◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro28.02.2024

Oamenii cumsecade
de la Observatorul vă doresc tot binele din lume

„Lumea asta e pe dos

Toate merg cu capu-n jos” (Ion Creangă)

 

Am recitit extrase luate, aproape la întâmplare, din articolelede pe site sau tipărite ale „Observatorului”. Spontan şi fără vreun efort s-a cristalizat o opinie clară: oamenii din jurul revistei „Observatorul” sunt o echipă de oameni cumsecade. Oricine citeşte revista realizează instantaneu că de-a lungul celor 30 de ani de existentă pe pământ canadian „Observatorul” şi-a impus să fie cumsecade, nu numai de formă (câţi nu se laudă că sunt cumsecade!), ci de-adevăratelea. Am putea spune că revista e o anomalie în lumea de astăzi.

Se vede de la o poștă cum colaboratorii ei se feresc ca dracu’ de tămâie să introducă bârfe, pornografie, etalări de crime, critici fără acoperire, înjurături, ştiri aşa-zise senzaţionale, politică deșănțată, polemici stupide.

Într-un fel, „Observatorul” ar putea juca rolul de etalon, de referinţă pentru alte ziare şi reviste româneşti şi nu numai.

Într-o lume pe dos, „Observatorul” se comportă cu o senină cumsecădenie, promovând cultura şi educaţia, bunul simţ şi blândeţea, ceea ce i-ar putea face pe unii să creadă că oamenii revistei sunt o trupă de profesori pensionari, care încearcă să-şi omoare timpul în mod plăcut.

Noi, care ştim exact ce înseamnă „CUM SE CADE” şi tragicele sale consecinţe, vom spune prompt că „Observatorul” nu promovează cumsecădenia ca un scop în sine, ci aceasta apare ca o consecinţă a programului pe care revista îl urmează, mai mult sau mai puţin bine, cum îl ţin puterile.

„Observatorul” are în vedere elemente fundamentale:

 

1. Credinţa în Dumnezeu

2. Respectul fată de Adevăr

3. Iubirea de țară

4. Recunoştinţa pentru Canada, țara de adopţiune

 

Revista noastră consideră că rugăciunea şi credinţa în Dumnezeu, astăzi, în lumea noastră pe dos, sunt mai necesare ca oricând. Şi nu e vorba aici de bigotism sau mai ştiu eu de ce alte „isme”. Aşa cum nu e vorba de o credinţă teoretică şi o rugăciune formală.

Considerăm că Existenţa nu are „căderea de a fi” fără principiul său unic, Dumnezeu, şi vom promova tradiţia creştină, cu speranţa că şi cei care rătăcesc în lume, înşelaţi de „realizările ştiinţei” (care există, incontestabil, în domeniul pur grosier şi material), vor deschide ochii.

Sperăm în acest sens că slujitorii Bisericii se vor lupta să infirme vechiul proverb românesc de „a face ce spune popa, nu ce face popa”, căci ne este imposibil să înţelegem ca vreun preot să transmită cuvintele lui Hristos, în biserică şi să considere aceasta doar un job.

Aşa cum nu credem că Biserica trebuie să facă vreun compromis cu lumea modernă. Ideea de a încerca, de pildă, de a împăca „creaţionismul” cu „darwinismul” este ridicolă, fiindcă nu există măsură comună. Pentru cei care înţeleg metafizica producerii Existenţei, este caraghios a încerca să raportezi două ordine diferite ale realităţii.

Considerăm că smerenia şi rugăciunea prin care tăiem avântul ego-ului şi înfumurării atât de caracteristice zilelor noastre (priviţi în jur!), duc la acea aparență de cumsecădenie de care vorbeam.

„Observatorul ”are un respect deosebit pentru adevăr.

A fi onest şi a spune lucrurilor pe nume, fără patimă, fără injurii, înseamnă a avea stimă pentru cititori, dar mai ales pentru adevăr. Nu dorim să inventăm evenimente, dar, dacă ele se întâmplă, oricât de dureros ar fi pentru ego-ul unora, e bine ca ele să fie spuse, căci altfel cum am putea îndrepta şi ce rost ar mai avea revista noastră?

Cumsecădenia de dragul cumsecădeniei e literă moartă. De aceea suntem oricând gata de a transmite opiniile cititorilor şi a relata evenimente, fără măguliri sau atacuri inutile.

A respecta adevărul nu înseamnă ceartă la colţ de stradă, căci punctele de vedere sunt variate şi noi le prezentăm ca atare, ci înseamnă a ne menţine la un standard care să poată fi referinţă pentru alţii.

Iubirea de țară promovată de „Observatorul” nu are nimic în comun cu laudele patriotarde şi demagogice, nici cu criticile agresive şi vindicative.

Noi înţelegem foarte bine că ţara, adică acel pământ de la nord de Dunăre, a existat cu mii şi mii de ani înainte de a fi noi şi va exista şi după noi. Țara a fost şi va fi acolo mereu. Dar ceea ce face această țară vie este populaţia care o umple şi o foloseşte. Or, ştim prea bine că, la ora actuală, această populaţie trece prin clipe grele.

Să ne înţelegem bine. Nu e vorba atât de bunăstarea materială, chiar dacă sunt mulţi săraci, ci de sufletul naţiei. Şi „Observatorul” are datoria, cu slabele sale puteri, cu cumsecădenia sa, să nu ocolească adevărul, şi cu ajutorul lui Dumnezeu să încerce să reclădească sufletul românesc. Nu este o chestiune de eficiență; nu e vorba de a ne pune întrebarea dacă are vreun rost, dacă va avea un efect.

Nu e pentru noi să judecăm aceste lucruri. Noi avem datoria să ne concentrăm cumsecădenia în a denunţa minciuna şi răutatea, ticăloşia şi corupţia, şi a pune în loc ceea ce a menţinut sufletul românesc peste veacuri.

Ştim că marele Caragiale, după multiple încercări, a renunţat dezamăgit să mai reformeze mentalitatea contemporanilor săi, dar aceasta nu schimbă cu nimic datoria noastră.

Ni se pare însă foarte important ca să nu ne limităm la critică. A critica e uşor.

De aceea, „Observatorul” e convins că nu demolarea, ci construcţia este ceea ce contează.

În fine, e bine să apreciem țara de adopţiune, deşi unii, prea obişnuiţi numai cu critica, preferă să se creadă importanţi şi să-şi imagineze că, fără ei, Canada nu ar putea exista.

Aceştia ar fi bine să-şi imagineze o situaţie similară în România şi să se gândească cât de mânioşi ar fi românii să vadă străinii venind la ei acasă, vorbind pocit româneşte şi luându-le locurile de muncă etc.

Poate că programul prezentat pare pretenţios. Nu este.

El exprimă ceea ce orice om obişnuit ar trebui să urmeze în viaţa de zi cu zi.

Sunt unii care cred că a fi creştin înseamnă a merge duminica la biserică, după care putem păcătui după plac. Sunt unii care cred că din când în când pot să ia o vacanță de la datoria de a fi oameni. Sunt atâţia care îţi bat joc de fiinţa lor, care este o minune de realizare.

Pe vremuri am studiat zile în şir, din „curiozitate ştiinţifică”, modul cum funcţionează mişcarea braţului omenesc. E o minune, la fel ca darul vorbirii sau al vederii. Şi totuşi, câţi nu îşi bat joc de ele, folosind braţul pentru a produce răul, vorbirea pentru a răspândi minciuna şi ochii pentru a vedea numai banul?

Suntem în secolul XXI, plin de războaie, calamităţi şi viruşi.

„Observatorul” şi grupul său împlinesc în 2024 o vârstă importantă. Şi nu ne-a fost uşor.

Dar pentru noi este un mod de a lupta împotriva acestor rele şi să sperăm că binele va ieşi învingător.

La mulţi şi buni ani, dragii noştri, vă dorim tot binele din lume!

Mircea Tamaş

(„Observatorul”, Toronto)

 

 

 

Profesorul Mircea Tamaş, autor a peste 30 de cărţi, este printre membrii fondatori ai grupului de la „Observatorul”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *