◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro16.06.2024

Cărturarul ascuns. Cuvânt (nerostit) la marea trecere a lui Răzvan Theodorescu

Răzvan Theodorescu a fost, ca puțini alții dintre „nemuritorii” Academiei Române, un cărturar prezent: în școală, în societate, în politică, în Biserică.  A fost mereu acolo unde era nevoie de un cuvânt ferm în apariție și strălucit prin erudiție, a fost cel a cărui prezență – o spunem ca juriști, pentru care „a reprezenta” înseamnă a aduce într-o prezență concretă pe cineva sau ceva absent – a reprezentat mereu ceva mai presus de el și de noi toți, ceva de care cu toții aveam și avem nevoie să simțim ca prezență vie: spiritul acestui popor manifestat în istorie prin cultura din care cu toții ne hrănim, și fără de care școala și academia se transformă în locuri sterpe ale unei cunoașteri despre care un alt cărturar spunea că poate fi pe cât de întinsă, pe atât de lipsită de suflet, locuri în care cărturarii înșiși amenință să se transforme, după expresia lui Friedrich Nietzsche, în „broaște gânditoare, aparate de obiectivare și înregistrare cu mădularele puse la gheață”. Prezența lui Răzvan Theodorescu printre noi, cercetătorii institutelor Academiei Române, a dat mereu întâlnirilor noastre din Aula Academiei și din Amfiteatrul Bibliotecii aceleiași Academii o notă aparte, fermitatea strălucită a intervențiilor sale – începute ca simple cuvinte de salut și transformate apoi în veritabile discursuri pe care cei prezenți cu greu le mai pot uita – făcându-ne pe toți să simțim grație cuvântului viu „forțele care lucrează în tăcere” prin activitățile noastre academice, să simțim, cum spunea același Nietzsche, că „a trăi înseamnă pentru noi a preschimba permanent în lumină și flacără tot ce suntem, precum și tot ce ne atinge, nici nu putem altfel”, căci noi, nu doar filosofii, ci și juriștii din Academia Română – sunt convins că pot spune în asentimentul tuturor: și sociologii, economiștii ori lingviștii, toți aceia care am fost onorați de prezența lui Răzvan Theodorescu printre noi de atâtea și atâtea ori,  – nu suntem liberi să despărțim sufletul de spirit. Felul lui Răzvan Theodorescu de a-și fi înțeles menirea lui în Academia Română ne-a făcut astfel pe noi să înțelegem mai bine, fiecare pentru sine și cu toții laolaltă, Datoria vieții noastre de cărturari români.

Să o spunem din nou, de această dată cu neuitatele cuvinte ale lui Vasile Pârvan din 1919, astăzi mai actuale decât oricând. Atunci când „lumea contemporană întreagă  trăiește o vreme a formelor, a idolilor morți luați drept zeii înșiși și toată știința și filosofia și arta nu mai e decât pură morfologie metodică”, într-o vreme în care „ideile sunt puține și slabe” iar a face operă de știință și cercetare științifică înseamnă pentru atâția a aduna „munți de material informativ descriptiv, fără nici o idee subsumator spirituală înlăuntrul materiei”, cărturarul academician Răzvan Theodorescu ne-a făcut să înțelegem că „toată puterea, latentă în națiunea noastră, de creare nouă, de luminare a lumii cu o nouă lumină” ține de noi și că ne revine nouă ca datorie și totodată împlinire supremă a vieții noastre de cărturari „spiritualizarea vieții marelui organism social-politic și cultural creator care e națiunea”. Precum Vasile Pârvan, Răzvan Theodorescu a fost mereu străin de orice exaltare a naționalismului înțeles ca țintă supremă a spiritualizării, și nu ca fond intim și natural al fiecăruia dintre noi, care trebuie „înnobilat prin gândirea general-umană, astfel încât creațiunile luii să devină pretutindeni și etern valabile”. Dacă însă Pârvan la vremea sa se vedea confruntat cu tendința transformării naționalului în ținta supremă a spiritualizării, Răzvan Theodorescu a luptat ca puțini alții împotriva tendinței extreme diametral opuse, aceea de inoculare în cultura română a uitării naționale de sine. „Ești național în orice creație a culturii superioare nu  conștient, voit, ci inconștient, fatal … ești, fără să vrei, național în sufletul tău”, le spunea Pârvan acelora care voiau să fie naționali și în acea formă superioară de conștiință a „gândului sublim”, a „ideii-forță” care este și nu poate fi decât ceva „general-omenesc” la care fiecare cultură națională este chemată să ajungă pe propria cale, și nu abandonându-se unei „colonizări culturale” din partea altor culturi naționale. Invers, cuvintele pline de o amară luciditate ale lui Răzvan Theodorescu cu ocazia a ceea ce și el considera a fi fost ratarea culturală a Centenarului României Mari din 2018 puneau degetul pe rana sângerândă a spiritualității românești din zilele noastre. „Dacă astăzi România nu mai are nici un proiect de țară și nici un veritabil om de stat, absența fibrei naționaliste ar putea fi trista explicație”, astfel că „se cuvine ca aici, în aula Academiei Române, să declarăm sonor că naționalismul este o doctrină pozitivă și că celebra sintagmă a lui Kipling «my country right or wrong» poate fi însușită de orice ființă normală care, în mijlocul mondializării, are o patrie, iar pentru foarte mulți dintre noi, această patrie se numește încă România.”

Această patrie întregită și întreagă numită România a fost cercetată științific de istoricul Răzvan Theodorescu întocmai așa precum voise Vasile Pârvan să fie orice fel de cercetare științifică. Purtând-o în suflet cu naturalețea firească a celui ce știe că fără ea el însuși nu este nimic și că ea este în el, după marele cuvânt al lui Leopold Ranke, oriunde ar fi, Răzvan Theodorescu a înscris în istoriografia universală realizări ale spiritului precum tezele devenite repere incontestabile ale lumii academice despre monumentum princeps și despre „coridoarele culturale” europene. Dincolo de extremismele aparent diametral opuse și totuși atât de înrudite ale mesianismelor imperiale și clarităților morale care însângerează astăzi Europa, Răzvan Theodorescu a explicat permanența României ca patrie dezvoltând celebra teză despre așa-numita mentalitate tranzacțională a românilor care le-a permis acestora conservarea identității naționale marcate de latinitate și statalitate de-a lungul istoriei. Celebrată de academicianul și profesorul Răzvan Theodorescu în sensul ei juridic propriu de (veritabil) contract între români și marile imperii vecine, „tranzacția” în sens mercantil a fost refuzată însă de studentul Răzvan Theodorescu cu prețul propriei sale exmatriculări în anul 1959, fapt prea adesea uitat de criticii implicării sale politice în anii de după 1989. Și în sens existențial unele tranzacții sunt imposibile, oricât de multe ar mai fi avut încă de spus oricine în niște ani pe care nu i-a mai putut petrece printre noi; de aceea, de astăzi și Răzvan Theodorescu încetează să mai fie prezent printre noi așa cum a fost până acum. De noi depinde însă, dacă el va continua să fie prezent în sufletele noastre prin felul în care vom alege să-l reprezentăm prin creațiile spiritului nostru pe el împreună cu tot ceea ce el însuși a reprezentat. Urmând gândul lui Vasile Lovinescu despre mitul universal al monarhului ascuns, al marelui principe care își va părăsi monumentul tainic pentru a-și salva neamul la vreme de mare primejdie, Răzvan Theodorescu va rămâne pentru foarte mulți dintre noi, atât timp cât patria noastră reală se va mai numi încă România, cărturarul ascuns care va veghea în veac asupra sufletului și spiritului culturii române. Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească.

 

 Mircea Duțu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *