cel întreg („Teme-te de Dumnezeu și păzește-i poruncile, că omul întreg aceasta este” – Ecclesiatul, 12, 13). Întinderea cărții este lămuritoare înspre nevoia adaptării la starea hristocentrică, eliminând dispoziția  deicidă a omului contemporan, aidoma „nopții sumbre a sufletului”, venind din denaturarea învățăturii creștine sau din acceptarea ideii că reușitele științei doar pot oferi soluții la impasurile vieții, realitatea lui Dumnezeu fiind „moartă” (cf. Pr.FiloteuFaros, Administrarea iubirii, Editura Sophia, 2015). Dimpotrivă,  perspectiva simfonică în cunoașterea Divinității  pe care ne-o propune Ioan Jude autentifică realitatea veșnic vie, purificatoare,  a lui Dumnezeu (eternul astăzi de care vorbea Pr. Galeriu), prin care omul, prin Golgota sufletului,  își află ca lege de viață porunca lui Dumnezeu, care-i făgăduiește să nu moară, rămânând (v. tâlcuirea Sfântului Grigorie de Nyssa) înfrumusețat cu pecetea luminoasă a vieții. E și mesajul neechivoc al cărții de față, revărsat la modul firesc, amiabil, asupra receptorului căruia Ioan Jude îi atribuie rol de co-autor: „Poate că vom reuși ca prin problematica abordată să ne trezim din „somnul dogmatic” și cel al ignoranței care au pus stăpânire pe cunoaștere.” Receptorul este insistent îndemnat ca ieșind din ignoranță să afle unde să-l caute pe Dumnezeu. Astfel, după Retorica divină, prin Revelație și cunoaștere, Ioan Jude devine și mai convingător. Cu adevărat Lauda lui este Domnul.

                                                                                                        Valentin Marica /UZPR

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *